Capitolul II


RebekahCapitolul II

 

Sunt mânată de dorinţa mea de a o găsi pe Rebekah cât mai rapid, aşa că uit să mai opresc la un semafor şi aproape că sunt făcută bucăţi de camionul care îmi venea din dreapta. La dracu cu toate priorităţile astea de dreapta! Chiar nu înţeleg că mă grăbesc şi că am nevoie de orice secundă pentru a verifica două cluburi, două cluburi nenorocite unde surioara mea preferată are grijă să bea până când totul se stinge în jurul ei.

Rebekah niciodată nu a acceptat faptul că deşi ea este cea care are douăzeci şi nouă de ani, nu ea a fost cea care a primit firma. De aceea în fiecare an îi ofeream aceeaşi posibilitate: alătură-te mie, ajută-mă cu firma şi îţi voi oferi drepturi majoritare, vei avea aproape la fel de multe acţiuni ca şi mine. Dar de fiecare dată îmi dădea acelaşi răspuns: eu am primit banii, fato! Tu ai luat munca.

Niciodată nu insistam mai mult decât trebuia, iar asta mă aducea la limită mereu. Mă făcea mereu să mă întreb: eu de ce n-am putut să primesc bani şi să îmi trăiesc viaţa cum am vrut? Să devin o scriitoare aşa cum îmi dorisem? Să ajung să scriu despre orice şi oricine, în afară de rapoartele zilnice şi documente care oricum nu avea să le citească nimeni. Prezentarea face totul, nu conţinutul.

Dar de fiecare dată îmi înfrânam acest vis pentru că ştiam că aş fi ajuns poate la fel ca şi Rebekah; o descreierată alcoolică, uitată de lume, care figurează doar în tabloidele de scandal şi care nu mai ştie altceva în afară de prieteni proşti şi petreceri stupide.

Ajunsă în dreptul primului club, parchez aproape regulamentar şi cobor. Sunt uimită de câţi oameni bine îmbrăcaţi aşteaptă la coadă, dar mereu îmi aduc aminte de el, aşa că trec direct la bodyguard care îmi spune ferm că nu am voie să intru.

Scot una dintre hârtiile de o sută de dolari de la sutien şi i-o întind o dată cu buletinul. Nu că mi-ar da cineva mai puţin de cei douăzeci şi şase de ani, dar regula e regulă.

Ochii i se măresc, îmi aruncă o privire pe sub gene după care îmi face semn să intru. Ascult simfonia de „nu e corect” şi liste de înjurături unde sunt ferm convinsă că nu le-am mai auzit până atunci pe douăzeci şi cinci la sută din ele. Îmi continui drumul către singurul loc unde ar putea să fie Rebekah: barul sau în cel mai rău caz pe scenă, frecându-se de vreun dobitoc care a continuat să îi mai cumpere băutură.

Verific barul şi sunt surprinsă să nu o găsesc. Continui căutarea pe scenă, dar nimic. Barul greşit! Mă întorc şi ies aproape lovindu-l pe bodyguard. Îmi flutur gene la el şi se dă la o parte cu un „scuze, domnişoară”. Mda… domnişoară eram când aveam douăzeci de ani, acum, doar o altă tipă prinsă în sistem şi care nu îşi doreşte evadarea.

Urc din nou în Maserati şi merg până la drogul suprem al surorii mele: Midnight Blood. Da, bun nume, ce pot spune, aş merge la el.. niciodată.

Din ou aceeaşi coadă, aceleaşi înjurături când îmi fac loc printre cei din club după plătirea „taxei” şi sunt surprinsă să o văd deja pe Rebekah. Numai că nu e singură. Ce surprinză!

–                     Meredith, o salut pe cea căreia îi datorez alcoolemia ridicată a surorii mele şi verific să văd dacă ea este în vreo stare mai bună.

Slabe şanse.

–                     Elena, mă salută ea, după care face un întreg show strigând în faţa tuturor de la bar că eu sunt sora conformată, muncitoare, aduc banii acasă.

O opresc cu o palmă peste faţă. Pare că s-ar fi trezit pentru o secundă, dar mă învăluie din nou cu mireasma de alcool puternic atunci când începe să mă înjure în faţă.

Copil nerecunoscător, gândesc şi o prind de mâna care se apropia rapid de obrazul meu drept. Îi prind braţul la spate şi îi şoptesc atât de tare la ureche încât sunt sigură că tot barul ne-a auzit, dar nimeni nu dă semne să înţeleagă ceea ce îi spun.

–                     Dacă te mai apropii de ea am să te arunc într-o groapă şi am să zâmbesc în timp ce arunc toată murdăria pe tine. Ştiu ce ascunzi, Meredith. Nu uita nici măcar pentru o secundă că ştiu cum să te distrug fibră cu fibră, părticică cu părticică!

Îi dau drumul, iar Meredith o ia la fugă în direcţia opusă. Bun copil. Mă întorc spre Rebekah şi observ că nici măcar nu şi-a dat seama că i-am alungat companioana. Minunat.

O prind de mâini şi o ridic, dar picioarele ei cedează şi sunt nevoită să o ridic din nou. Mai scot câteva hârtii de o sută şi i le arunc barmanului. Mijeşte ochii la mine după care îmi zice ceva inteligibil despre prea mulţi bani sau ceva de genul.

