Capitolul 12


1157430_602623166454800_1585477301_nCapitolul 12 – Kiss of dawn

 

Deja nu mai ştiam unde să mă uit şi ce să mai fac! Eram atât de fericire încât propria mea piele refuza să mă mai încapă! Ştiam că este aproape, ştiam pentru că puteam să îl simt!

Dar murise! Îmi tot reamintea vocea mea interioară! La dracu cu asta! Evident nu murise dacă era aici, nici nu îmi mai păsa de detalii, totul se învârtea mult prea bine cu mine ca să îmi fac griji că aş putea să fiu lovită de un autobuz. Cred.

Când am ajuns în dimineaţa următoare la facultate aproape că am intrat în Elijah, atât de neatentă eram.

–                     Ce vrei?, am mârâit eu de parcă aş fi fost mai importantă ca el.

–                     Bună dimineaţa şi ţie, domnişoară Gilbert! O onoare ca de fiecare dată!

–                     Lasă prostiile! Te rog!

Mă rugam? De un vampir? Ce naiba se întâmplase cu mine? Damon! Damon mi se întâmplase!

–                     După aura ta mult prea veselă înţeleg că ai aflat!, a chicotit profesorul meu!

Să aflu? Ce să aflu? Stai! Adică el ştia? Îl cunoştea pe Damon? Ce legătura putea să existe între ei doi? Aparent niciuna, creierul meu refuza să creadă că ar putea exista aşa ceva! Punct!

–                     Ce să aflu?, am întrebat eu cu cauţiune în ochi.

–                     Despre iubirea vieţii tale, evident!

Evident!, am comentat eu înăuntrul meu! Cât de evident!

–                     Nu ştiu despre ce vorbeşti! Nu mă văd cu nimeni momentan şi te asigur că nimeni nu mi-a declarat dragoste eternă în ultimele douăzeci şi patru de ore.

–                     Oh, dar nu vorbim de ultimele douăzeci şi patru de ore! Vorbesc de ultimii patru ani cel puţin!

Gura de aer pe care am tras-o rapid în plămâni nu a făcut decât să mi expandeze pe aceştia şi să mă lase fără respiraţie pentru un moment. Ca atunci când ştii că te îneci dar nu poţi ieşi la suprafaţă! Ei bine, eu mă înecat direct pe uscat! Matur, Elena!

–                     Damon!

–                     Şi eu care credeam că nu o să te mai termini cu prostiile astea de „nu îmi aduc aminte”!

–                     Care este legătura ta cu el?

„O să afli!”

Şi cu asta Elijah a plecat şi m-a lăsat pe treptele facultăţii! Care mai era rostul? Ce naiba se întâmplase? Cine naiba era cu adevărat Elijah şi de unde şi până unde toate mesajele astea criptice! Parcă în ultimele trei zile avusese o schimbare de o sută optzeci de grade! Bruscă, rapidă, toridă! Ceva nu era în regulă! Mă simţeam de parcă urma să găsesc vreun termen de expirare pe mine sau ceva de genul. Ceva nu era…

„Elena!”

Vocea lui! Damon îmi întrerupsese gândurile! Damon era aici?

Am început să îl caut din priviri aproape pierdută. Voiam să îl văd din nou, să îl ating, să îmi las ochii să îl bea din priviri, voiam să îmi simt sufletul din nou întreg şi să pot să îi ating pielea albă ca de alabastru aşa cum mi-o aminteam! Voiam toate astea! Acum!

„Vino înapoi, Prinţesă!”

„Înapoi unde?”, am întrebat eu.

„La mine…”, mi-a răspuns el şi totul avea sens.

Cine îmi era mie Damon? Îmi era cea mai mare iubire pe care o putusem avea vreodată! Era o parte din mine, era eu doar că în alt mod. Ne iubeam reciproc, sau cel puţin eu îl iubeam asemeni unui om care iubeşte apa după ce n-a mai pus nimic „ud” pe limbă de zile întregi!

Iubirea noastră era asemeni deşertului: toridă, fierbinte, fără cap, dar cel mai important aproape nesfârşită!

