Capitolul 4


capitol 4

 

Stefan a ascultat-o cu răbdare pe Elena povestindu-i de Isobel şi dând din cap nezicând nimic, lăsând-o să proceseze informaţiile şi apoi să aibă încredere în el. S-a gândit din nou la acea noapte. Cu toţii au fost aşa de neatenţi! Ziua a început aşa de normal, aşa de uşor, cu o vineri seara obişnuită. O sunase pe Elena şi aranjase să se întâlnească cu ea la Mystic Grill, nerealizând că era Katherine cea care răspunsese la telefon, după ce aruncase şi ultimul bulgăre de pământ peste mormântul celor doi.

Nu realizase asta repede. Nu făcuse legăturile necesare, decât la o oră după ce se întâlnise cu ea. Tot ceea ce văzuse Stefan era o Elena care, în sfârşit, îşi revenea din spaimă. Desigur că înţelesese că încă mai avea probleme să se confrunte cu toate cele ce se întâmplaseră de ziua fondatorilor. Avea să fie un proces lung şi greu de suportat, dar era o altă problemă mult mai mare de rezolvat, şi cumva, ştia că se rezumă la fratele său; întotdeauna, fratele său.

În final, totul avea să revină doar la un simplu factor; Katherine nu purtase un colier cu verbină, şi pentru tot restul vieţii sale nemuritoare, nu se mai putea ierta niciodată că nu observase acest detaliu. Dar asta făcuse parte din şarmul lui Katherine, mereu cu un pas înaintea lor. Ea îşi luase timp suficient să-i ameninţe pe ceilalţi cu întoarcerea ei, dar nu una iminentă; ei deveniseră foarte prevenitori. Şi odată ce banul a fost aruncat, ea doar a zâmbit neîndurătoare, aplecându-se în faţă înspre el, după care a vorbit.

Bună, iubire, ţi-a fost dor de mine?”, ceea ce l-a cutremurat, pentru că era un lucru atât de specific lui Damon, pe care el nu-l mai observase vreodată; cât de multă Katherine era în Damon, cât de mult acea femeie îi schimbase pe amândoi. Anii prin care au trecut au fost aşa de nemiloşi cu ei, încât a simţit că trebuie să-şi uite fosta viaţă, înainte de….

Alaric niciodată nu le-a explicat de unde ştia el unde să caute în cimitir, dar în acelaşi timp, nu mai conta deloc. Toţi s-au grăbit să ajute, toţi s-au grăbit să-l urmeze, şi asta a dat roade. Iar pentru asta, Stefan îi era dator lui Isobel; însă nu se simţea adânc de confortabil cu datoria lui.

„Se va duce s-o omoare, Stefan” i-a spus Elena cu grijă, uitându-se profund la el ca să vadă dacă vorbele ei îl vor afecta aşa cum credea ea.

„Katherine este periculoasă” a declarat el simplu pentru a nu ştiu câta oară, ea încercând să-şi reţină de pe buze sarcasmul de „Nu mai spune, Sherlock”.

Ştiu asta”, simţindu-se iritaţia din tonul ei. Doamne, devenea o persoană aşa de diferită, mult mai întunecată şi mai înverşunată; era aşa de iritată din ce în ce mai mult, din cauză că Stefan se tot repeta monoton în afirmaţii şi se simţea vinovată, pentru că ştia că el făcea toate astea din dragoste. Că o iubea cu adevărat „Şi tu îl iubeşti pe el” îşi reamintea ea.

„Doar spun că până la urmă, trebuie făcut lucrul ăsta, pentru că este prea periculoasă ca încă să fie în viaţă” a înghiţit Stefan, curăţându-şi discomfortul din gât; chiar dacă încerca el să se oblige să creadă că iubirea lui pentru ea a făcut parte din constrângerea ei, ideea de a fi moartă din nou îi stârnea ceva în piept.

„Atunci, o să aibă nevoie de ajutorul nostru. Katherine o să-l omoare şi eu, noi nu putem lăsa asta să se întâmple” şi-a realizat ea greşeala un pic cam târziu, cauzând o tensiune incomodă în cameră. Stefan şi-a lăsat capul în jos, uitându-se la mâinile sale.

