Capitolul 2


Opposite, yet the same

Capitolul 2

Sunt la capătul aleii din parcul, din spatele casei. Îmi place să mă pierd printre trunchiurile groase ale copacilor. Câteva raze de lumină străpung bolta verde şi dansează vioaie pe pământ. Îmi închid pleoapele încet şi las vântul ce adie să îmi răvăşească uşor câteva şuviţe. Oh, cât mi-ar plăcea să zbor. Să îmi întind aripile precum o pasăre şi să mă înalţ spre cer.

Cu greu reuşesc să mă ridic din scaunul cu rotile. Monstrul metalic care mi-a furat ultimii doi ani din viaţa mea. Picioarele mă ard, iar durerea îşi face şi ea simţită prezenţa. Dar îmi place să mă chinui. Nu trebuia să supravieţuiesc, simt asta cu fiecare părticică din corpul meu. Fac un pas în faţă, durerea se amplifică de o sută de ori, fiecare mişcare mă face să mă simt mai rău şi totuşi continui. Parcă cineva îmi înfige un cuţit în membre, dar nu este destul, trebuie să simt durerea asta, să conştientizez prin ce au trecut ei din cauza mea.

Pe obraz simt o picătură caldă ce se prelinge uşor în jos, ocolindu-mi bărbia şi sfârşindu-se udând pământul. După câţiva paşi ajung în faţa unui stejar mare. Crengile numeroase şi groase sunt împodobite cu frunze de un verde crud, neverosimil. Vârful copacului pare că se pierde printre grămezile de nori violacei. Toată bolta cerească este colorată cu diferite nuanţe de violet şi roşu.

Mă prăbuşesc la baza copacului. Firele de iarbă fragede se apleacă sub greutatea corpului meu. În cazul meu realitatea este mai grea de îndurat decât cele mai negre coşmaruri. Şi totuşi o îndur cu demnitate. La început îmi dorisem să mor, când am aflat urmările propriilor mele alegeri, dar apoi mi-am dat seama că moartea ar fi o pedeapsă mult prea uşoară pentru mine şi aş fi dat dovadă de laşitate, aşa că am continuat să trăiesc cu o picătură de demnitate. Deşi de multe ori mă îndoiesc şi de această alegere, în sufletul meu sunt conştientă că am ales bine.

Oftez sonor şi îmi închid ochii. Am încetat să mai visez, să îmi mai doresc, să îmi mai fac planuri de viitor. Am încetat să mai cred că am un suflet, sunt pur şi simplu un robot setat să urască pe toată lumea şi să fie urât de toată lumea. Prietenul meu cel mai bun a devenit scaunul cu rotile, lucrul pe care îl urăsc cel mai mult şi de care sunt dependentă. Ironia sorţii!

Aud paşii, dar nu mă ostenesc să deschid ochii sau să mă mişc în vreun fel. Liniştea ce mă înconjoară este mult prea importantă pentru a o pierde din cauza unei fiinţe total insignifiante, că orice altă persoană de pe acest pământ. Urmăresc sunetul enervant al paşilor şi observ că se opreşte lângă mine. Ignor persoana respectivă, dar privirea ce îmi cercetează fata cu mare atenţie mă enervează. Încerc în zadar să mă concentrez pe propria respiraţie.

Fumul înecăcios de ţigara îmi invadează nările. Corpul acest înarmat cu în singur neuron mă enervează insuportabil de mult, aşa că deschid furioasă ochii. Privirile noastre se intersectează, ochii lui clocoteau precum un vulcan de gheaţă. Inima mea începe să o ia la goană în timp ce tâmplele îmi zvâcnesc. Înghit în sec şi
Îmi ascund faţa în mormanul de bucle maronii.

– Eu sunt Damon.

O voce groasă, joasă şi senzuala urmată de un chicotit uşor m-au stârnit. Credea că mă intimidase? Pe mine? Afişez unul din zâmbetele mele şarmante, rare în ultima vreme şi mă prezint. Chicotul bărbatului de lângă mine se transformă într-un râs sonor. Mă uit bulversată la el, iar cuvintele ce îi părăsesc buzele m-a întristează:
“- Nu te mai preface că eşti bine. Ştiu că nu eşti. De ce ai plâns?” O întrebare logică având în vedere rimelul care îmi pătase obraji.

Încercând să ignor ultima întrebare mă aşez pe pământ, închizând ochii. Simt cum Damon mă urmează şi se aşează lângă mine pe iarbă. Îi simţeam respiraţia caldă ce poposea pe obrazul meu şi mă treceau fiorii. Mă ridic de jos într-o secundă. Mişcare brutală pe care o făcusem avea consecinţele ei, aşa că în clipa următoare mă trezesc de unde plecasem. Lacrimile ameninţau să iasă afară.

Simt cum două braţe mă ridică de jos. Un şirag de perle perfecte mă întâmpină, în timp ce mirosul dulce al unui parfum amestecat cu fum de ţigara îmi înţeapă plăcut nările. Fără a mă osteni să îi mulţumesc salvatorului meu, mă cuibăresc mai bine la pieptul lui şi închid ochii. După câteva minute bune mă trezesc singură la capătul aleii, aşezată în scaunul cu rotile.

 

_______________________

Traducator: Zummy

Corector: Theo~

Advertisements

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s