–                     Păstrează-i! Ai îmbătat-o suficient pentru o singură noapte.

Părăsim clubul cu mine încercând să o car cât mai decent pe Reb, care de acum sforăie uşor în braţele mele. Absolut genial! Îmi mai puteam dori altceva decât atât? Nimic, absolut nimic!

Când ajungem la maşină reuşesc să o aşez pe scaun şi să asamblez centura de siguranţă, dar când sunt aproape să închid portiera o aud cum se zvârcoleşte şi sunt aproape sigură că în cinci minute o să vomite. Nici să nu te gândeşti, surioară!

Îi desfac centura şi o las să cadă cu capul spre pavaj în timp ce îşi goleşte stomacul la mai puţin de cinci centimetrii de pantofii mei. Cât o să plăteşti pentru asta.

Scot din portieră pungile pentru vomă pe care le car aproape în fiecare maşină şi îi îndes una în mână în speranţa că o să vomite în ea data viitoare. Închid portiera după ce mă asigur că mai trăieşte şi urc la volan. Maşina deja duhneşte a alcool şi vomă, dar cel puţin ştiu că mâine oricum aveam de gând să o duc la spălătorie şi am să scot mirosul din ea.

Ajungem acasă în mai puţin de douăzeci de minute, ceea ce spune că am încălcat cel puţin vreo cinci sau şase legi de circulaţie în drum spre casă. Ce mai contează?

Cu chiu cu vai reuşesc să o trag după mine pe Rebekah şi să o aşez pe canapeaua din sufragerie. Îi aşez picioarele pe măsuţa din sticlă din faţa televizorului după care merg să îi caut nişte apă şi câteva vitamine. Mâine se va lăsa cu urlat şi am nevoie ca tot corpul ei să nu fie în durere. Va trebui să o trimit la un internat în ritmul acesta.

Îi sun pe cei de la reabilitate şi îi informez scrâşnind din dinţi că a scăpat din nou şi că este la mine acasă. Când încep să îşi ceară scuze din nou le închid telefonul în nas.

Când mă întorc în sufragerie Reb nu mai e pe canapea. Îşi goleşte restul stomacului în baia oaspeţilor. Briliant! Aştept să termine după care o ajut să se clătească şi o aduc din nou pe canapea. O conving să bea paharul de apă şi să ia vitaminele, după care mă asigur că mănâncă o banană.

Adoarme instant, iar eu îmi iau laptopul şi mă aşez lângă ea. Nu îmi vine să cred că este doar nouă şi că sora mea este deja în halul acesta. La naiba!

După ce îmi verific rapoartele şi fişierele la care aveam de lucrat un buz mă readuce la realitate. O avertizare în legătură cu o apariţie pe un blog de bârfe. Minunat, cineva ne-a depistat şi ne-a făcut poze.

Din nou în ajutorul Rebekhăi” scrie cu litere mari titlul articolului. Apoi câteva poze cu mine încercând să o bag pe Rebekah în maşină, cum o ajut să se aşeze din nou după ce a vomat. Pozele sunt destul de explicite aşa că nu înţeleg cum de nu am observat.

Rândurile sunt şi mai secerătoare.

Elena Gilbert încearcă din nou să îşi ajute sora mai mare cu problemele, dar oare v-a înţelege vreodată Rebekah că nu este calea bună cea pe care este?”

Dacă afli tu răspunsul la întrebarea asta, anunţă-mă şi pe mine. Continui să navighez pe net şi să mă asigur că nimeni nu a interpretat cu totul şi cu totul altceva din toată povestea asta. Oricum toată lumea este obişnuită cu acţiunile nu tocmai ortodoxe ale surorii mele. Închid laptopul, dar nu înainte de a observa că este deja trei dimineaţa.

Căcat! Îmi iau laptopul în dormitor şi mai verific o dată alarma, după care simt cum cad în somn şi nu mă mai trezesc.

Trei ore mai târziu sunt în picioare. Cafeaua în mâna dreapta şi ziarul în cealaltă. Bineînţeles, am făcut din nou prima pagină.

După ce termin de folosit baia şi să asigur că machiajul este impecabil, mă îmbrac cu o pereche de pantaloni lungi, evazaţi, tocurile specifice, sacoul negru cu dantelă la mâneci şi bluza siclam pe care am primit-o de la cineva. Cred. Nu mai contează.

Sunt gata de lucru, îmi iau servieta într-o mână şi-o ultimă gură din cafeaua încă fierbinte pe care o las pe masa din bucătărie. Mă asigur că Rebekah nu are nicio cheie de la maşini, că totul este încuiat, schimb codul de la uşă după care plec. Lăsând pe măsuţa unde îşi odihnea încă picioarele sora mea: „N-ai voie să ieşi. Ne vedem diseară. Încearcă să nu distrugi casa!”

Miller sau Tyler sau cum naiba îl cheamă, mă aşteaptă deja în faţa casei. Portiera deschisă şi cu cafeaua mea preferată în mână. Iau cafeaua, mă înghesui înăuntru şi dau din cap în semn de apreciere.

Ziua asta nu o să se termine în curând, nu-i aşa? O simt în mine. Urlă că o să fie absolut terifiantă!

theodora

3 thoughts on “Capitolul II

  1. Pingback: Burning Deep & Restless: Capitolul II | Damon Salvatore

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s