„O să-l sun pe Alaric” a spus el nonşalant, înainte de a pleca din cameră să-şi ia mobilul de pe măsuţa de lângă pat. Elena şi-a sprijinit capul în mâini. Începea să pară din ce în ce mai greu, şi pentru prima dată de când l-a întâlnit pe Stefan, de când s-a îndrăgostit de el, de când s-au întâmplat toate astea, s-a întrebat dacă vor mai putea s-o scoată de la capăt.

Sentimentele ei de iubire pentru el nu se diminuau, dar clar se schimbau. Începea din ce în ce mai mult să realizeze că ei nu aveau o poveste de dragoste ca de basm, în care băiatul o întâlneşte pe fată, fata se îndrăgosteşte de el şi apoi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi. Dar pe care ea o vroia. Ea începea să se maturizeze. Era în situaţia de a se obliga să se călească repede faţă de anii ei de tinereţe, iar lucrurile clar se destrămau între ei doi; doar că nu ştia cât putea ea să lupte pentru a-şi salva relaţia în timp ce aveau secrete unul faţă de celălalt; în timp ce avea secrete faţă de Jenna; în timp ce se confrunta cu faptul că familia ei era moartă şi nemoartă; în timp ce încerca să ţină restul de persoane iubite în viaţă şi respirând, şi, normal, să încerce să-l schimbe pe nereparabilul de Damon.

Şi, iarăşi, se întorcea la Damon. Era aşa de ridicol cât de mult se gândea la el, şi în acest timp, s-a decis că nu puteau să-şi facă un plan fără să-l includă şi pe el. Şi-a luat mobilul oftând şi a apăsat tasta 1 cu apelare rapidă, amintindu-şi cum şi-a justificat acţiunea de a-l pune primul, Jenna a doua şi Stefan al treilea. Simplu, în ordine alfabetică, nu avea nimic de-a face cu faptul că atunci când îşi programase apelările rapide, decisese, ca într-un caz de urgenţă, el era singurul la care putea apela fără întârziere.

„Ştiu că numai la mine te gândeşti, dar chiar aşa? M-ai văzut acum 10 minute” a răspuns el imediat, zâmbindu-şi încrezut.

„Şi tu eşti singurul care a răspuns până să sune o dată; ai tot stat aşa aşteptându-mă să sun? Ce trist este, Damon, chiar şi pentru tine” i-a replicat rapid, auzindu-l cum râde la celălalt capăt.

„Ahh, ce m-ai atins”, exclamaţia lui rezultând într-un mic zâmbet pe buzele Elenei.

„Lăsând gluma la o parte, trebuie să te întorci aici, Stefan tocmai ce l-a sunat pe Alaric. Avem nevoie de un plan, Damon, nu te poţi duce după ea, de capul tău”, l-a auzit Elena scoţând un zgomot ce părea a fi un oftat.

„Ştii şi tu, prefer să lucrez singur. Mi se potriveşte cel mai bine” i-a răspuns el jucăuş.

„Nu, nu-i aşa! Am mai lucrat împreună şi înainte!” a exclamat ea.

„Şi de fiecare dată, cineva sfârşeşte nemaiurmărind planul!” cineva fiind ea. A prins-o şi ea s-a forţat să vină cu un răspuns, în loc să se mulţumească cu ceea ce îl agasa, ca de obicei.

„Te rog, Damon” l-a implorat. El nu a mai spus nimic, încreţindu-şi buzele în timp ce se gândea la avantajele şi dezavantajele rugăminţii ei. Nu era prost, ştia că nu putea s-o prindă pe Katherine de unul singur şi să mai şi supravieţuiască, dar în niciun caz nu vroia ca Elena să fie implicată.

„Îmi pare rău, obişnuieşte-te cu nu” apoi a închis. Chiar i-a închis telefonul în nas. Ochii Elenei îi ardeau iar trupul ei era plin de frustrare. Nu se putea da bătută aşa de uşor.

