Capitol 3


capitol 3

 

„Trebuie să ne grăbim!” a zis Jeremy disperat, plin de pământ, dorindu-şi să sape în locul potrivit; nu erau decât cinci morminte noi nemarcate. Katherine nu era proastă, iar Isobel…. nu se putea gândi la asta acum.

Alaric s-a luat după el, săpând ca un sălbatic, în măsura în care simţea ceva prevestitor întâmplându-se înăuntrul lui. Unde naiba era Stefan? Îl sunaseră cu cinci minute înaine; era vorba de ELENA; ar fi trebuit să fie acolo, ajutându-i.

„AM LOVIT CEVA!” a stigat Jeremy, aruncând neglijent sapa în spatele său şi începând să dea pământul la o parte cu mâinile.

„Te rog să fii cel potrivit, te rog…” a murmurat băiatul din nou şi din nou, adrenalina pompând prin venele sale, în timp ce suprafaţa din lemn de mahon s-a ivit… i-a cerut lui Alaric să stea pe partea lui, ca să-l ajute să ridice capacul. Au tras cât de tare au putut, dar chiar şi cu puterea supranaturală a lui Jeremy, capacul nu s-a mişcat deloc. Niciun milimetru.

„DIN NOU!” a comandat Jeremy, dorindu-şi ca vreo forţă necunoscută să-l posedeze pentru a sparge dispozitivul de închidere. Dar niciun folos.

„UNDE NAIBA ESTE STEFAN?” a răcnit, ieşindu-i din corzile vocale un mârâit animalic de furie şi revoltă pură.

„Sunt aici! A trebuit să mă duc şi s-o iau pe Bonnie… Katherine nu face lucrurile uşoare!” a strigat Stefan sărind în întunericul obscur, făcându-i semn lui Bonnie să o ia înspre el şi prinzând-o când a sărit şi ea, lângă el. Bonnie nu a mai pierdut timpul şi a aprins trei lumânări, creând un cerc cu ce avea la dispoziţie şi începând să descânte aprig; invocându-şi puterea lăuntrică şi cea a predecesorilor ei.

Alaric, Jeremy şi Stefan o priveau agitaţi şi neajutoraţi, rugându-se la o zeitate în care nu credeau, ca planul lor să meargă; ambii Vampiri încercau să ignore absenţa distinctă a uneia din cele trei inimi care băteau, pe care trebuiau să le audă. Nu. Acel gând era inadmisibil. Pur şi simplu, nu putea să fie adevărat.

Chiar atunci, ceva s-a întâmplat: a început să bată vântul, flăcările lumânărilor au prins o culoare nenaturală de verde portocaliu, descântecul lui Bonnie a devenit mai tare; totul părea să atingă apogeul în acelaşi timp, s-a auzit un pârâit supranatural al pământului, iar lumânările s-au stins, lăsând din nou totul într-o negură.

„Duceţi-vă! S-a terminat!” le-a spus Bonnie fără răsuflare, înainte de a cădea greoaie în micul spaţiu de pământ dintre sicriu şi partea laterală scobită a mormântului. Fiecare din ei s-au pus pe treabă, rupând efectiv capacul sicriului, Jeremy şi Stefan scoţând sunete de durere când mâinile lor s-au ars din cauza verbinei, însă nu le-a păsat.

Ceea ce au văzut, le-a făcut rău. Damon o strângea disperat pe Elena, murmurând ceva despre… despre faptul că ar trebui să se trezească. Jacheta lui din piele stătea sfâşiată la picioarele lui, hainele lor uscate de sânge erau sub ei, iar Elena… Bonnie şi-a înăbuşit un icnet de spaimă.

Pielea îi devenise cadaverică, buzele ei erau nuanţate albăstrui. Era… arăta… Momentul de oroare a durat în realitate timp de o secundă, înainte ca Damon să intre în acţiune, strângând-o pe Elena în braţe şi sărind uşor deasupra mormântului, lăsând-o apoi pe pământ şi trecând imediat la lucru.

