Capitolul II

Capitolul II

Zilele de luni începeau mereu la fel de plictisitoare ca ultima dată când fusese luni. Toţi colegii mei erau speriaţi de prima oră pentru că niciodată nu îşi scriau temele în week-end, ci cu cinci minute înainte ca ora să înceapă, iar asta îi supunea unui stres destul de mare, având în vedere că George – celălalt tip deştept – şi Amelia – cealaltă tipă deşteaptă – (oarecum) întârziaseră, iar asta îi făcea pe colegi şi mai nervoşi decât în orice altă zi nenorocită de luni.

Aveam chimie prima oră, iar doamna Reynolds nu suporta să audă că nu avuseserăm timp pentru a ne face temele sau pentru a învăţa cele cinci capitole pe care le aveam pentru astăzi. Lucrarea mea despre mamifere era pusă în dreapta băncii, iar creioanele şi pixurile mele bine aşezate în penarul negru pe care scrisesem cu pixul albastru un simbol. Nu îl mai văzusem până atunci undeva, dar pur şi simplu simţisem nevoia să îl desenez undeva. Presupun că aveam să îl scanez şi să îi fac o căutare grafică mai apoi în baza de date a celor de la F.B.I.. Poate ştiau ei câte ceva.

Cunoscusem F.B.I.-ul cu câţiva ani în urmă când una din casele tatei fusese spartă, iar unul din bunurile furate fusese un pendantiv vechi de peste o mie de ani. Aveam vreo cincisprezece ani sau aşa ceva, dar unul dintre noii agenţi – Carter parcă, fusese destul de drăguţ încât să mă ţină la curent cu ce aş putea să fac pentru a intra în F.B.I., dar de fapt tot ceea ce avusesem nevoie fusese adresa lui de e-mail. Nu intrasem ilegal în serverul lor, doar citisem câteva informaţii care nu mă priveau, dar când ai o poftă despre ceea ce te înconjoară de nesatisfăcut, ce e de făcut? Trebuia să fac ceva, nu?

Doamna Reynolds a păşit în clasă de parcă era fericită pentru ceea ce avea să urmeze. Iar eu ştiam. Faţa ei spunea tot, inima ei pompa sângele mai repede, iar ochii ei erau fixaţi asupra unui singur lucru: o hârtie scrisă leneş, cu subiectele de la un test surpriză. Mi-am închis lucrarea pe care o pusesem pe masă şi am băgat-o în ghiozdan. Nu stătea nimeni nu mine în bancă la aproape nici o oră. Amelia era singura care era obligată să stea cu mine la ora de engleză, dar asta din cauza unei glume pe care o făcuse domnul Joshua la una dintre ore, cum că nimeni nu are curaj să se apropie de extraterestrul brunet din banca a doua. Amelia, tocmai făcuse un pariu pe care îl pierduse în faţa lui George, iar el a obligat-o ca drept pedeapsă să mă accepte drept parteneră. Nu îmi convenea asta pentru că eu nu mă băgasem niciodată în treburile lor, aşa că nu vedeam de ce trebuiau să se bage ei în ale mele. M-am întors atunci către George şi pentru prima şi ultima dată, i-am vorbit:

–          Interesantă abordare, domnule George! Dar îmi pare rău să vă informez ego-ul rănit că nu aşa îi veţi câştiga inima domnişoarei Amelia.

Am terminat atunci conversaţia pe care George tot încerca să o abordeze când era în preajma ei. Îi plăcea de ea, dar nu putea să i-o spună, dar ce putea să concureze cu o umilire mai mare decât asta? Şi-o făcuse cu mâna lui, iar eu pur şi simplu nu suportam aroganţa din ochii lui când le vorbea celorlalţi, chiar dacă bătăuşul şcolii avea mereu grijă de el. „Îl aranjasem”, cum ar fi spus mama.