„Alaric spune că va ajunge aici în aproximativ o oră” i-a strigat Stefan din cămară. Elena luase o decizie.

„Ok. Ascultă puţin, trec pe acasă să-mi iau rapid câteva haine; e ok dacă mai stau aici şi în noaptea asta?” l-a întrebat ridicându-se şi strângând pătura. Încă o mai dureau coastele de la resuscitările pe care i le făcuse Damon şi a tresărit uşor la acea mişcare.

„Desigur” i-a spus Stefan vrând să-şi ia jacheta pe el.

„Adică, singură…” lăsându-se, iarăşi, un moment stingherit între ei.

„Dacă se întâmplă ceva, te sun, îţi promit, doar că am nevoie de puţin timp singură” l-a convins îndreptându-se înspre el şi luându-l în braţe. Stefan a cuprins-o în braţe oftând şi sărutând-o pe creştetul capului.

„Ai grijă.”

„Voi avea” i-a răspuns fata zâmbindu-i prima oară de după incident, mulţumită că nu a încercat s-o convingă de contrariu. Şi-a luat rapid jacheta şi cheile aşezate lângă uşa de la intrare şi i-a mai dat o ultimă privire înainte să iasă din casă, în aerul răcoros al nopţii. Imediat s-a grăbit înspre maşină, cu o determinare pe faţă, demarând convinsă de planul ei.

Damon şi-a rotit ochii pe măsură ce telefonul îi suna din nou, a treia oară. Ea chiar putea să fie aşa de încăpăţânată şi câteodată aşa de iritantă, ok, cam în majoritatea timpului, dar asta se vedea că era altceva. Ori avea probleme, ori se enervase ca naiba că-i închisese telefonul în nas. Din acel număr de apelări, tindea să creadă că era ultima variantă, aşa că a lăsat telefonul să sune, să sune, să sune.

„Nu răspunzi?” l-a întrebat o femeie, aşezându-se pe scaunul de lângă el. El i-a replicat cu sarcasm „desigur că nu”, inspirând calm şi schimbându-şi trăsăturile într-un rânjet diavolic.

„Fosta prietenă, nu se mai satură de mine” i-a răspuns întorcându-se lent înspre ea, înspre noua lui „companie”. Era o femeie de 30, 30 şi ceva de ani, care, clar, se vedea că se îngrijea mult. Acei sâni nu erau naturali, se gândea el în dorul lelii, mai avusese sute de femei de aceste gen, nimic nu era nou şi tipa nu era cea mai drăguţă faţă de cele pe care pusese ochii, dar nici rea nu era.

Femeia a râs, mai mult a chicotit, fixându-l cu o privire sugestivă.

„Îmi şi imaginez de ce” a flirtat ea, întorcându-se cu tot corpul înspre el. El i-a întors gestul, punându-şi paharul pe masă care în permanenţă era lipit de mâna lui.

„Şi nici eu nu pot să-mi imaginez de ce soţul tău te-ar lăsa baltă” i-a răspuns înclinându-şi capul pentru a avea efectul scontat, la care femeia a rămas fără grai, apoi a început să râdă.

„Chiar aşa de mult se vede?” l-a întrebat ea, băgându-şi mâna prin păr şi dându-şi-l pe după ureche, într-un tic nervos.

„Nu, dar linia nebronzată de pe inelar te-a dat de gol” arătându-i din cap inelarul cu pricina care era pe masă. Ea a exclamat un „oh”, după care s-a întors cu faţa înspre el.

„Sunt Melanie”, iar el i-a luat mâna întinsă, aducând-o încet înspre buze şi pupându-i desfătat mijlocul degetelor, cauzându-i inima femeii s-o ia la galop.

„Damon” a făcut şi el cunoştinţă, într-un mod aşa de simplu, şi apoi a continuat.

