Capitolul 7

 

–          Stăpână! Stăpână!

–          Allegro! Ce s-a întâmplat? Eşti bine? Sângele… Cine te-a rănit? Allegro!

 

Rănile lui Allegro depăşeau cu mult nivelul de „simple zgârieturi”. Aproape că puteai să distingi profunzimea rănii dacă priveai atent. Puteai să vezi dincolo de găurile negre din jurul umerilor, dincolo de găurile negre din mâini şi abdomen. Sângele lui pătase întreaga suprafaţă a spaţiului creat la repezeală de Allegro pentru a se proteja. Stătea ghemuit, de abia reuşind să mai respire, gâfâielile luând locul respiraţiei. Sângele aproape că îl părăsise de tot. Era alb, iar balta de lângă el nu indica o ceartă amicală, din contră.

–          Cine ţi-a făcut asta? Allegro, răspunde-mi!

–          Stăpână, se pare că ne-am pus cu cineva mai puternic decât am crezut. Însăşi ea m-a vizitat, obligându-mă să mă eliberez din sclavia ta şi să mor liniştit. Dar nu am putut, Ashley! nu am putut pentru că tu de abia m-ai cunoscut, nici măcar nu ştii cine sunt cu adevărat, nici măcar nu mi-ai făcut vreun rău vreodată. Nu aveam de ce, eu – o chiropteră – să te ucid pentru ea.

–          Care ea, Allegro! Care ea? Isteria lui Ashley se exterioriza acum din ce în ce mai mult. Era prea mult mister de suportat, chiar şi pentru o persoană atât de puternică ca ea. Durerea era la fel de dureroasă ca pentru toată lumea, neînţelegerea la fel de dificilă ca pentru oricine, neputinţa – inegalabilă.

–          Ashley – stăpână, am o ultimă dorinţă! Curmă-mi suferinţa! Ucide-mă! Nu pot muri decât de mâna ta, altfel întreaga mea viaţă am trăit degeaba. Ashley, am fost lângă tine de când te-ai născut şi până acum. Poate nu îţi mai aminteşti, dar eu am fost cel care ţi-a oferit primul zâmbet când nimeni nu te mai dorea, eu am fost cel care a avut grijă de tine când toţi erau prea ocupaţi, eu am fost cel care a renunţat la o viaţă de trăit în plăcere pentru tine. Eu am fost cel care te-a crescut ca acum să poţi deveni o arriennă de valoare în lumile acestea.

–          Allegro, cum îmi poţi cere aşa ceva? Nu te pot ucide, nu pot ucide nici o fiinţă vie! Nu pot să mă joc cu viaţa unei fiinţe, fie ea om sau magică, nu pot să o fac.

–          Ba poţi! Nu mă ucizi, îmi respecţi doar ultima dorinţă! Sângele meu v-a curăţa faptul că nu am putut să te protejez până la final. Sângele meu negru se va transforma acum în sânge albastru. Ştii ce înseamnă asta? Înseamnă că acum pot fi socotit ca o făptură de rang înalt, aşa cum eşti tu. Sângele tău…

 

Durerea este greu de suportat, chiar şi atunci când tu însuţi nu o poţi simţi. Chiropteră sau nu, Allegro încă putea simţi durerea. Sângele lui negru era îmbibat în durere, transformarea – trecerea către nefiinţă nu este una tocmai dulce. Lacrimile albastre ale lui Ashley cădeau acum fără voie peste rănile lui Allegro. Nici măcar puterile ei nu aveau cum să aducă la viaţă un corp distrus. Nici măcar ea nu putea să controleze forţa albă dintr-o fiinţă, la un asemenea nivel. Oricât de mult ar fi vrut, inevitabilul se apropia. Paşii repezi aproape că speriau şi umbrele tăcute care vegheau sufletul mort al lui Allegro.

–          Dar eşti unul dintre cei albi! De ce se întâmplă una ca asta? Allegro, tu ţi-ai trădat propria rasă pentru a te alătura binelui. De ce ţi-ar dori cineva răul?

–          Nu mie, stăpână.. ci ţie! Pe tine te vor ruptă în mii de bucăţele, spartă de atâtea mii de ori încât şi praful de stele ar fi mai uşor de găsit decât tine. Forţele care controlează aceste lumi sunt mai puternice decât întreaga fiinţă a Universului. Albul nu mai înseamnă puritate, albul deja s-a pătat cu sânge. Ashley, te rog.. nu mai rezist.

–          Îmi pare rău! Allegro, îmi pare rău!

