Recenzie: Dacă aş rămâne de Gayle Forman


coperta_3067_bigDacă aş rămâne de Gayle Forman

Mia este o violoncelistă talentată în vârstă de 17 ani, cu o familie iubitoare şi un prieten minunat, Adam. Ea nu trebuie decât să aleagă dacă va merge la New York pentru a studia la Julliard sau dacă va rămâne în Oregon cu cei dragi.

Însă într-o dimineaţă cu ninsoare, totul se schimbă, iar decizia pe care brusc trebuie să o ia este dramatică şi dureroasă. Mia îşi pierde părinţii şi fratele mai mic într-un accident rutier, şi, cu toate că nu îşi aminteşte momentul impactului, ea îi poate vedea pe cei din jur şi pe sine. Romanul este scris la persoana întâi, Mia evocă evenimente din viaţa sa, descrie ceea ce vede şi aude în spital, deşi nu poate simţi nimic şi este din ce în ce mai slăbită. 

Dragostea pentru cei rămaşi în viaţă şi pentru Adam şi pasiunea pentru muzica clasică vor determina alegerea pe care tânara o face la final. “Dacă aş rămâne” atinge teme importante, despre viaţă, moarte şi despre cum totul se poate schimba iremediabil într-o secundă. Cartea este inspirată de o tragedie reală.

Mulțumim sponsorului nostru, Librărie online Libris!
Dacă doriți să vă cumpărați cărți deosebite, pe site-ul Libris, librărie online, puteți comanda și cărți online în engleză.

divider_big_transparent1

Gândurile mele (Theo): „Dacă aş rămâne” este genul de roman care nu te pregăteşte emoţional pentru nimic, te lasă în voia sorţii ca mai apoi să îţi ia pământul de sub picioare. Şi te întrebi de ce ai inima frântă şi sufletul zdrobit. Şi te tot întrebi pentru că la un moment dat te trezeşti din reverie şi îţi dai seama că ăsta a fost de fapt finalul. Şi eşti aşa, în cumpănă. Distrus, dar cu zâmbetul pe buze.

Mia este adolescenta care are o familie iubitoare, un frăţior simpatic, primeşte înţelegere şi căldură din partea alor săi şi este pasionată de muzică. Şi nici n-ar avea cum să nu fie, când tatăl ei este fost muzician, iar mama ei împărtăşeşte aceeaşi pasiune pentru muzica rock. Şi totuşi ea ales să cânte şi să asculte muzică de calibru clasic. Dar uneori lucrurile frumoase sunt tulburate de neguri care ţi se lasă adânc impregnante în suflet. Iar să lupţi, câteodată, nu mai prezintă o soluţie viabilă, ci doar un amalgam de pasiune eşuată. Şi te simţi singur şi ne-apartenent, trădat şi lipsit de vlagă.

Totul pare că se va desfăşura ca o altă zi de iarnă în care şcoala se anulează din cauza ninsorii, o zi petrecută în familie, o zi în care o călătorie către prieteni şi rude pare cel mai frumos lucru posibil. Şi totuşi dezastrul nu aşteaptă niciodată un punct culminant, ci doar loveşte. Dur, tăindu-ţi respiraţia şi lăsându-te lat. Aşa se întâmplă şi când familia Miei este lovită în plin de un şofer care pierde controlul volanului. Aşa se întâmplă şi când ultimul zâmbet sau ultimul argument a fost pentru că muzică să se asculte în maşină. Inevitabil, surprinzător şi neaşteptat.

Accidentul este cumplit, iar Mia de acum are de luptat. Aceasta îşi vede familia zdrobită şi nu mai poate face nimic, încearcă să strige, dar degeaba, încearcă orice, iar asta până când îşi observă propriul trup la fel de zdrobit. De acum Mia devine o proiecţie astrală ce nu mai poate fi controlată. Poate să vadă, să audă, să deducă, dar nu este în corpul ei. Este martora propriilor intervenţii făcute asupra ei, este martora propriei întâlniri cu moartea. Iar ultima ei şansă stă în voinţă: să rămână sau să plece.

Lupta pe care micuţa de şaptesprezece ani o are de dus este îngrozitoare. Momente ce i-au marcat trecutul o fac să vadă o posibilitate sau un eşec. Amintiri îi reverberează în suflet, în faţa ochilor, în subconştient. Iar faptul că îşi priveşte familia care i-a mai rămas stând alături de ea, o face să lupte. Dar uneori ai nevoie de mai mult decât simplul aer pentru a trăi. Ai nevoie de emoţie, de apartenenţă, de dorinţă de viaţă.

Atunci când prietenul ei Adam este informat de tragicul accident acesta doreşte să o viziteze, dar având în vedere că nu este „familie” acesta nu are acest drept. Astfel, inventiv şi muzician, acesta nu se lasă mai prejos. Înscenează o adevărată distracţie a asistentei şefă ce monitorizează secţia de terapie intensivă, dar fără succes. Aflându-se pe punctul de a fi interogat de securitatea spitalului pentru actul său de nesăbuinţă, în peisaj apare prietena familiei – asistentă la alt spital – care remediază situaţia.

Câteodată chiar şi o atingere sau o strângere de mână nu mai sunt suficiente. Şi lupţi, lupţi şi iară lupţi, dar parcă degeaba, parcă în zadar, parcă deloc. Atunci te cuprinde disperarea, dorinţa de a alege rapid, dorinţa de a lăsa viaţa să continue. Dar uneori cea mai mare pasiune este suficientă să îţi reamintească cine eşti. Să îţi retipărească în minte şi în suflet pentru ce ai luptat până acum.

Recomand cartea tuturor celor aflaţi într-un impas, celor care simt că nu mai există şi o altă alegere. Celor care în sufletele lor ştiu cine sunt, dar au nevoie de un impuls să îşi reamintească adevărata lor valoare.

Lectură plăcută!

Nota mea: 04

dividers

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s