Capitolul 12

–          Ce credeţi că ar trebui să facem? E clar că trebuie să o aducem cumva înapoi acasă. bolborosea puştiu’ care se credea cumnăţelul meu.

–          Doar tăceţi pentru o secundă! Am urlat eu! Am nevoie de puţină linişte ca să îmi dau seama că eu o uitasem pe cea pe care o iubesc cel mai mult. Nu ştiu cum voi face asta, dar îl voi găsi pe Elijah şi îl voi omorî cu propriile mele mâini. Mai mult, îi voi scoate inima şi i-o voi îndesa pe gât lui Klaus. Cine se cred să se joace cu mine. Mârâiam de acum din toate încheieturile. Cineva trebuia să le explice „celor puternici” că nu sunt Dumnezei ca să se joace cum vor ei cu noi, ceilalţi.

Gândurile deveniseră acum mai mult o masă indestructibilă de neînţelegere. Mă aflam la bariera dintre realitate şi ceea ce unii numesc irealitate. Nu mai conştientizam absolut nimic,dar cel puţin primisem liniştea după care tânjisem atât de mult, mai ales că toţi mă priveau de parcă tocmai îmi căzuse ceva în cap şi mă plimbam cu acea greutate de parcă nu era nimic. Dar chiar aşa se întâmplase. Mai întâi Katherine, apoi Elena.. mă întrebam dacă ziua asta putea să devină mai proastă de atât.

–          Vrăjitoare-o! Spune-mi cum să omor un vampir care e mai bătrân decât această lume. Am poruncit eu.

–          În primul rând, numele meu este Bonnie, în al doilea rând nu am nici cea mai vagă idee, chiar la asta mă gândeam şi eu. Îmi amintesc când l-aţi înjunghiat în inimă şi apoi a revenit de parcă nu se întâmplase nimic, aşa că este exclus să „îl tragem în ţeapă”. Totuşi,mă gândesc că poate în vreuna din cărţile bunicii o să găsesc ceva legat de asta,deşi nu cred că cineva a mai fost atât de nesăbuit încât să provoace sau să se gândească măcar, la cum să omoare un vampir dintre „Cei Bătrâni”.

–          Şi ce propui? Să mă apuc eu să citesc cărţile acelea? Am mârâit eu ameninţător.

–          Nu. Voi căuta eu. Mă va ajuta Jeremy. Să mergem! Am cărţile la bunica acasă.

Şi au plecat. Bun. Următoarea chestie.

–          Barbie şi cu Bestia vor face o călătorie împrejurimi. Căutaţi orice miros, urmă sau chestie care ne-ar putea ajuta să dăm de urma Elenei.

–          OK. Am plecat.

–          Stefan, caută în jurnalele tatei vreun indiciu unde şi-ar putea ţine vechiul domn Gilbert jurnalele. Era destul de aproape de supranatural data trecută când l-am văzut. Sunt sigur că ştie ceva şi despre cei vechi.

–          De ce ar ţine tata… stai. Cred că ştiu unde sunt.

Am făcut amândoi ochii mari, iar apoi i-am făcut semn să se grăbească. A plecat şi el. La Pensiune mai eram eu şi cu Alric.

–          Alric, trebuie să discutăm puţin. Legat de armament.. dar înainte să mă arunc cu capul înainte cum fac de obicei.. i-am promis Elenei că voi avea grijă de voi, aşa că mai întâi am să te întreb dacă vrei să ne ajuţi. Eşti doar un om Alric şi pot să îţi port de grijă tot timpul. Nu vreau să avem parte moarte, ca să fiu mai exact. Ar fi ceva devastator la adresa Elenei. Eşti sigur că vrei să fi aici?

–          Damon, îţi mulţumesc că m-ai întrebat. Dar este vorba de Elena. Poate că sunt eu profesorul ei de istorie, dar sunt şi un fel de unchi, aşa că nu pot să o las ştiind că aş fi avut cum să o ajut. Ar fi laşitate. Dar cred că trebuie să te rog ceva înainte de a-mi da acordul să ajut.

–          Orice. Îţi sunt dator.

Eram curios ce ar putea să ceara Alric. Tot timpul mă ajutase fără să se plângă prea mult de felul cum mă comportam cu el, de faptul că îi omorâsem soţia. Isobel fusese un capitol pe care nu îl discutam niciodată, mai ales că era mama Elenei şi mai ales că era soţia pe care el o iubise extraordinar de mult.

A dat din cap şi apoi cuvintele lui au curs precum un verdict pentru care nu eram pregătit să lupt.

–          Alric, dar Jenna te iubeşte. Nu îi poţi face una ca asta. Nu îmi poţi face una ca asta.

–          Ştiu. Dar nu pot să o las să creadă că doar am plecat. Vreau ca, în cazul în care nu ies viu din această luptă, să ai grijă de ea şi să îi spui adevărul. De dragul meu. de dragul prieteniei noastre.

Prietenie. Aş fi răbufnit în râs înainte, dar acum dacă stăteam să mă gândesc mai bine, Alric chiar se dovedise a fi un prieten pe care mă puteam baza, o persoană care fusese acolo, lângă mine. Am dat din cap în semn afirmativ.

–          Cred că ar fi mai bine dacă i-am spune şi Jennei despre ceea ce se întâmplă. Cred că ar vrea să ştie despre Elena şi despre ceea ce se întâmplă.

–          Dar, Damon, nu o pot introduce în această lume şi peste, cât?, cinci ore să o iau la luptă.

–          Te înţeleg, dar vorbim totuşi de Elena. Ştii foarte bine că o iubeşte enorm şi sunt sigur că va înţelege într-un fel sau altul. Am auzit-o pe Elena discutând cu ea despre faptul că tu nu eşti tot timpul prin apropiere, aşa că – presupun – că bănuieşte ceva.

–          Eşti sigur? Elena te va omorî.

–          Ştiu. Dar este mătuşa ei. Trebuie să ştie.

A ridicat din umeri şi a plecat. Rămăsesem singur. Singur. Fără Elena. Fără centrul universului meu, fără un Soare în jurul căruia să mă învârt, fără acel echilibru de care mă mai agăţam pentru a mai fi uman din nou. Îi duceam dorul buzelor, feţei, minţii ei încăpăţânate.

Elena. Unde eşti?