M-am trezit la realitate când doamna Reynolds îmi întinsese foaia cu testul. Am luat-o rapid, lipind-o de blatul rece al mesei şi începând să încercuiesc răspunsurile unul câte unul. Am terminat în timp record, dar nu puteam să înmânez un test cu optzeci de întrebări grilă în mai puţin de două minute. Aşa că am făcut să pară că recitesc enunţurile pentru a fi sigură şi că stau şi mă gândesc, chiar la unele răspunsuri, dar erau prea uşoare. Erau întrebări din cele cinci capitole pe care doamna Reynolds ne lăsase să le citim până astăzi, deşi trebuiau să fie citite de vreo două-trei săptămâni, dar colegii  mei erau – probabil – destul de milogi pentru a reuşi chiar şi o doamnă înfiptă ca doamna de chimie să renunţe la a mai fi totul exact cum spusese dânsa. Când George şi-a înmânat lucrarea lui, am dus-o şi eu pe a mea, apoi mi-am apucat geanta şi am ieşit din clasă. Asta îmi plăcea, că dacă terminai mai repede decât ceilalţi puteai să pleci din clasă oricând. Doar primii trei aveau privilegiul acesta, iar eu terminam mereu a doua după George sau Amelia. Sau cel puţin aşa credeau toţi. M-am îndreptat spre rabla mea de maşină pe care începusem să o ador, când o mână m-a smucit în direcţia opusă mersului meu.

Îmi simţeam ochii luminându-se, dar i-am închis rapid, calmându-mă. Oricine ar fi fost nu îi mai simţisem mirosul până acum în preajma mea. Era un miros ciudat, de parcă era pudrat cu vanilie sau aşa ceva. Oamenii aveau un miros în regulă, mai bun decât al animalelor, dar aş fi fost în stare să disting un om într-o încăpere plină cu vanilie imediat, dar corpul acesta radia vanilie, nu mirosea a vanilie. Am riscat şi am deschis ochii pentru a privi persoana de la capătul mâinii care mai stătea încă ferm agăţată de mâna mea.

Era un tip mai înalt ca mine cu vreo zece centimetrii, deci asta însemna că avea pe undeva în jur de unu nouăzeci şi cinci de centimetrii sau aşa ceva. Părul lui era de culoarea soarelui, iar ochii de un albastru care te-ar fi făcut să îţi pierzi respiraţia imediat datorită profunzimii lor. Dar apoi s-a petrecut ceva ciudat. Când a privit în ochii mei, oceanele lui s-au stins, devenind dintr-un albastru pur, un negru ca smoala. Mi-a atins obrazul cu mâna liberă şi atunci a şoptit un singur cuvânt înainte să dispară:

–          Archild!

Am tresărit! Nu venisem până la maşină decât pentru a-mi lua căştile pe care le uitasem probabil pe scaunul din dreapta, dar apoi cel mai ciudat lucru se întâmplă: mă cunoştea! Sau cel puţin, străinul acela, ştia ceea ce sunt. Eram, dacă puteai să spui asta, euforică pentru că un tip misterios ştia ceea ce sunt, dar apoi realitatea m-a plesnit nebuneşte peste faţă!

Ştia ceea ce sunt! Eram în pericol! În toate locurile unde fusesem nimeni nu ştiuse ceea ce sunt, iar apoi aici într-un oraş din State mă trezesc că un tip ştie ce sunt! Eram îngrozită, mai aveam puţin şi o luam la fugă după mirosul acela de vanilie, dar când până la urmă am cedat instinctului de a urmări mirosul, am constatat că se pierdea la nici doi paşi de mine. De parcă şi-ar fi luat zborul sau aşa ceva, dar când am testat aerul – fără ca cineva să mă vadă – am realizat că nici măcar aerul de deasupra mea nu reţinea mirosul acela. Deci nu alergase de lângă mine, nu zburase de lângă mine.. atunci se evaporase?

Ei, asta chiar era un lucru ciudat! Iar tu, draga mea Ell, o iei razna! Cu siguranţă nu ar trebui să mai citeşti atâtea benzi desenate!

