Capitolul 5


capitol 5

 

Damon s-a dat înapoi, neluându-şi privirea de la mine şi a făcut un semn înspre celulă. „Uită-te şi tu”. Am făcut câţiva paşi mărunţi după care am alergat până în capăt, unde am văzut uşa celulei scoasă din balamale. Mi-am deschis palma şi am văzut inelul lui Stefan; cel care-l ţinea în viaţă în faţa soarelui. El trebuia să fie pe undeva, vulnerabil şi neputându-se controla. Picioarele mele m-au lăsat din cauza şocului şi a neîncrederii situaţiei, dar Damon m-a prins înainte să cad de tot.

„De ce nu mi-ai spus?!” am ţipat retrăgându-mă din strânsoarea lui şi închizându-mi din nou palma în jurul inelului.

A fost luat prin surprindere când m-am dat înapoi, dar imediat, faţa lui obişnuită i-a luat locul. „Eram pe punctul de a te suna, când ai apărut.”

„Dar tu unde ai fost? Am crezut că nu o să pleci din casă!”

„Nu sunt dădacă, Elena. Nu-mi petrec restul vieţii stând în casă şi aşteptându-l pe Sfântul Stefan să deţină controlul”, mi-a răspuns el amarnic. „Tu eşti cea care l-a închis” a spus şi a urcat scările.

Furia clocotea în mine când m-am luat după el. „Nu da vina pe mine din cauza asta.”

„De ce nu? Nu ai spus mai devreme că totul s-a întâmplat din cauza ta? Eu, pur şi simplu, doar am fost de acord cu tine” mi-a zis turnându-şi un pahar cu băutură. „Şi ca să-ţi răspund la întrebare, am ieşit să-i strâng sânge de animal. Iar când m-am întors, am găsit uşa asta pe hol, iar inelul aruncat pe podea.”

„Doar nu a plecat, nu?”

A început să râdă. „De ce să nu? Ţi-a promis eternitatea, Elena? De asta eşti tu aşa de nervoasă? Eternitatea nu e un lucru cu care să te lauzi.”

Imediat cum şi-a terminat de băut paharul, am realizat de ce se comporta el aşa. Acelaşi lucru simţea şi el, ca şi mine. Stefan nu mă lăsase numai pe mine; îl lăsase şi pe Damon. Şi tocmai ce începuseră să se înţeleagă. „Damon, poate ştii unde s-a dus?” l-am întrebat cu o voce mai moale. A dat din cap că nu, dar apoi, s-a oprit, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva. „Damon?” l-am strigat, luându-mă după el în camera lui Stefan. A început să rupă lucrurile ca şi când ar fi căutat ceva. „Ce faci?” S-a oprit când a scos o cutiuţă de lemn, dintr-un sertar cu cărţi şi a deschis-o. „Fir-ar să fie.”

„Ce?” l-am întrebat, măsurând camera.

„Nu mai e.”

„Ce să fie?”

„Inelul lui Katherine” mi-a răspuns şi s-a uitat la mine. „Stefan a avut inelul lui Katherine înainte de a se gândi că ea va închisă în cavou. El a crezut că nu o să ştiu despre asta, iar acum, a dispărut.”

M-am uitat în jos la inelul din palmă. „Nu înţeleg. De ce să plece fără inelul lui şi să-l ia pe cel al lui Katherine cu el?” Am tremurat la gândul că Stefan era pe undeva, de unul singur, şi neavând control asupra setei.

„Oh, Doamne. Damon, dacă va omorî pe cineva? Trebuie neapărat să-l găsim.”

„Tu nu vei face nimic. Te vei duce acasă, direct în pat” a început, prinzându-mă de umeri, întorcându-mă şi îndreptându-mă înspre scări.

„Dar tu te duci după el.”

„Da.”

„I-ai promis că mă vei apăra.”

„Ştiu asta. Eşti o fiinţă umană. Dacă vii cu mine, rişti să fii ucisă” mi-a spus în timp ce coboram scările.

„Nu îmi pasă. Trebuie să-l găsim şi să-l ajutăm să redevină el însuşi.”