Am alergat către singurul loc unde aş fi avut speranţa să îl întâlnesc! În parcul de lângă facultate! Mereu ne-au plăcut băncile şi linişte lor putrezite de ploaie! Pentru că aşa eram noi: dezolaţi şi neînţeleşi de nimeni! Dar eram noi!

Când am ajuns în parc respiraţia mi se întretăiase deja. Nu mai ştiam dacă văd bine sau dacă am halucinaţii, dar pe banca unde obişnuiam să citesc era el. Clar era el! Nu putea să fie nimeni altcineva în afară de el!

Nu îmbătrânise nici măcar o zi! Frumuseţea lui nu pălise nici măcar o secundă! Buzele lui erau la fel de roşii şi de pline ca întotdeauna, mâinile lui la fel de mari şi gata să mă strângă în ele ca de fiecare dată! Dar ochii lui! Ochii lui erau reci, goi aproape! Atât de neschimbat şi totuşi atât de schimbat!

O flacără i-a încălzit ochii, dar numai pentru o fracţiune de secundă! Atât putea să facă! Atâta iubire mai avea pentru mine! Era Damon, dar nu mai era Damon al meu!

Am răsuflat, iar aerul care mi-a părăsit plămânii aproape că plângea o dată cu mine. Lacrimi fierbinţi mi se prelingeau pe obraji, dar nu aveam destulă forţă să le şterg. Plângeam că în sfârşit îl vedeam sau pentru că doar eu reuşisem să îl iubesc în continuare?

Mi-am petrecut mâinile pentru talia sa şi am continuat să îi ud tricoul cu lacrimile mele. Speram ca mâinile lui să îţi găsească locul pe talia mea, aşa cum o făceau de cele mai multe ori, dar aşteptam degeaba. Era doar o figurină, un fel de soldat de la care nu mai ştiam la ce să mă aştept!

–                     Mergem? Am întrebat în şoaptă! Îmi voiam intimitatea, îmi voiam casa şi pe el în ea ca să pot gândi clar! Nu doar două minute cu el! Nu doar atât!

–                     Trebuie să vorbim. A fost singurul lui răspuns!

–                     Damon?

–                     Da, Prinţesă?

–                     Ce s-a întâmplat, Damon?

Tăcerea ne învăluit pe amândoi. Pe el pentru că nu voia să discutăm aici, pe mine pentru că încă mă aşteptam să mă trezesc şi să fiu luată în râs de propria mea conştiinţă!

***

Ajunşi la apartamentul meu, un strat subţire de transpiraţie îmi acoperea toată pielea. Eram nervoasă pentru că nimeni nu îndrăznea să îmi explice ce naiba se întâmpla!

–                     Deci?, am început eu!

Dar când buzele lui Damon le-au găsit pe ale mele am uitat complet de tot! Deci ce?

Căldura buzelor lui mereu mă surprindea! Atât de rece, dar ele atât de calde! Limba lui juca un dans nemilos cu a mea, întregul meu corp aproape că plângea de fericire! Era aici! Mâinile lui erau peste tot! Totul mirosea a el, iar eu eram aproape pe jos!

Mâinile lui mi-au găsit sânii, iar buzele lui gâtul. Eram amândoi mult prea pierduţi, aveam de recuperat patru ani, dar aveam oare acum suficient timp? Când colţii lui mi-au spart uşor pielea de pe gât o gură de aer mi s-a blocat în gât! Eram mult prea aproape doar de la atâtea atingeri, iar când colţii lui şi-au găsit adăpost acolo aproape m-am pierdut!

Simţeam cum propriul meu sânge urcă cât mai repede spre el, doar ca să îl satisfacă! Să ştie că el va rămâne aici şi nu v-a mai pleca niciodată!

După ce s-a hrănit, am continuat să îl sărut şi să îmi simt propriul sânge pe buzele lui.

–                     Nu eşti dezgustată?, a întrebat el posomorât.

–                     De tine? Niciodată!

Mâinile mele i-au împins geaca de piele pe podea, apoi l-au ajutat să îşi dea tricoul negru jos. Era la fel de frumos precum mi-l aminteam! Buzele mele se lipiseră încăpăţânate de gâtul lui, apoi au continuat să coboare până când am găsit puterea necesară să îi desfac şi ultimul nasture de la blugi.