I-a strâns nasul, i-a săltat bărbia şi şi-a coborât gura peste a ei, forţând aerul în plămânii fetei. Ea se oprise din respirat cu doar 30 de secunde înainte, dar el era sigur că îi auzise chiar şi cele mai patetice bătăi de inimă; încă nu era moartă. Aşa că, tehnic, în mintea lui, planul trebuia să meargă. Ea TREBUIA să se trezească, chiar acum, când erau înconjuraţi de aerul împrospătat şi bogat în oxigen. Ea…

Undeva la distanţă, a auzit un strigăt… o femeie strigând. Bodogănind că ei au fost „Prea târziu”, s-a forţat să nu se mai gândească la asta. Ar trebui să meargă. Elena nu putea muri, în orice minut avea să-şi deschidă ochii şi să-l lovească deoarece gura lui era prea aproape de a ei, iar apoi, ea ar fugi în braţele lui Stefan şi ar pleca de acolo. Era foar fericit ca ea să fie în viaţă. Da. Era singurul rezultat acceptabil.

Stefan s-a apropiat mai mult, punându-şi mâinile la gură, nevenindu-i să creadă în timp ce cădea în genunchi şi neputând să înţeleagă că fratele său îi forţa corpul Elenei să reacţioneze… era o privelişte sinistră, văzându-l că realizează o resuscitare cardiopulmonară pe iubita lui… şi nu părea că Damon s-ar opri; de fapt, ştia că Damon nu s-ar opri până când unul din ei nu încerca, nu-l obliga să se oprească. Până când nu-l obligau să accepte că Elena era moartă. Stefan nu se putea hotărî să procedeze ca Damon, aşa că a privit întreaga scenă derulându-se în faţa lui cu o oroare absolută.

Jeremy stătea nemişcat, inima lui aproape explozându-i în piept cu fiecare secundă trecută. Deci, aşa s-a simţit şi Elena, când el a înghiţit o cutie întreagă de pastile şi apoi a băut sângele Annei. Nu a putut-o înţelege pe sora lui de ce a fost aşa de nervoasă pe el şi i-a interzis s-o mai vadă în ultimele 3 luni de zile; nu era ca şi cum nu era în viaţă, sau nemort, altfel spus; dar acum, a înţeles şi nu a mai simţit nicicând un regret ca acesta. Nicicând. L-a simţit pe Alaric cum i-a pus mâna pe umărul lui şi a realizat că începuse să plângă încet, Am crezut că Damon a spus că va fi uşor…

Iar, apoi, Damon a simţit o uşoară convulsie a trupului fetei; s-a oprit din resuscitare şi i-a luat faţa în mâinile sale.

„Haide, Elena, trezeşte-te” s-a forţat el calm s-o convingă, ascultând-o, în timp ce Elena a inspirat singură aerul după aproape un minut. Un minut care a părut a fi cel mai lung şi devastator din viaţa sa. Lui Stefan i-au căzut mâinile de pe faţă, dezvăluindu-i o stare de şoc, iar el s-a apropiat studiindu-i faţa. În acelaşi moment, Jeremy cu Bonnie şi Alaric s-au apropiat şi ei, formând un cerc în jurul lui Damon şi al Elenei.

Ea a gemut de durere, pleoapele-i ridicându-se uşor. Era confuză, dezorientată… rece, o durea tot corpul, se simţea ameţită. Se simţea moartă şi nu-şi putea reaminti de ce, pentru că tot ceea ce ea văzuse erau ochii lui forţând-o să se concentreze. Ceva profund se întâmpla acolo, chiar acolo între ei doi. Niciodată nu mai fusese martoră la o asemenea vulnerabilitate şi umanitate din partea lui; mai observase scurte străfulgerări, atât de trecătoare, încât apoi, se întrebase dacă ele chiar existaseră sau le inventase ea. Le inventase pentru că vroia să le găsească în sufletul lui. Vroia să fie capabilă să înţeleagă ce simte, de ce se simţea atrasă de el ca molia de flacără, chiar dacă ştia că se va arde. Dar lucrul ăsta, chestia asta nu o putea confunda.

Iar, apoi, într-un mod crud, cu un simplu cuvânt, momentul a fost spulberat.

„Elena!”

A deschis gura vrând să spună opreşte-te! Dar deja s-a simţit în braţele altcuiva, cineva care nu mai era Damon, faţa lui retrăgându-se de lângă ea; ea a refuzat să piardă contactul vizual cu el, deşi Damon s-a îndepărtat de ea. Elena vroia să ţipe, vroia să plângă; să-l scuture pe cel care o ţinea în braţe, pentru că-i luase unul din cele mai importante momente ce reprezentau un adevăr nepăzit între ei doi, între ea şi Damon, şi nu era deloc corect!