S-a holbat la mine. „Şi cu şcoala ce faci? Cu familia ta? Cu prietenii tăi? Ar putea dura luni până să-l găsim şi nu avem nicio garanţie că vei veni acasă teafără. Nimănui nu o să-i explici nimic, iar viaţa ta nu o să mai fie niciodată la fel.”

Am tras în piept aer adânc şi m-am îndreptat. „Obişnuiam să cred că tot ceea ce contează erau şcoala, băieţii, facultatea, familia şi cele mai noi tendinţe de modă. Toatea astea s-au schimbat de când l-am cunoscut pe Stefan. Mi-a deschis ochii şi am văzut lumea reală în care trăiesc. Orice altceva nu mi se mai pare deloc important. Stefan a fost unul din oamenii cei buni, şi eu nu mă pot reîntoarce la viaţa mea ştiind că eu am fost motivul pentru care s-a dat din nou pe cheful de a omorî. Din nou. Nu voi fi a doua fată care să-l ucidă. Vin cu tine.”

În tot timpul acesta, el îmi zâmbea superior. „Dacă te las aici, oricum m-ai urmări.”

I-am zâmbit uşor. „Da. În plus, unchiul John ştie că sunt şi eu băgată în toate astea. Cu amândoi plecaţi, sunt în acelaşi pericol. Doar promite-mi că o să fiu în siguranţă cu tine; că pot să am încredere în tine.”

„Niciodată nu te-aş minţi. Ăsta este singurul lucru pe care-l promit” mi-a spus uitându-se fix la mine. „Tu, pe de altă parte, trebuie să faci exact ce îţi spun eu, dacă vrei să vii cu mine.”

Am dat din cap că sunt de acord. „Stefan nu poate să ajungă aşa de departe. A plecat, cam, aproape acum o oră?” A afirmat din cap şi şi-a încrucişat braţele la piept, aşteptându-mă să continui. „Poate că încă este prin oraş. Nu ar pleca fără să-şi ia la revedere.”

Şi-a îngustat ochii. „Ce vrei să spui?”

„Că încă nu plecăm în jurul lumii, până când nu ştim sigur că el a plecat. Tot ceea ce ştim, e că el ar putea fi…” vocea mea a încetinit când am realizat că poate el s-a dus să mă vadă, iar în casă nu dormeau decât două persoane. „Trebuie să mă duc acasă” am adăugat şi am luat-o înspre uşă.

Când am ajuns la maşină, Damon deschidea uşa pasagerului. „Dacă ai dreptate, în niciun caz nu te las singură acolo.”

Am strâns în mâini volanul înainte de a porni maşina şi am continuat să mă uit înainte, după care l-am întrebat pe Damon, „Crezi că a văzut ceva?” Gâtul mi se încordase şi îi simţeam ochii arzându-mi pielea.

„Nu a văzut nimic” m-a asigurat. Mă aşteptam la un comentariu sarcastic şi când n-am primit niciun alt răspuns, am plecat înspre casă. Am parcat maşina în faţă, am deschis uşa şi Damon a intrat primul. L-am urmărit pe scări cât mai silenţios şi am aşteptat la baza lor când Damon a intrat în camera mea. „E liber” m-a anunţat şi apoi, am intrat şi eu.

Nervii mei s-au liniştit şi am mai simţit un mic iureş în tâmple după ce am închis uşa în urma noastră. „Tot cred că este în oraş” am spus şi m-am apropiat de Damon lângă fereastră.

„Ţi-e frică de el.”

„Normal că mi-e frică de el. Ştiu că nu m-ar răni, dar numai când este în deplin control de acţiunile sale. Acum este diferit, este-”

„Ca mine?” m-a întrerupt Damon, privindu-mă de sus în momentul în care s-a întors către mine.

„Nu este ca tine. Nici tu nu m-ai răni, iar tu îţi ţii poftele sub control.”

Într-o clipită, a fost în spatele meu punându-şi mâna în jurul taliei mele, pironindu-mi mâinile în jos, iar cu cealaltă înclinându-mi capul într-o parte. „Să ştii că oamenii sunt fragili. Cine spune că nu vreau să te rănesc, Elena?”