–          Ştiu! Şi mie… şi…

 

Mâinile lui Ashley deja îl ajutaseră pe cel alb să părăsească această lume, să treacă în lumea de dincolo. Chiar dacă Allegro îşi trădase propria rasă, apropiindu-se de lumină, sufletul lui tot în lumea de dincolo fusese implantat, aşa că acum avea să se întoarcă acolo, într-o lume unde va avea numai de suferit pentru că toţi vor ştii de trădarea lui. Alte şiruri de lacrimi albastre părăseau ochii îndureraţi ai acesteia.

„Pe tine te vor ruptă în mii de bucăţele, spartă de atâtea mii de ori încât şi praful de stele ar fi mai uşor de găsit decât tine… spartă de atâtea mii de ori… praful de stele”

Cuvintele lui Allegro se repetau acum ca un ecou în mintea neclară a lui Ashley. Totul se rezuma la nimic. De ce ea.. de ce dintre toţi ea? Nu poţi să suporţi durere decât dacă ai pricinuit durere. Dar ea? Pe cine îndurerase ea? Pe cine?

 

***

„Leon, dacă mai continui mult cu glumele astea proaste s-ar putea să ţi-o iei! Termină-te înainte să fie mult prea târziu.”

„Dar asta fac, numai că moşu’ se încăpăţânează să rămână la teoriile lui vechi de mii de ani.”

–          Terminaţi-vă! Altfel riscaţi să mă enervaţi şi să fac un mic masacru aici! Vocea impunătoare a lui Alaistair se sparse de undeva dintr-un mârâit puternic. Kevin este afară, tatăl lui ne va decapita dacă va afla ce are. Sarah încă nu şi-a dat seama de puterea pe care o controlează, evoluţia ei a fost prea rapidă aşa că încă mai sunt lacune, cum ar fi că ar putea moşteni sindromul himerelor dacă nu este atentă. Claire şi Damon sunt încă la început. Gheaţa din sufletele lor de adolescenţi nu e pregătită să cedeze pentru o căldură aşa de mare cum este dragostea adevărată. Iar voi doi, copii de vrăjitoare ce sunteţi, vă încăpăţânaţi să vă folosiţi legăturile pentru a mă vorbi pe la spate. Mai vreţi să mai trăiţi şi mâine? Dacă da, atunci ştiţi care este preţul. Găsiţi-o pe Ashley şi folosiţi-vă puterea de convingere pentru a o face să lupte de partea noastră. Cu toţii vrem acelaşi lucru: binele acestei lumi. Dar dacă cineva mai puternic se joacă cu sforile atunci eu zic să vă pregătiţi pentru o altă supunere. Nu am de gând să las pradă ce a mai rămas din aceste pământuri unei Apocalipse.

 

***

–          Ian, Ian.. sunt Ashley. Ştiu că mă poţi auzi, dar te rog să nu sufli o vorbă iubitei tale despre asta. Nu aş vrea ca totul să depindă de trădarea ta. Am ceva să îţi comunic. Am de gând să vin acolo, în Antarctica Veche, să te găsesc şi să te salvez – dacă ceea ce ai tu nevoie se poate numi salvare, dar mai ales vreau să ajut această lume să rămână la fel, aşa cum am găsit-o când am deschis pentru prima dată ochii, aşa cum vreau să o văd şi când voi închide ochii pentru ultima dată. Ian, sunt o arriennă, de aceea nu ai putut să îţi dai seama de ceea ce ai făcut decât atunci când mintea mea deja sabotase acoperirea ta. Îmi pare rău că m-am băgat, mi-a fost fatal se pare. Sper că tu eşti bine! Nu ştiu cât va mai dura să vin acolo, eu mă pot teleporta, dar să aduc aici cinci persoane, inclusiv pe mine – Erica se poate teleporta singură – va fi foarte dificil. Am nevoie de cât mai mult timp pentru a gândi un plan, nu pot să atac şi să rămân fără „armură” în timpul luptei. Sunt sigură că deja ţi-ai dat seama că ştiu planurile lui Stheno. Ei bine, da. Le ştiu. Cineva a trebuit să plătească cu viaţa pentru informaţiile astea, dar cel puţin acum ştiu cum trebuie să scap de o gorgonă nesuferită. Sper că tu eşti bine. A ta, Ashley.

–          Ashley, stai! Ashley! Îmi pare rău. Îmi e dor de tine..

–          Şi mie, Ian… şi mie îmi e dor de Ian al meu. Ai grijă de tine..

 

Vorbele lui Ashley se evaporaseră undeva la graniţa dintre abis şi Întuneric. Descoperise că poate face multe lucruri, foarte multe, prea multe, iar acum era puţin speriată de toate lucrurile noi care o invadaseră, era speriată de toată această putere care trăia în ea, de toate vrăjile, incantaţiile de cumpăna dintre magia albă şi cea neagră. Îi era frică de luptă, de Stheno, de cum vor decurge lucrurile, de tot.

