Capitolul I


nina-dobrev-sexy-esquire-2012-blogvedete-1Capitolul I

Numele meu este Elena Gilbert. Am douăzeci şi şase de ani şi o carieră de succes în domeniul afacerilor imobiliare. Toată lumea mă cunoaşte drept ciudata care nu ştie să facă altceva, care toată viaţa şi-a dedicat-o acestei companii moştenite la vârsta de douăzeci de ani de la părinţii ei.

Gilbert & Gilbert este firma pe care părinţii mei mi-au lăsat-o mie să o condus printr-un nenorocit de testament atunci când s-au hotărât că ei nu mai pot face nimic şi au ales calea uşoară: să iasă din jocul ăsta nenorocit numit viaţă!

De când am pus mâna pe companie am uitat complet de serile petrecute cu Bonnie în oraş, nopţi întregi de colegiu pierdute, dar pe care le-am fructificat în ceea ce a ajuns astăzi Gilbert & Gilbert. Aveam numai douăzeci de ani atunci când a trebuit să îmi continui materia majoritară la colegiu, luând licenţa în afaceri imobiliare cu cea mai mare notă, timp în care a trebuit să scot întreaga firmă din paragină.

De cinci ani sunt în topul celor de la Forbes pentru ce-a de-a treia cea mai bogată femeie din lume şi pe primele pagini ale celor mai căutate burlăciţe din New York. Îmi pasă? Evident, nu! Tot ceea ce îmi doresc este să demonstrez cu tot ce a mai rămas din mine că eu am reuşit ceva ce proprii mei părinţi nu au reuşit.

Îmi sorb cea de-a doua cafea şi admir încă o dată nenorocirea de oraş care se aşterne la picioarele mele. Vrei ceva? Munceşte! Acesta a devenit motto-ul meu atunci când mă luptam atât cu facultatea cât şi cu dorinţele mele încă nebune de cunoaştere a lumii care mă înconjoară.

–                     Miss Gilbert?, se aude vocea de copil răsfăţat a lui Caroline din dreptul uşii mele.

–                     Da, domnişoară Forbes?, îi răspund ca de fiecare dată: rece, cordial, inuman de nepăsătoare.

–                     V-am trimis pe e-mail agenda de astăzi, v-am sincronizat agenda cu cea de pe telefonul dumneavoastră, v-am aranjat în ordine dosarele pentru o revizuire cât mai rapidă şi v-am pregătit cea de-a treia cafea; să o aduc înăuntru?

Deja ce-a de-a treia? Asta înseamnă că este deja opt şi jumătate. Să intrăm cu totul în pâine atunci.

–                     Da, domnişoară Forbes. Poi aduce cafeaua şi mulţumesc.

Scurt. Concis. Mereu la obiect. Altfel nu aş fi ştiut cum să mă comport. Eram şefa rea, dură, înspăimântătoare care muncea până dimineaţa, făcea un duş rapid tot la birou – dacă avea parte de o noapte de muncă – după care o lua de la capăt dimineaţa următoare cu haine perfect apretate, machiajul bine pus la punct, tocuri înalte şi fustă neagră.

Totul la mine striga din toată puterea: impun respect, aştept respect.

Mi-am continuat dimineaţa fără alte incidente. Am revizuit contracte, am confirmat sau respins anumite cereri. Astăzi era o zi lejeră, iar asta însemna că puteam să ajung înainte de ora opt acasă şi să şi mănânc ceva.

Mâncare. Uitasem gustul propriei mele mâncări după săptămâna precedentă unde aproape că îmi trăisem viaţa aici. Avusesem de-a face cu săptămâna întâlnirilor cu toţi viabili investitori, cumpărători de fiţe sau oferitori de înaltă clasă. Am avut de lucru cât pentru trei ani, dar dacă am învăţat ceva cât timp am fost aici acel lucru a fost că niciodată nu ai timp să te plângi, iar dacă ai timp să te plângi atunci înseamnă că este ceva în neregulă!

La ora cinci fix m-am ridicat de la birou, mi-am luat geanta din birou, am stins luminile şi am plecat, melodia tocurilor mele pe podele din marmură fiind singurul sunet care să mă acompanieze. Asta şi vocea mult prea veselă după o zi exhaustivă a lui Caroline. Am dat din cap către aceasta după care mi-am continuat drumul spre lift.