„O puteai face deja. Ai avut o mulţime de şanse” am răsuflat, încercând să-mi ţin şi ultima fărâmă de frică sub control. Mi-a dat drumul şi m-am întors cu faţa înspre el, numai ca să-l văd că pleacă. „Unde te duci?”

„Acasă”, mi-a răspuns fără să se întoarcă.

„Damon-” am început eu, dar m-am oprit când s-a întors.

„Da, Elena?” privindu-mă cu acea răutate în ochi.

„Vrei să rămâi?” l-am întrebat când el a rămas pe hol. „Te rog?” am adăugat, de abia auzită şi de mine. Nu a spus nimic, dar s-a întors în cameră şi a închis gentil uşa în urma lui. S-a aşezat pe scaun în timp ce eu stăteam în picioare. „Nu trebuie să dormi pe scaun.”

„Nu o să dorm deloc”, m-a asigurat.

Mi-am încrucişat braţele la piept şi m-am uitat pe fereastră. „Eh, nici eu nu mă culc încă. Trebuie să fie pe undeva, pe jos, un pachet de cărţi de joc.”

S-a sculat de pe scaun şi m-a înfruntat cu un rânjet larg. „Numai dacă jucăm poker pe dezbrăcate.”

Am simţit că mă acaparează un mic zâmbet şi mi-am scuturat capul. „Nici cu Stefan nu joc asta. Poate nu înainte de a bea câteva pahare.”

„Mă distrez mai tare decât Stefan. Pregătesc eu băuturile”, am auzit vocea lui plină de speranţă urmărindu-mă până în bucătărie.

Am scotocit prin sertare până am dat de cărţi şi ne-am aşezat pe podea ca să jucăm. „Mă îndoiesc că lui Jenna i-ar plăcea că mă îmbeţi de două ori într-o zi.”

Am văzut cum i s-au încruntat sprâncenele. „Asta înseamnă că da, dar pentru altcândva? Vezi că te ţin minte” mi-a spus într-o seriozitate falsă în timp ce tăiam şi împărţeam cărţile. „Ce jucăm?”

„21?” Am jucat mai bine de o oră, până când am început să pierd căci nu mai puteam număra. Damon mi-a luat cărţile şi le-a aşezat uşor pe masă, apoi m-a mutat pe canapea. Stăteam întinsă pe două perne din cele trei, iar el s-a aşezat pe singura rămasă şi a dat drumul la televizor. „Mersi că ai rămas” am mormăit în timp ce ochii mi se închideau şi adormeam.

„Cu plăcere” mi-a spus el, eu de abia fiind conştientă de el şi punându-mi capul în poala lui. I-am simţit mâna pe mine, după care am căzut într-un somn adânc. Ultimul lucru la care m-am mai gândit a fost acel sărut al nostru în subsol, cu câteva ore înainte.

_____________________________________________________________________________________

 

Când m-am trezit, mi-a luat un moment să realizez că eram pe canapeaua din sufragerie. Ceva s-a mişcat şi inima mi-a tresărit, după care am realizat că eram întinsă pe pieptul lui Damon. El era treaz şi se uita la mine cu un zâmbet pe toată faţa. „Bună dimineaţa” mi-a spus repede, ochii lui albaştri strălucind de satisfacţie.

M-am tras de pe el încet şi uşor, având grijă pe unde îmi pun mâinile. Mi-am frecat ochii şi m.-am uitat la ceas. „Se va scula Jenna. Ar trebui să pleci. Pun pariu că ţi-e foame”, am spus, după care am căscat.

„Mi-ai făcut o ofertă?” m-a întrebat, ridicându-şi o sprânceană.

M-am ridicat în picioare şi m-am întins, dându-mi seama că tot corpul mă durea din cauză că dormisem doar într-o poziţie. M-am uitat înspre tavan când ceasul deşteptător al Jennei a început să sune. Apoi, mi-am coborât privirea la Damon care încă era tolănit pe canapea. „Nu”, i-am spus şi m-am îndreptat înspre bucătărie să beau un pahar cu apă.

„Oh, haide şi tu, Elena. Te-am lăsat să dormi 3 ore pe mine şi nu-mi prepari şi mie micul dejun?” m-a tachinat în timp ce s-a lăsat să cadă pe unul din scaunele înalte de la bar.