„Damon” a murmurat chemându-l înapoi, încercând să-i spună să nu plece, dar el era deja în picioare şi se retrăgea în umbră, neobservat de ceilalţi, în afară de ea. Nu… Nu! E greşit, TU m-ai salvat, nu Stefan, Am nevoie de tine aici! s-a gândit Elena disperată, faţa căzându-i în piept, alertându-i pe ceilalţi că va începe să plângă. Şi aşa a şi făcut, suspinând din inimă, pentru că era prea slăbită să se mişte şi să se ia după el, şi mai ştia că şi pe el îl durea. Îl durea mult mai complex faţă de Stefan şi de ce putea el să înţeleagă, pentru că fratele său mai mic întotdeauna a fost iubit, cel puţin de o persoană.

„Şşş, eşti bine, sunt aici… sunt aici” a calmat-o Stefan, mângâindu-i părul şi nepăsându-i de numele strigat de fata pe care o iubea; era dezorientată, confuză, era normal ca ea şi Damon să fi avut nişte emoţii mai puternice, închişi în coşciug de aproape 14 ore, ţinându-se aproape raţionali unul pe celălalt. Se va descurca cu această cădere nervoasă a ei mai târziu; tot ceea ce conta acum era că Elena era din nou în siguranţă şi că va fi ok.

Au dus-o la spital în ciuda protestelor ei, spunându-i că au căutat-o şi au găsit-o printre ruinele unui mormânt în vechea biserică, şi după ce au eliberat-o, au trebuit să o resusciteze. Elena a trebuit să se supună la nenumărate teste, fiind într-o stare psihică destul de mizerabilă, chiar dacă Stefan a ţinut-o de mână tot timpul, ea nerăspunzându-i în maniera în care o iubită ar face-o. Mătuşa Jenna dormea într-un scaun în colţul camerei, în jurul ei erau Bonnie, Alaric, Matt şi o Caroline consumată psihic. De fapt, toţi erau aici, în afară de Jeremy şi de el, şi dacă ea era sinceră cu ea însăşi, Damon era singura fiinţă de care avea nevoie în acea clipă.

Nu a scos niciun cuvânt, până când a văzut că o asistentă intră în cameră, ţinând în mână un flacon şi un ac, pentru a-i lua din sânge. Imediat şi-a amintit că sângele lui era încă în sistemul ei.

„NU!” a ţipat dintr-o dată, şocându-i pe ceilalţi din cameră, dar nu-i păsa. Ei nu mai aveau nevoie şi de alte drame.

„Nu vreau asta, mă simt bine, vreau să merg acasă!”

În schimb, asistenta i-a zâmbit înţelegător, tratând-o superior şi enervând-o.

„Drăguţă, nu te va durea, îţi promit, va trece în câteva secunde” a continuat asistenta, înaintând şi prinzându-i braţul.

„Nu mi-e frică! Doar că nu mai vreau! Nu mă poţi obliga! Mă externez acum!” a spus nervoasă Elena, deja încercând să-şi desfacă legăturile de la aparatele de monitorizare.

„Elena, linişteşte-te, ce se întâmplă cu tine?” a întrebat-o Jenna, ajungând lângă nepoata ei în semn de solidaritate.

„Te rog, vreau să merg acasă” a pledat ea, privind-o pe Jenna cu cei mai frumoşi ochi plângăcioşi; nu-i plăcea că o minţea, dar era singura modalitate de a-l proteja, de a-i proteja pe toţi. De când cu parada zilei fondatorilor, totul se schimbase, localnicii îşi dădeau seama că ceva foarte greşit se întâmpla în Mystic Falls…. Jenna a oftat şi a privit-o pe asistentă cu părere de rău.

„Ne poţi aduce foile de externare, te rog?” a rugat-o mătuşa Jenna, sora uitându-se pentru o secundă la toţi ceilalţi din cameră, după care a dat din cap dezaprobator şi a plecat.

