Recenzie: Provocarea de Simona Stoica


Provocarea

Autor: .

Domenii: , .

Foc și Cenușă. Lumină și Întuneric. Pasiune și Obsesie.

În străvechea cetate din Haven, Rephelimii, un grup de asasini conduși și instruiți de Azazeal Vellenhall, încearcă să împiedice declanșarea unui război cu Cele Zece Orori. Jack Harper, liderul lor, este trimis dincolo de Voal, pentru a o găsi pe nepoata lui Azazeal – tânăra Desiree, cea de a Treia Cheie a Havenului. Însă când descoperă misterele care înconjoară conacul Wolfmaner și cine e răspunzator pentru crimele săvârșite în urmă cu 150 de ani, Desiree refuză să își accepte moștenirea și să înfrunte trecutul. Jack nu are de gând să renunțe și ar face orice ca să salveze Havenul. Îi va câștiga încrederea, o va minți și o va seduce pentru a-și îndeplini misiunea.

Provocarea a fost acceptată.

1-a-twp-bottom-post-divider-branch.png

Gândurile mele (Theo): sau ce a mai rămas din ele. Sunt într-un impas. Nu vă gândiţi că sunt într-un impas în care nu ştiu ce să mănânc mâine la micul dejun, pentru că asta ştiu deja. Sunt într-un impas din care nu sunt sigură că să dorm este răspunsul corect. „Provocarea” este genul acela de roman care te lasă într-o cumpănă perfect neechilibrată! Ai o reacţie de genul acela: „Şi acum ce ar trebui să fac cu viaţa mea mai exact?”

Am fost plăcut surprinsă când autoarea m-a contactat pentru a citi şi a scrie o recenzie pentru cartea ei, eram flatată şi plăcut surprinsă că încă mă mai pricep să mai scriu o recenzie bună, aşa că am acceptat fără niciun alt drept de apel. Cum mă aştepta un drum lung de trei ore şi jumătate până la Bucureşti şi cum titlul nu îmi mai dădea pace din geantă, am renunţat la orice altceva şi m-am apucat de citit. Cum am ajuns în Bucureşti? Nu ştiu, vă rog să mă credeţi că habar nu aveam că au trecut cele trei ore şi jumătate agonizante în trecut, pe lângă mine! Eram atât de prinsă şi captivată încât nu ştiu cum de nu am simţit nimic altceva. Dacă nu era tipul drăguţ de lângă mine care să îmi spună că am ajuns la capăt de linie, cred că rămâneam acolo până mă scoteau cu forţa.

În „Provocarea” suntem provocaţi de-a dreptul să ţinem pasul cu acţiunea, să fim atenţi şi în corelaţie strânsă cu personajele, să nu le pierdem niciun detaliu care mai târziu ne va fi fatal. Să fim curioşi, să punem totul sub semnul întrebării şi să nu credem nimic până când personajul a trecut cu bine de orice impediment; şi nici atunci să nu închidem ochii fericiţi, cine ştie ce altă oglindă mai este lângă tine.

Totul se petrece într-un oraş uitat de vreme şi oameni, într-un loc care urlă a mistic încă de când dai faţă în faţă cu numele şi nu eşti sigur dacă o să fii legat de oraş, de personaje sau de impunătoarea locaţie în care se va petrece majoritatea acţiunii.

Desiree este bântuită! Nu de fantome, nu de evenimente din trecut, este bântuită de coşmarurile care nu îi dau pace, de lividitatea lor chiar şi în timpul zilei, de frecvenţa cu care acestea îi iau minţile atât de constant. Este bântuită de frica pe care ele o instalează în ea, de emoţiile care nu se mai opresc din a curge prin venele ei. Şi nici măcar prietenii ei nu mai pot face ceva, se îndepărtează de oameni, de îndepărtează uşor, uşor de ideea de societate. Este ţâfnoasă, irascibilă şi deja nu se mai înţelege deloc cu sora ei.

Şi ce poate să scoată un om dintr-o stare care s-a instalat şi refuză să o mai părăsească? Câteva idei prin care gaşca ei de prieteni se pot provoca să facă unul dintre cele mai necugetate lucruri: să intre prin efracţie în conacul Wolfmansion! Nimeni nu a mai fost acolo de acum 150 de ani, nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu adevărat, doar că tot ce ascunde acel conac ar trebui să fie incitant şi terifiant în acelaşi timp.

Şi este. Îngrozitor de ameţitor de debusolat! Aşa l-aş descrie. Nimic nu este ceea ce pare, nimeni nu este ceea ce pare o dată intrat. Derek, Michael, Sarah – soara lui Desiree, Viola şi Desiree sunt de acum prinşi în cel mai mare labirint. Spirite cutreieră necontenite intrarea, întunericul îţi răceşte fiecare os, şi aproape că încă mai poţi să simţi ţipetele.

Uneori atrocitatea o dată produsă, se poate resimţi mult timp în urmă după ce ea a fost comisă. Şi atunci când la cele două capete joacă şi creaturi cu care nu te-ai mai întâlnit, eşti prins într-un vârtej din care nu mai ştii dacă ai scăpat şi încă mai respiri, sau ai scăpat şi creierul tău încă se îneacă.

Şi ai intrat. Iar acum alergi pentru că încă nu vrei să accepţi că nu mai poţi să mai ieşi. Oglinzile te privesc mirate şi te transportă acolo unde vor ele, furnicăturile de pe şirea spinării îţi urlă în urechi să fugi şi să nu te uiţi înapoi; şi aşa realizezi că ai făcut greşeala vieţii tale, că o dată ce ai început să dansezi într-o horă eşti inapt să mai părăseşti învârteala.

Şi eşti ameţit şi debusolat şi evenimentele se succed constant şi nu mai ştii de unde ai venit şi unde trebuie să ajungi. Şi când totul începe să capete un haotic sens pentru tine, e prea târziu. Mult prea târziu.

O să aveţi parte, ca şi mine de altfel, de şocuri la care nu vă aşteptaţi; o să vă bată inima cu putere şi o să daţi vina pe cafeaua puternică pe care aţi băut-o dimineaţă; o să începeţi să priviţi cu suspiciune orice om de lângă voi şi parcă dintr-o dată toţi vă aleargă pentru a vă spune că nu sunteţi cine credeaţi că sunteţi.

Aleargă! Nu îţi urma instinctele. Respiră. Fugi mai repede. Nu ai dreptul să cazi. Nu mai ai opţiuni viabile pentru a supravieţui? Ce faci?

Îţi faci opţiuni valabile care să te scoată din încurcătură!

Lectură plăcută!

Nota mea: 5 buterflies

Advertisements

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s