Am deschis frigiderul şi m-am uitat înăuntru. „Avem ouă. Cred că este pâine în cămară. Pot să fac şi nişte pâine prăjită”, i-am spus şi am închis frigiderul zâmbindu-i.

A simulat că este rănit din cauza vorbelor mele, dar privirea din ochii săi îi trăda o foame totală. Am realizat că n-am ştiut ultima dată când se hrănise; eram prea îngrijorată în privinţa lui Stefan ca să mai observ şi asta. „Eu nu la asta m-am gândit”, mi-a replicat el.

M-am uitat în altă parte şi am continuat să fac pâine prăjită. „Ar trebui să mergi acasă şi să mănânci, Damon. Ultimul lucru de care am nevoie acum este ca tu să faci prăpăd ca Stefan”, dar imediat am regretat ce am spus. M-am oprit din ce făceam şi am stat nemişcată, evitându-i privirea.

L-am văzut afirmându-mă cu colţul ochiului. „Vrei să ne întânim după ce termini orele?”

„Nu, vreau să te duci să-l cauţi pe Stefan”, am spus cu fermitate şi apoi, l-am privit în ochi. „Te sun dacă am nevoie de tine şi mă suni dacă-l găseşti.”

A inspirat ascuţit şi în acelaşi timp mi-a zâmbit şmecher. „Şefa Elena. Îmi place.”

Mi-am ţinut capul în jos pentru a-mi ascunde zâmbetul, cât timp l-am condus la uşă, am deschis-o şi l-am împins afară pe terasă. „Mersi că ai rămas cu mine peste noapte.”

Şi-a întins mâna şi s-a jucat cu lănţişorul de la gâtul meu, degetele lui mângâindu-mi uşor pielea. Am încercat din răsputeri să nu tremur. „Ar trebui să-ţi găsesc un alt lănţişor mai mare.”

De data asta, era rândul meu să rânjesc. „Mai mare nu înseamnă tot timpul mai bun.”

Ochii lui scânteiau. „Vom vedea asta”, mi-a spus lăsându-mi în jos lănţişorul. „Ai grijă”, mi-a cerut înainte să dispară din vedere.

„Elena?” am auzit-o pe Jenna mormăind obosită când închideam uşa. M-a speriat puţin. „Tocmai ai venit acasă?”

„Nu, eu-” am început şi am zâmbit în semn de scuze. „M-am furişat în mijlocul nopţii să-l văd pe Stefan. Îmi pare rău.”

A rămas îngheţată la vestea mea, în timp ce o lua alături de mine înspre bucătărie. „În mod normal, nu-mi fac probleme, dar cu ultimele atacuri… Nu prea pare în siguranţă să fii afară, Elena. Promite-mi că nu mai faci asta, da?”

Am dat din cap că da şi mi-am făcut pâine prăjită în timp ce Jenna scoatea ouăle şi tigaia. „Îţi promit. Nicio altă furişare.”

„Îţi mulţumesc”, mi-a spus, făcându-ne micul dejun împreună, înainte să plec la şcoală.

Orele s-au derulat încet şi plictisitor. Nu m-am putut concentra deloc şi nimic nu mi-a atras atenţia mai mult de 5 minute. Eram obosită; dormisem extrem de puţin şi încercam să fiu atentă la orice semn care putea fi făcut de Stefan. În drumul meu spre maşină, m-a oprit Matt. „Hei, m-am uitat la tine toată ziua; unde erai?”

L-am fixat zăpăcită. „Stau lângă tine la orele de mate?”

A râs zgomots. „Da, dar la orele alea nu pot să vorbesc. Nu fără să nu primesc detenţie. Am fost să te caut, după, dar mergeai prea repede.”

„Doar vroiam să ajung acasă”, am spus şi am început să-mi caut cheile.

„Vroiam să te invit la Grill, cu Caroline, Bonnie, şi normal, şi eu, deseară. Sărbătorim câştigarea lui Caroline. Trebuia să mergem aseară, dar am avut de muncă. Ar înseamna foarte mult pentru ea dacă ai veni.”

Nu mi-a luat decât o secundă de gândire şi am dat din cap că vin. „Dar încă nu mă înţeleg aşa de bine cu Bonnie.”