„Oricât de mult urăsc să fac asta faţă de tine, trebuie să plec; poate că o să continuăm data viitoare” i-a spus el extrem de sugestiv, sărind de pe scaun într-un mod graţios, nepăsându-i dacă ea mai avea ceva de zis, luându-şi jacheta de piele şi ieşind din Mystic Grill cu un scop anume. Altă dată ar fi rămas, i-ar fi permis lui Melanie să-l ducă la ea acasă, şi s-ar fi distrat cu ea până să o usuce; la propriu. Dar aşa s-a întâmplat, ca singura persoană pe care încerca s-o evite, să se bage peste ei, el furişându-se rapid afară.

Elena a pufăit frustrată când a examinat toată încăperea plină de oameni ce se îmbulzeau în Mystic Grill. Unde naibii să se ducă atunci când nu-şi îneca amarul într-un pahar plin cu alcool destul de puternic? S-a uitat şi la bar, confirmându-şi că nu era acolo până să plece în căutarea lui. Nu mai exista decât un singur loc unde să se ducă: pădurea. S-a întors la maşină, mâinile-i strângând cu putere volanul, lăsându-şi vulcanul interior să explodeze. Era o idee proastă; trebuia să se ducă acasă, să-şi ia nişte haine pentru a-şi face veridică povestea, să se întoarcă la pensiune şi să aştepte. Asta putea să fie cel mai deştept şi uşor lucru, dar Elenei nu-i plăceau lucrurile uşoare. De ce să înceapă de acum?

A tremurat şi şi-a tras mai tare jacheta pe ea, cu ochii deschişi la maxim pe măsură ce înainta în desişul pădurii. De ce naiba mai făcea asta? A auzit o crenguţă rupându-se şi a îngheţat. Ok, era timpul să plece; chiar era un plan al naibii de prost. A început să înteţească pasul cât a putut de mult, fără însă să o ia la goană, conştientă că ceva sau cineva o urmărea. Putea simţi asta; ORICE era, stătea la pândă în umbre, în afara razei ei vizuale. Se juca cu ea, făcând zgomote ce o speriau, ce o lăsau să creadă că EA era prada. S-a poticnit uşor în timpul mersului, auzind din ce în ce mai tare zgomotele din spatele ei. Oh doamne, oh doamne, oh doamne, a repetat în gând, aruncându-şi ochii dintr-o parte într-alta, de unde auzea zgomotul, aşteptându-se la un monstru să sară dintre copaci înspre ea.

„Tu chiar încerci să te omori?” s-a răstit Damon la ea, în mod sceptic, ea reţinându-şi cu greu un ţipăt, întorcându-se brusc şi împleticindu-se practic de pieptul lui. El a prins-o de umeri, stabilizându-i corpul şi ascultându-i ritmul accelerat al inimii ei. Bine. S-a gândit el. Poate că în final şi-a învăţat lecţia.

„Păi, dacă mi-ai fi răspuns la apeluri, nu aş mai fi venit aici căutându-te!” s-a dezlănţuit ea. El vroia s-o scuture puţin; s-o facă să realizeze că nu putea continua aşa! Nu se putea juca în felul acesta, aşa de uşor,  cu viaţa ei.

„Este PREA PERICULOS pentru tine, Elena, de ce nu poţi înţelege asta?” i-a strigat, practic, în faţă, înclinându-se înspre ea, ochii lui fiind la acelaşi nivel cu ai ei, mânia din vocea lui şi postura corpului său făcând-o să stea neclintită. Nu-l mai văzuse niciodată aşa de nervos; nu cu ea.

„Eşti ca Stefan” a ţipat şi ea, dându-şi seama apoi că făcuse o mare greşeală pentru că expresia lui de pe faţă s-a întunecat considerabil, încleştarea lui intensificându-se şi făcând-o să-i fie puţină teamă.

„Eh, nu este sensibil ce faceţi voi” s-a auzit Katherine sarcastică şi dezgustată. Vocea ei a străbătut întregul aer de noapte aşa de clar, trimiţându-i pe spinarea Elenei un fior puternic. Damon, imediat, a eliberat-o şi a păşit în faţa ei, folosindu-şi corpul pe post de scut fizic între cele două fete. Şi-a forţat furia să se domolească, iar trăsăturile lui au revenit la normal, la specificul feţei lui.