Îi lăsasem lui Caroline un cadou după săptămâna trecută. Două bilete în Bahamas pentru săptămâna viitoare. Nu era mult, dar ştiam cât de mult şi dorea să meargă acolo şi să se relaxeze. Poate avea de gând să ia pe cineva drag sau poate vreun prieten. Cine ştie. Cui îi pasă, mai exact?

Ajunsă în dreptul liftului îmi scot telefonul şi mă loghez pe contul meu de Dropobox pentru a mă asigura că fişierele sunt acolo şi că diseară am să pot lucra la ele. Îmi verific apoi contul de twitter, care mă lasă rece şi absolut nervoasă că Bonnie m-a convins să îmi fac unul. De ce am acceptat?

Pentru că tu nu ai nici un pic de viaţă socială, Elena!”; aparent, de aia! Stupid, stupid, stupid!

Ajunsă la parter inspir pentru o ultimă secundă aerul liniştit din lift, după care mă îndrept spre haosul extraordinar de gălăgios din afara clădirii. Bine aţi venit la New York! Gălăgie, crime, jafuri, claxoane folosite la volum maxim, idioţi, mai mulţi idioţi şi aproximativ numai noxe. Minunat.

Limuzina mă aşteaptă deja în faţa clădirii. Îi murmur un fel de mulţumesc silenţios şoferului după care mă aşez pe canapeaua confortabilă din aceasta şi aştept să plecăm spre casă. În sfârşit!

Tyler sau Timmy, ceva de genul ăsta, şoferul, nici nu mai întreabă unde trebuie să mergem. Arareori ies, iar atunci când o fac, Caroline deja îi spune tot ceea ce trebuie să ştie.

Caroline este mai mare decât mine cu doar doi ani, dar face o treabă de milioane, iar asta este liniştitor. Atunci când îţi dai seama că trebuie să faci totul de una singură ca să reuşeşti, rar mai găseşti oameni buni care să fie în acelaşi sincron cu tine. Altfel rişti să arunci totul la gunoi. Sau cel puţin aşa îmi place să cred.

Ajunsă acasă, fac primul lucru care simt că trebuie să îl fac. Îmi pescuiesc telefonul din geantă şi o sun pe Rebekah să mă asigur că mai este încă la reabilitate şi că nu a fugit încă. Îmi răspunde după cel de-al treilea apel şi atunci când îmi dau seama că muzica de pe fundal nu este „Relaxare în zece paşi”, ci rock intens, realizez că a fugit din nou de la reabilitare şi că este probabil la vreo petrecere unde a băut. Din nou.

–                     Unde eşti?, mârâi în telefon. Nici măcar nu îmi pasă dacă mă aude sau deduce ceea ce spun.

–                     Pe strada…

Şi se închide! Serios! Pentru numele lui..

La dracu Rebekah! La dracu!

Mai încerc o dată. Îmi intră robotul sau chestia cu reţeaua după care închid. Deja dau afară fum. Tyler sau Myler sau cum naiba îl cheamă a plecat de mult. La dracu!

Îmi arunc geanta pe măsuţa de la intrare, nu înainte de a-mi băga câteva sute de dolari la sutien şi de a lua cheile de la una dintre maşinile de la subsol. Niciodată, dar niciodată să nu te duci la vreo petrecere – singură – şi cu poşetă. Ţinta perfectă şi o ştii!

Am o vagă bănuială unde ar putea fi Rebekah aşa că introduc codul de securitate de la casă şi o iau la fugă până la garaj. Când mă uit la cheile din mână îmi dau seama că am luat cheile de la Maseratiul GranTurismo! Genial! Genial!

Îmi doream să fiu omorâtă în seara asta şi nu ştiam cum? Şi drept cireaşă de pe tort sunt primită cu realizarea că sunt încă în tocurile de cinsprezece centimetrii, cu fusta neagră, mulată şi cu bluza cu decolteu! Dintre toate zilele astăzi mi-am ales şi eu decolteu! Nu cred!

Îmi continui drumul până la Maserati şi până la urmă aleg să îl conduc pe el în seara asta. Nici nu aştept să se ridice bine uşile de la garaj că deja ambalez motorul şi aştept să dau drumul bestiei. Să îmi iau zborul şi să terminăm o dată cu asta. O dată pentru totdeauna, Rebekah! O dată pentru totdeauna!

theodora

One thought on “Capitolul I

  1. Pingback: Burning Deep & Restless | Damon Salvatore

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s