„Cred că voi două ar trebui să daţi lucrurile rele la o parte, măcar pentru câteva ore. De dragul lui Caroline”, a adăugat Matt.

Mi-am muşcat limba ca să nu comentez ceva despre Caroline şi cum se dă ea în petec să spună orice simte despre noi. În loc de asta, i-am zâmbit şi i-am spus că vin. „La ce oră?”

„Şase?”

Din nou am dat din cap că ajung şi am apăsat butonul să-mi deschid portiera. „Gata, o să fiu acolo. Îţi promit că totul o să fie ok între mine şi Bonnie când ajugem la Grill.”

„Îţi mulţumesc aşa de mult, Elena”, mi-a spus strângându-mi umărul, după care s-a grăbit să se întâlnească cu Caroline.

Când mi-am parcat maşina în faţa casei, mobilul a început să sune şi i-am răspuns Jennei. „Hei”, i-am spus din locul şoferului, holbându-mă la casă. Era aşa de trist cât mi-era de frică să intru singură în casă.

„Trebuie să-i arăt azi unui client câteva imobiliare. Nu cred că ajung la cină.”

„Unde-i Jeremy?”

„Mi-a spus că este la bibliotecă să-şi facă temele”, însă i-am simţit neîncrederea chiar şi de la distanţă.

„Matt m-a invitat la Grill ca să sărbătorim câştigul lui Caroline, pentru că celelalte baruri au fost închise aseară. Nici nu eram acasă.”

A râs. „Acel băiat cred că-şi iubeşte slujba dacă se distrează doar în ziua lui liberă.”

Am zâmbit la acel comentariu. „Şi eu cred acelaşi lucru. Trebuie să plec, baftă cu acel client.”

„Oh, da”, mi-a răspuns sarcastic. „Pa”, a adăugat şi apoi a închis.

Am mai stat în maşină câteva minute, după care am băgat în marşarier, am dat cu spatele şi am pornit înspre Bonnie, fără să mai am timp de gândire. Am înaintat şi am bătut la uşă. Mama ei m-a lăsat înăuntru şi am luat-o înspre camera ei. „Bonnie? Sunt Elena, pot să intru?” am întrebat-o calm.

Mi-a deschis uşa şi s-a uitat împrejur. „Ce cauţi aici?”

„Trebuie să vorbim. Putem ieşi la un prânz? Cafea?”

S-a uitat ţintă la mine şi a acceptat încă şovăitoare, luându-şi geanta şi mergând cu mine înspre maşină. „Ce te-a făcut să vii pe la mine?”

„Eşti prietena mea cea mai bună, Bonnie. Nimic nu o să schimbe asta, niciodată” i-am spus, nevrând să mai vorbim în timp ce şofam. „Matt m-a invitat la Grill, cu voi, în seara asta, şi vroiam să clarificăm totul, ca apoi să ne centrăm atenţia doar înspre Caroline.”

Bonnie a râs pentru prima dată de după acea noapte cu cripta; şi am simţit că râde neforţată, ceea ce mi-a încălzit inima. „Pentru că Caroline niciodată nu este în centrul atenţiei?”

Am parcat maşina în faţa cafenelei, şi când m-am dat jos, am îmbrăţişat-o. „Mi-ai lipsit aşa de mult şi nu ştiu ce s-a întâmplat între noi. Ştiu că întotdeauna o să existe tensiune, dar lasă-mă să ştiu când exagerez şi o să mă retrag. Nu vreau să-ţi pierd prietenia niciodată.”

Mi-a strâns mâna. „Nici eu nu vreau să te pierd. Nu dau vina pe tine pentru nimic din ce s-a întâmplat. Nu a fost decizia ta să suporţi toate astea.”

I-am zâmbit în timp ce intram în local. Am comandat 2 cafele şi ne-am aşezat la terasă, discutând despre tot ce ne-a lipsit din ultimele 2 săptămâni. Exceptând singura problemă importantă, care era Stefan Salvatore. Când ne-am întors la maşină, am zărit florăria de peste stradă şi m-am uitat la ea. „Te deranjează dacă mai stăm puţin împreună pentru un lucru?” am întrebat-o drăgălaş.

