Surâs de copil


0a66e22947ead9c661ab769e5cbeb7eaSurâs de copil

 

Vă mai aduceţi aminte de viaţa aia de dinainte de probleme? De joaca împreună cu ceilalţi copii, de faptul că aşteptam să nu mai fie aşa de cald afară – sau poate nici nu ne păsa – ca să putem să ieşim afară la joacă cu ceilalţi copii. Să simţim nisipul în păr – not really – să simţim umbra copacilor ce ne vegheau protector în timp ce părinţii trebăluiau prin curte sau la servici.

Nu ne păsa de multe lucruri, dar mereu ne jucam jocuri cu oameni mari. „De-a mama, tata şi copilul”, ăsta a fost unul din jocurile copilăriei mele. Uram să fiu copilul, pentru că şi aşa eram un copil, dar mereu eram o mamă excelentă sau un tată foarte certător pentru copilul meu. Nu ştiu de unde şi până unde tată certător, căci tatăl meu arareori mă certa, el doar îţi explica cu frumosul ce ai făcut greşit. Cine ştie, mintea unui copil chiar este ciudată şi plină de culori.

Apoi îmi amintesc cum făceam gropi în pământ pentru că.. ei bine, credeam că dacă o să sap destul de adânc o să descopăr cerul altei lumi, şi am să pot apoi să văd oamenii cum lucrează sau se distrează, iar ei să nu ştie că cineva de acolo de sus îi priveşte. Era amuzant, dar nu chiar când mă alegeam doar cu o gropiţe nu foarte adânci, dar arsă de soare.

Apoi îmi amintesc cum ne jucam de-a v-aţi ascunselea, era amuzant. Râdeam cu gura până la urechi şi ne ascundeam în toate locurile evidente sau nu. Depinde. În mare parte noi consideram că eram ascunşi bine, dar mereu eram găsiţi; apoi a intervenit competiţia cu adevărat de cine se ascunde cel mai bine. Nu prea câştigam nici la asta, dar era amuzant. Asta conta. Amuzamentul, libertatea, faptul că nu aveam griji. Era copilăria.

Dar apoi ne-am mai maturizat şi noi puţin, nu ne mai jucam, din contră, doar stăteam la poartă şi vorbeam ca „adulţii”. Lucruri de copii, dar mai târziu şi lucruri de oameni mari. Şi mai treceau anii şi noi „îmbătrâneam”, dar apoi mi-am dat seama că aveam deja douăzeci de ani. Unde au trecut anii? Cine ştie, dar nu pot să spun că regret faptul că am crescut, ci că mă bucur că am ajuns să îmi trăiesc copilăria aşa cum am putut.

Uneori evenimentele din viaţa noastră ne marchează sau ne maturizează prea devreme, am fost unul dintre acei copii, dar am ştiut să mă mai joc şi de-a copilul acum – când sunt mare.

Voi aveţi momente în care vă doriţi să fiţi copii sau vă jucaţi de-a copii?

 

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s