Elena era aşezată pe o canapea mare, lângă şemineu, cu o pătură acoperindu-i picioarele şi un pahar de apă lângă jurnalul ei pe măsuţa pe care Stefan i-o adusese, pentru ca ea să se simtă mai confortabil. Trecuseră 2 zile de când… cu incidentul. Asta numeau ei, nemaivăzându-l nimeni pe Damon. Dispăruse. Luând o parte din Elena cu el, speriind-o în acest mod, pentru că nu observase de-a lungul timpului cât de mult devenise el de important pentru ea şi în rutina ei zilnică, chiar şi când o evita. Lucrurile nu puteau continua în felul ăsta; trebuia să se întâmple ceva.

S-a uitat ţintă la flăcări, conştientă că alesese această cameră, acest loc care o făcea să se simtă mai aproape de el, cumva; băgase fel şi fel de scuze să rămână şi să doarmă acolo, şi ura să fie aşa de patetică; numai dacă o putea vedea acum…

„Ştii, dacă te mai încrunţi aşa de mult, îţi vei face riduri permanente pe acea feţişoară drăguţă a ta.”

Şi-a întors repede capul, inima ei sărind peste o bătaie. El stătea acolo, lângă foc, cu acea strălucire în ochi; cu acea postură încrezută, îmbrăcat din cap până-n picioare în negru şi cu o nouă geacă de piele aproape identică cu cea veche. Aproape, dar nu destul. Ea vroia să spună un milion de lucruri dintr-o dată, repetase totul în minte de prea multe ori, dar acum, când el chiar stătea în faţa ei, totul s-a dat peste cap într-o nebunie de neînţeles. De fapt, singurul lucru pe care l-a rostit dintr-o răsuflare a fost numele lui.

„Damon.”

El i-a zâmbit superior, cu braţele deschise, ca şi cum i-ar fi făcut un cadou.

„Unul şi numai unul! Ţi-a fost dor de mine?” a întrebat-o ironic, deja îndreptându-se înspre bar şi turnându-şi o mare cantitate de lichior. Elena a înghiţit; îngheţat în spaţiu, el părea…. ok. Mai mult decât ok şi asta o supăra. Ceva era greşit şi ea simţea asta.

„Pe unde ai fost?” l-a întrebat, dintr-o dată găsindu-şi vocea.

„Oh, ştii şi tu… pe aici prin împrejur, bucurându-mă de aerul răcoros” a spus el vesel, tachinând-o ca întotdeauna şi evitând răspunsul fără să mintă.

„Damon” şi-a folosit ea tonul, însemnând că deja era plictisită de jocurile lui şi că vroia să vorbească – tot timpul, vorbitul.

„Elena, Elena, Elena” a admonestat-o monoton, dându-şi ochii peste cap şi întorcându-se înspre ea cu paharul în mână jumătate băut.

„Nu-ţi face griji pentru mine, sunt bine” uitându-se fix la ea când a rostit bine.

„Totuşi, am făcut ceva” a continuat Damon, căutându-se în buzunarul gecii. „Ţi-am luat un cadou” şi i-a scos Blackberry-ul, aşteptând-o să-l ia; şi implicit, să realizeze ceea ce-i spunea. Ochii ei s-au mărit cu şoc şi teroare. Bingo.

„Ai văzut-o pe Katherine!” a răsuflat ea, luându-şi mobilul încet şi examinându-l, ca şi cum nu avea încredere în el. Deşteaptă fată, s-a gândit el, bându-şi restul lichiorului dintr-o înghiţitură şi trântind paharul pe masă lângă al ei.

„Nici chiar aşa…”Ochii ei s-au întâlnit cu ai lui, rugându-l să nu mai glumească… nu, când ce li se întâmplase încă mai persista în memorie, nu când rănile încă mai erau deschise…. şi atunci, el a văzut-o, stând rece şi nereacţionând din nou, şi imediat ceva s-a spart, s-a oprit, şi-a spus el. Era unul din acele momente în care Elena îi vedea o undă de teamă, dar care îi dispărea rapid.

Şi-a întors capul înspre ea şi a studiat-o, decizându-se că întregul adevăr ar fi cel mai bun în acest caz.

„Eşti pregătită de asta?” a întrebat-o, mutându-i picioarele şi aşezându-se în faţa ei. Elena a dat din cap, nerăbdătoare într-un mod straniu să afle ce se întâmpla, şi că el o lăsa şi pe ea în acţiune… poate doar un pic.