„Nu e aşa?” a vorbit el tărăgănat îngustându-şi ochii şi pregătindu-se pentru orice ar fi făcut Katherine.

Şi dintr-odată, Elena nu se mai uita la spatele lui musculos, nu. Se holba la nimic; s-a rotit 180 de grade, în direcţia opusă şi a văzut că ei se mutaseră, Katherine ridicându-şi în semn de mirare o sprânceană, în timp ce-i privea pe amândoi. Era oarecum suprinsă că el îi anticipase mişcarea, că ştiuse că vroia să se dea la Elena. Dar, din nou, el îi bloca drumul. Desigur că putea pur şi simplu să treacă uşor de el, dar nu mai era deloc distractiv.

Iarăşi a încercat, dar Damon i-a reanticipat mişcarea, blocând-o. Damon şi-a înclinat capul zâmbindu-i foarte şiret, trimiţându-i mesajul: dă-te înapoi. Katherine s-a uitat lung la el timp de un minut uimindu-se de impertinenţa lui. Normal că Damon s-a prins că dacă ea vroia să le facă rău, le putea face oricând, şi îi era şi uşor, nu? Ea a zâmbit total amuzată.

„Foarte interesant”; doar atât a spus, cu un ton aşa de curios, după care a şi dispărut în noapte, ca şi cum nici nu ar fi venit acolo. Elena nu a putut să se relaxeze; era încă în alertă maximă când Damon s-a întors înspre ea, privind-o ca şi cum i-ar fi spus, „Ţi-am spus eu”.

„Ce naiba a fost asta?” a răsuflat ea, nervoasă până-n măduva oaselor.

„Un joc” a spus el simplu, şi dându-i mâna într-un mod atât de nespecific al lui, încât ea prima dată s-a holbat, încercând să înţeleagă ce înseamnă asta. El a aşteptat răbdător, asigurându-se să-şi ţină expresia neutră. Să nu se dea de gol că face un test, un test care să vadă câtă încredere are ea în el. Însă a fost puţin surprins când fata s-a decis să-şi bage mâna mică şi delicată într-a lui, fără nicio urmă de dispreţ sau suspiciune. I-a strâns uşor mâna, după care au luat-o la pas înspre maşina ei. Înapoi la siguranţă, atenţi la orice mişcare pe care Katherine ar mai fi putut-o face, tot drumul la maşină mergându-l în negura pădurii. Elena n-ar fi putut şti niciodată cât de aproape au fost sau erau de moarte, dar Damon a vrut ca lucrurile să rămână aşa.

Poate că el ar fi fost singurul care o urmărea mai devreme, speriind-o cu un anume scop, fugărind-o prin pădure şi departe de orice alt pericol, fără să-şi facă cunoscută prezenţa, dar în secunda în care a realizat că şi el era urmărit, a trebuit să intre în scenă. Obligat să salveze ziua; din nou. Făcutul pe erou nu i se potrivea, se gândi el amarnic, în timp ce îi lăsă mâna fetei liberă ca să-şi caute cheile în buzunar, fără niciun cuvânt. Ea era prea speriată ca să se mai certe cu el, aşa că l-a lăsat ascultătoare pe locul şoferului, ea trecând pe locul din dreapta.

Când au intrat în pensiune, Stefan, Alaric şi Jeremy era deja lângă şemineu. Toţi s-au ridicat când cei doi au intrat în cameră şi au trecut de arcada cea înaltă. Stefan a fixat-o cu privirea neîncrezător, provocându-i noduri în stomac.

„Damon m-a văzut plecând, Stefan, m-a urmărit până acasă doar ca să se asigure că nu mi se întâmplă nimic” i-a explicat Elena atentă, sperând din tot sufletul ca Damon să o susţină. El s-a uitat la ea destul de tăios; îi putea simţi ochii arzând-o, înainte ca el să păşească în faţa ei.

