Momente de răsfrângere


the-weeknd-often

Ştii visele acelea care te lasă respirând mai greu, momentele alea care te trezesc la realitate, iar tu apuci şi zgârii cu putere fiecare secundă în speranţa că se va întoarce şi nu vei fi nevoit să te trezeşti, ci doar să poposeşti într-un abis al unei culturi imaginare?

Ştii clipele alea în care ştii că eşti treaz, dar nu eşti, dar de fapt, eşti semi conştient de ceea ce se întâmplă? Când strângi degetele pentru că în urmă cu câteva clipe cineva te strângea de ele? Ştii secundele alea când îţi laşi obrajii să se înfulece cu roşu pentru că mai înainte erau două buze lipite acolo?

Ştii? Şi eu ştiu. Şi simt singurătatea asta strângând şi mai tare şi nu îmi dau seama dacă ar trebui să strâng şi eu sau ar trebui să mă las învăluită şi copleşită. Habar nu am. Aşa că stau în alea două secunde de dinainte de conştient şi mă gândesc că le mai pot prelungi, încă puţin, încă două secunde şi o să le resimt toată ziua ca pe o eternitatea frumoasă.

Dar nu. Totul se termină pentru că nici măcar creierul tău nu poate să suporte ideea că te laşi vrăjit de el la un asemenea nivel. Aşa că te apucă chiar el de gânduri şi te zdruncină la realitate.

Oh nenorocirea asta de realitate. Ghearele acelea puternice care te zmulg din orice, care simt nevoia nejustificată de a arunca pietre în tine şi nici măcar a nu-şi cere scuze. Catastrofa umanităţii curente.

Şi totuşi ce ar trebui să faci? Să strigi? Să urli? Să lupţi? De parcă ar ştii cineva. Te laşi acolo purtat pentru că ştii că dacă renunţi la cele două secunde de euforie s-ar putea să nu le mai simţi niciodată, iar asta te sperie mai mult decât orice altceva. Şi, până la urmă, nici nu te sperie, te îngrozeşte asta. Te deteriorează psihic în cel mai jalnic mod.

Aşa că accepţi că trebuie să te laşi purtat, oricât de greu sau de obositor ar fi. Şi dormi vreo doisprezece ore de somn şi degeaba pentru că dimineaţa cearcănele sunt tot acolo, creierul tău tot suprasolicitat este, inima ta tot frenetic bate.

Şi aşa te trezeşti. Cu un mini infarct în fiecare dimineaţă. Şi zâmbeşti pentru că fără acele două bătăi pierdute ale inimii tale ai fi şi tu la fel de pierdut.

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s