„Isobel” s-a decis el să înceapă, iar ea s-a încruntat, puţin confuză, la delcaraţia lui.

„A fost Isobel cea care i-a spus lui Alaric unde să ne găsească… în acea noapte, ea aştepta în pădure; când am plecat am auzit-o şi m-am luat după ea… m-am decis să-i fac o vizită prietenoasă”, iar Elena a înghiţit în sec, ştiind ce însemna asta… era Mama ei moartă? Încă îi mai păsa de ea după tot ce le făcuse?

„De ce să ne ajute când ea a fost cea care a stat deoparte şi a privit-o pe Katherine când ne îngropa?” l-a întrebat nedumerită.

Asta, Elena, este întrebarea corectă” a rânjit el, mărindu-şi ochii în acelaşi fel în care se distra de ceva, în care se bucura de interacţiune.

„Alaric mi-a spus că are ceva de genul unei crize recente…. cu conştiinţa ei” a dat-o într-o manieră mai mult dezgustată în faţa acelui concept…. pentru că şi el trecea printr-o astfel de criză şi se ura din cauza asta.

„Din ce spune, l-a vizitat de ziua Fondatorilor, dar se pare că a omis să ne spună şi nouă asta.”

Elena a dat din cap a neacceptare, îngheţând din pricina veştii.

„Stai aşa, vrei să spui că ea acum este bună…. că este de partea noastră? Vrea şi ea s-o vadă pe Katherine moartă?”

Damon i-a afirmat uşor din cap.

„Cam aşa ceva…” a chicotit uşor la liniştea şi la privirea ei neîncrezătoare, pentru că şi el simţea acelaşi lucru.

„Ştiu, e un adevăr cool, aşa-i?” i-a spus folosindu-şi jargonul pe care l-a asociat de atâtea ori în viaţa sa.

„Trebuie să fie o capcană…” a dedus Elena, era prea mult să se gândească la asta. Damon şi-a ridicat mâinile în apărare.

„Hei, sunt de partea ta…. nu am spus că-mi place chestia asta, dar ce altceva să facem? Ea este apropiată de Katherine, iar Katherine trebuie să moară” a rostit el, ultima lui parte afectând-o pe Elena în sensul că nu a crezut niciodată că el ar putea să spună lucrul acesta cu atâta convingere şi cu atâta uşurinţă; şi ştia ea că Damon va găsi o cale de a o omorî pe Katherine sau că va muri încercând.

„S-a întors Stefan” a zis el simplu, fără nicio expresie.

„Ce?” l-a întrebat confuză, înainte de a auzi uşa de la intrare deschizându-se şi el intrând în sufragerie. Când a ajuns în dreptul arcadei înalte, s-a oprit.

„Damon”, a rostit Stefan, ochii lui declarându-i o furtună interioară şi o agitaţie, când l-a văzut pe fratele său stând lângă prietena lui, ce părea cea mai fericită faţă de ultimele luni, doar pentru că vorbea cu el. Damon i-a dat un zâmbet neafectat şi s-a poziţionat domol în faţa lui.

Frate” l-a salutat din cap pe Stefan. S-a întins uşor şi apoi a vorbit.

„Ei bine, Elena, mi-ar mai plăcea să mai stau şi să mai pălăvrăgesc, dar… ştii ce se spune. Doi fac companie, trei se îngrămădesc” clipindu-i înainte să se retragă şi să plece din acea casă, lăsând-o pe Elena confuză şi goală… iarăşi.

Stefan s-a uitat la ea şi a observat modul în care umerii fetei s-au lăsat în clipa în care uşa de la intrare s-a închis; ea s-a căznit să se uite la el, atentă.

„Ce a fost asta?” a întrebat-o încercând să fie calm; nu avea nevoie să fie acuzată momentan de unele lucruri, încă părea nedumerită. Daa, asta trebuia să fie. Fata a negat din cap şi a oftat.

„Cred că ar trebui să iei un loc” i-a sugerat Elena, ceea ce Stefan a şi făcut.

2 thoughts on “Capitol 3

  1. Pingback: Capitole noi!! | Damon Salvatore

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s