„Aşa sunt eu. Sunt doar tipul tău de facere de bine; întotdeauna ajutând” s-a eschivat. Oh, în mod cert, Elena îi datora multe pentru asta, s-a gândit el în timp ce-i zâmbea, făcând-o să se asigure că ştie. Ea şi-a dat ochii peste cap.

„În fine, ne putem ocupa de ale noastre?” s-a decis fata luând un loc pe canapeaua unde se odihnise până atunci. Ceilalţi s-au aşezat şi ei.

„Stefan spune că vrei s-o omori pe Katherine” a început Alaric.

„Normal, de ce nu?” a răspuns el jucăuş, ochii sclipindu-i cu răutate din cauza focului, făcând-o pe Elena să îşi suprime nevoia de a ţipa de frustrare.

„Haideţi să fim serioşi, chiar şi toţi laolaltă nu suntem destul de puternici ca să ne confruntăm cu ea” a vorbit Jeremy, surprinzând-o pe Elena. Cei doi n-au mai vorbit de la incident, amândoi stând deoparte şi nefăcând nicio mişcare pentru a clarifica totul. S-a maturizat aşa de mult de când şi-a luat viaţa şi văzându-i latura lui aşa de puternică şi responsabilă era o noutate pentru ea. A regretat când s-a înfuriat pe el şi când nu i-a dat şansa de a se explica.

„Avem nevoie de cineva în care are încredere” a continuat Jeremy. Stefan a îngheţat înţelegând unde bate Jeremy, Alaric a amuţit, iar Damon…ei bine, el era singurul care nu părea că este interesat de întregul plan.

„Isobel” a murmurat Alaric. Jeremy a afirmat.

„Dacă am putea s-o facem să aranjeze o întâlnire cu Katherine, sau cel puţin să o atragem în câmp deschis, poate că am avea o şansă” a explicat Stefan sprijinindu-şi coatele pe genunchi.

„Alaric, poate ai face rost de un pistol care să tragă cu verbină, sau nişte săgeţi?” l-a întrebat cu speranţă Elena, Alaric gândindu-se la această logică.

„O să încerc” i-a răspuns, Damon începând să râdă în batjocură către ei toţi şi dând din cap a dezaprobare.

„Şi-ar da seama că ceva e greşit din momentul în care Isobel i-ar cere să facă ceva pentru ea; asta însemnând că, probabil, Isobel nu se joacă cu noi, ceea ce cred eu că se întâmplă” a rostit el pe un ton plin de enervare.

„Atunci, de ce nu vii tu cu un plan mai bun?!” l-a repezit Elena întâlnindu-i privirea de gheaţă. Damon a inhalat aerul încreţindu-şi buzele; ceilalţi din cameră îi priveau simţind tensiunea cum se aşterne între ei, la un nivel extrem de nesuportat.

„Exact” a murmurat ea, lăsându-şi în final privirea în jos şi aplecându-se pe canapea încercând cât mai puţin vădit să nu se vadă durerea zdrobitoare din coastele ei; i-a văzut privirea lui Damon înmuindu-se foarte puţin luându-i locul altceva; o pâlpâire de emoţie învolburată devastându-i faţa arătoasă. Era alături de ea, iar el şi-a dat seama că Elenei îi păsa altfel de ea, că răsufla încet şi des din cauza durerii şi s-a simţit aproape… vinovat.

„Damon, este cel mai bun plan al nostru. Nu avem de ce să nu-l încercăm” a spus Stefan cu o expresie nepăsătoare, observând mica schimbare dintre cei doi şi decizându-se în acel moment că nu mai putea continua în felul acesta. Nu se mai putea aşa şi şi-a spus că o să vorbească cu Elena despre ceea ce se întâmpla între ei doi mai exact; imediat după ce se vor ocupa de Katherine.

by Claudia

4 thoughts on “Capitolul 4

  1. Pingback: Capitole noi!! | Damon Salvatore

  2. ieeiiiiiiii inca un fic in care Damon si Elena sunt pe cale de a fi impreunaaaa. si de a-l enerva pe Stefan.imi place mult. felicitari!

    Like

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s