 

„Alaistair – găseşte-i pe Alaistair, Dante şi Leon”

 

Vocea mătuşii sale Adrianne apăruse de nicăieri. Ochii i se măriseră, plini de surpriză. Nu se aştepta ca tocmai ea, după tot acest timp, să o contacteze. O lăsase în umbră, în întuneric, iar acum se aştepta să facă ce spunea ea. Evident că asta ar fi făcut, dar durerea pe care o simţea în legătură cu uitarea mătuşii ei, o făcea să se simtă ca şi când pieptul ei fusese sfâşiat cu un simplu cuţit şi scos de acolo cel mai important lucru, lucrul care o ţinuse în viaţă atâta timp: inima ei pură. Inima ei care se pătase, se pătase cu amărăciune, cu sânge, cu viaţă veşnică.

 

„O să îi găsesc…”

 

Singura replică pe care Ashley o putut gândi fu aceea. Nu avea cum să garanteze că răspunsul ajunsese la mătuşa ei, dar undeva în adâncul ei ştia.

Nimeni nu mai era de acum capabil să o oprească, un război avea să se dezlănţuie, o lume va fi distrusă pentru ca o alta să renască, numai că nu aşa cum visa Stheno, ci aşa cum era scris, aşa cum scrisese Ashley cu sângele ei.  Totul avea să se schimbe şi asta pentru că planul perfect nu exista, dar aliaţii perfecţi erau mereu acolo să rupă orice barieră!

 

Erica, adu-i pe toţi în biroul lui Ian, o să ne mutăm cu toţii. Am găsit un plan!

Eşti sigură de asta, Ashley?

Perfect sigură! Acum grăbiţi-vă, nu vreau să mai irosesc nici măcar o secundă!

Schimbul rapid de replici dintre cele două era puţin revigorant pentru Ashley, căci de acum era liberă să distrugă totul pentru a face bine, era liberă să se elibereze.

Voi cei ce staţi în viaţa morţii, adunaţi-vă şi faceţi-vă sălaş în locaşurile inexistenţei… găsiţi inexistenţa şi alăturaţi-vă ei pentru eternitate. Veniţi la mine, copii mei!

Vraja de informare era una dintre cele mai dureroase. Simţeai cum o mie de ace se năpustesc asupra corpului tău, înţepând peste tot şi nepăsându-le de consecinţe. Dar Ashley trebuia să îi găsească pe Dante şi Leon, dar vroia să ştie toată lumea de pericolul ce pândea Pământul şi e faptul că toţi trebuiau să îl salveze. Toţi aveau posibilitatea să i se alăture, cu cât mai multă putere cu atât mai bine.

–          Ashley, se auzi din spatele ei vocea lui Sarah, ce pot face să te ajut?

–          Momentan nimic, îi răspunse aceasta. Nu vreau decât ca voi să vă descoperiţi puterile şi să le controlaţi – până aproape de perfecţiune. Ştiu că vă cer mult, dar trebui! Am nevoie de voi toţi, de voi putând să lucraţi la capacitate maximă.

–          Eşti bine? ochii îndureraţi ai lui Claire aproape că te-ar fi făcut să plângi.

–          Da, sunt bine. Acum, mai este ceva din antrenamentul vostru, ceva ce va presupune o durere inimaginabilă, sunteţi pregătiţi?

 

Damon şi Claire făcuseră ochii mari, căci erau siguri că ei erau cei care aveau de îndurat această nouă durere. Era mult de acumulat, era prea mult de pus în practică într-o singură noapte. Nu aveai cum să faci faţă unei asemenea chestii şi să ai impresia că mai eşti apt să mai suporţi. Mai mult, mai mult, mai mult…

–          Ştiu că este greu, dar nu vreau decât să mă asigur că atunci când va începe totul veţi putea să aveţi grijă de voi. Nu vreau să vă pierd.

–          Înţelegem. Răspunse Damon hotărât.

 

Ashley le creă un spaţiu alternativ celor două suflete pereche. Le strânse mâinile şi le rupse sigiliile.

–          Am rupt bariera dintre voi, acum o să vă uniţi, dar uniunea este cea mai dureroasă.o să fiţi aici, în acest spaţiu separat ca să nu puteţi distruge nimic şi mai ales să nu treziţi toată planeta. Va fi dureros…

 

Dar Ashley nu mai apucă să termine ce avea de spus, căci urletele lui Claire aproape că o făcură să îi dea lacrimile. Dar nu îşi permitea să fie slabă. Nu avea voie să fie slabă!

 

***

Fiică a mea… nu te da bătută… totul va fi bine… caută-mă dacă ai nevoie de mine…