A văzut unde mă uitam şi a acceptat. Am cumpărat flori, am intrat în maşină şi am demarat înspre cimitir. Am mers cu Bonnie braţ-la-braţ înspre mormântul părinţilor mei şi am aşezat florile pe el. „Nu-mi amintesc de ultima dată când am fost aici”, mi-a şoptit.

„Nici eu”, am spus şi am privit fix piatra funerară. „Sunt aşa de fericită că am apucat să vorbim.”

„Şi eu. Îmi pare rău că am fost aşa de rea cu tine.”

Am îmbrăţişat-o din nou, şi când ne-am despărţit, am atins cu degetele numele părinţilor mei, după care am luat-o înspre maşină şi am dus-o pe Bonnie acasă. Mi-a făcut cu mâna când am plecat, şi am ajuns acasă la timp să mă pregătesc pentru reuniunea pe care Matt o planificase. Când am parcat pe aleea din faţa casei, am avut aceeaşi frică pe care o avusesem mai devreme în acea zi. De data asta, m-am obligat să ies din maşină, având mobilul în mână, gata să-l sun pe Damon în caz că ceva se întâmpla. „Jeremy?” l-am strigat când am intrat, sperând că ajunsese şi el acasă.

Nimic.

Am ajuns în faţa camerei mele, încercând să mă scutur de senzaţia neplăcută ce mă acapara şi am rămas înţepenită când am auzit un zgomot puternic. Am aşteptat câteva secunde, după care am realizat că trebuia să fie aerul condiţionat care mai producea fel şi fel de zgomote obişnuite. Am deschis uşa, mi-am aruncat lucrurile în pat şi m-am îndreptat înspre dulap să-mi caut alte haine. Ceva s-a mişcat, observând cu colţul ochiului. Am încercat să nu-mi arăt teama, dar celelalte simţuri ale mele spuneau contrariul. Am sperat din tot sufletul să nu fie Damon care-mi juca feste, pentru că aveam de gând să-l înjunghii.

Am inspirat adânc şi apoi am strigat uşor. „Damon?” Mi s-a părut că vocea îmi era plăpândă şi bătăile inimii au crescut în intensitate. „Damon, nu e amuzant”, am spus şi am ieşit din cadrul dulapului de haine, uitându-mă împrejur. Am observat că fereastra era larg deschisă şi m-am uitat la mobilul din pat. Ceva s-a mişcat din nou şi m-am repezit nebuneşte înspre telefon. I-am derulat numele şi am apăsat butonul de apelare, în ciuda degetelor mele tremurânde.

„Deja îţi e dor de mine?” mi-a răspuns la al doilea sunet.

Până să mai spun ceva, telefonul mi-a zburat din mână şi a aterizat în mijlocul camerei, unde s-a spart iremdiabil. Am ţipat când cineva m-a prins strâns cu o mână şi cu cealaltă mi-a dat capul într-o parte. Am mai ţipat încă o dată când am simţit înţepătura unor colţi ascuţiţi în pielea gâtului, eu încă încercând să mă lupt cu atacatorul. Mai demult, Stefan îmi spusese că dacă ţi se lua sânge împotriva voinţei tale, te simţeai ca şi cum ai muri în cele mai mari dureri posibile, şi în acel moment, îl credeam. Îmi simţeam viaţa scurgându-mi-se rapid, pe măsură ce camera începea să se rotească zdravăn, de la atâta sânge pierdut. M-am luptat până când nu m-am mai putut mişca. Nici aer nu mai puteam inspira când atacatorul m-a aruncat. Capul mi s-a izbit de podea cu o bufnitură şi am gemut de durere.

„Elena? Elena, oh, Doamne, eu-” am auzit o voce distorsionată, deja îndepărtându-se.

Am încercat tot ce am putut să văd cine vorbea, dar n-am reuşit. Ultimul lucru pe care l-am văzut era că cineva se urca pe fereastră ca să sară afară. Ei s-au uitat înapoi extrem de rapid, dar vederea îmi era bună. „Stefan..” am mai respirat şi totul s-a înnegrit.

 

 

Tradus de

Claudia

One thought on “Capitolul 5

  1. Pingback: Capitole Noi!! | Damon Salvatore

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s