Eram atât de aproape să sar din mine însumi încât nici nu am simţit când mâinile lui m-au cuprins de talie şi m-au ridicat de pe podea!

Totul s-a derulat apoi mult prea repede, apoi prea încet, apoi mult prea repede din nou! Totul se învârtea cu mine la un moment dat şi atunci cred că am realizat că se făcuse deja seară. Sau noapte. Sau cui naiba îi păsa! Se făcuse ceva şi gata!

–                     Hei, somnoroasă mică!

–                     Încă cinci minute!

Un râs atât de frumos, angelic, mi-a deschis ochii brusc!

Damon! Deci nu fusese un vis! Şi dacă durerea pe care o resimţeam acum nu era o dovadă suficientă atunci nu ştiu ce ar fi trebuit să fie!

–                     Hei! Ai rămas!, am continuat eu.

–                     Mereu!

Când mi-am întins mâinile deasupra capului am observat că aveam vânătăi pe încheieturi!

–                     Ce..?

–                     Scuze! Doar că… mie chiar mi-a fost mult prea dor de tine! Nu ştiam dacă o să pot să mă abţin la un moment dat, aşa că aveam nevoie să…

–                     Înţeleg, am spus eu şi mi-am găsit din nou un loc confortabil lângă el.

Capul meu stătea alene pe pieptul lui, iar degetele lui jucau tango sau vals în părul meu. Era atât de cald şi bine, atât de plăcut!

–                     Ştiu că nu vrei ca asta să se oprească!, a început el.

–                     Atunci n-o opri?!, am contracarat eu.

–                     Da, nici eu nu îmi doresc asta, dar trebuie să ştii câteva lucruri… nu mai sunt cine eram, Prinţesă!

Asta îi dădusem seama deja! Am dat din cap în semn să continue.

–                     După ce fratele meu şi jigodia lui de iubită te-au gonit şi s-au asigurat să nu ne vom mai întâlni niciodată, m-am torturat pentru ani întregi! Eram la jumătatea celui de-al treilea an când au început să devină din ce în ce mai proşti referitor la mine. Au continuat să mă bată şi să mă facă să mă simt mizerabil, dar la un moment dat nu mai funcţiona! Totul era în van! Deja îmi spuseseră că eşti moartă şi să nu am să te mai văd niciodată! Aşa că ce rost mai avea oricum? Până într-o zi când Katherine a uitat să încuie uşa după ea şi am auzit argumentul loc sâsâit din hol. Vorbeau despre tine că nu eşti moartă, că o duci prea bine şi că ar trebui să te omoare. De data asta de-a binelea.

Un oftat i-a scăpat printre buze şi ochii lui s-au întors înapoi pe faţa mea.

–                     Nu îmi venea a crede că nu muriseşi! Eram gata să fug, dar aveam nevoie de un plan de evadare. Am reuşit să ma eliberez, nici nu ştii câte poţi face când ai suficientă voinţă şi apoi am reuşit să îi omor. Numai că atunci când am scăpat aveau un invitat. Un oarecare Finn sau aşa ceva! Nu ştiam cine e, şi nici nu mi-a păsat atunci, doar am omorât şi nu m-am uitat înapoi! Problema a venit după ce am terminat vieţile celor doi oameni care ar fi trebuit să mă protejeze. Am băut din ei toţi, m-am pus pe picioare şi am luat toţi banii de care aveam nevoie. Trebuie să te găsesc, aşa că am mers la un detectiv particular. Am aflat unde eşti, numai că nu puteam să vin la tine?

–                     De ce nu?, m-am prins întrebând!

–                     Pentru că celălalt pe care îl ucisesem era un original!

–                     Un ce?, am întrebat eu.

–                     Finn, era de fapt fratele lui Klaus şi a lui Elijah! Ei sunt originalii, sunt printre primii vampiri care au existat vreodată! Nimeni nu îi cunoaşte foarte bine, ei doar omoară şi trec mai departe!

Am oftat! Evident! Elijah. Acum totul avea puţin sens! Sau nu!

______________________________

Autor: Theo~

3 thoughts on “Capitolul 12

  1. Pingback: Capitole « Damon Salvatore

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s