M-am ciupit de obraz şi am pornit din nou spre şcoală. Mai aveam două ore până când puteam să luăm prânzul, dar stomacul meu de abia mai avea răbdare. Mi-am scos din geantă un măr şi l-am devorat imediat, dar foamea mea abia parcă se trezea. Am reuşit să mă stăpânesc şi să merg spre următoarea mea oră: fizica.

Adoram fizica, mai ales complicaţiile ei sau mai bine spus, vieţile celor care reprezentau fizica: Isaac Newton era unul dintre preferaţii mei. Cele două ore au decurs normal, privind mereu în jurul  meu după misteriosul tip cu gust de vanilie. Eram curioasă dacă ar avea gust de vanilie. Ştii, ca atunci când îţi pui limba pe ceva şi îţi dai seama că ar fi cu gust de cireşe sau aşa ceva. Ei bine, aşa eram eu acum, aş fi pus limba pe orice părticică de pe corpul lui pentru a avea oportunitatea să văd dacă teoria mea era corectă şi ce mă provoca cel mai mult decât un mister nerezolvat decât… tipul cu gust de vanilie rezemat de uşa de la intrarea în cantină. Mi-am îndreptat privirea spre el şi apoi mi-a făcut semn să mergem afară.

Prima regulă: Nu merge niciodată undeva cu un străin!

Bifat, prima regulă încălcată!

L-am urmat afară. Avea în mână două sticle de Cola. Una mi-a dat-o mie, iar pe cealaltă a deschis-o el şi a sorbit-o până la jumătate. Aveam gura plină de apă şi fără sucul acela. Mirosul lui era înnebunitor. Ca şi când ai duce un copil la magazinul cu dulciuri şi îi dai drumul şoptindu-i că poate să îşi ia ce vrea!

M-am aşezat pe bancă alături de el şi am început să îmi desfac şi eu sticla de Cola sorbind înghiţitură cu înghiţitură. El mă adusese aici, deci el trebuia să vorbească. Eu? Priveam doar fiecare fisură din asfaltul care înconjura banca.

–          Archild, ce cauţi aici? M-a întrebat el într-un final.

Tocmai mă strigase Archild???

–          Ellea – te rog frumos – mă numesc Ellea! Cum de ştii ce sunt? Am răspuns eu printr-o întrebare.

–          Eu am întrebat primul aşa că te invit să îmi răspunzi înainte să îmi adresezi altă întrebare! M-a provocat el.

Păi dacă aşa vroia să joace, atunci bine! Hard to catch? [Greu de prins?] Atunci aşa că fie! M-am ridicat de pe banca rece de Martie şi am luat-o spre cantină. Nu mâncasem, iar asta îmi făcea stomacul să îmi geamă în protest la fiecare mişcare pe care corpul meu se sinchisea să o facă. Am observat că mai aveam încă destul timp să mănânc, aşa că mi-am luat o tavă şi am aruncat ceva pe ea la întâmplare. Am mâncat apoi fără să fiu deranjată de altcineva, stomacul meu simţindu-se în al nouălea cer. Înainte să plec spre următoarele mele două ore de mate am sunat-o pe Margaret şi i-am spus că pentru azi vreau ceva care să fie bogat în proteine. Mă simţeam slabă în ultima vreme şi nu îmi plăcea sentimentul. Ea m-a aprobat cu un „da, domnişoară”, după care am închis. L-am văzut pe tipul cu gust de vanilie şi când am ieşit de la şcoală, se holba enervant la spatele meu, iar asta mă făcea irascibilă. Aproape că am dezmembrat rabla mea de maşină când am vrut să îi dau piciorul bine plasat în cauciucul din stânga pentru a o face să pornească, dar m-am calmat repede odată ce am fost ieşită din raza lui vizuală. Privirea lui aproape că mă seca de puteri şi mai mult. Nu îmi mai puteam concentra creierul la fel de bine ca până atunci, nu mai puteam să văd la fel de clar, urechile le simţeau de parcă îmi sângerau, iar nasul era transformat în fântână pentru sângele care nu se mai oprea din curs. Am folosit aproape toată cutia de şerveţele de la maşină, iar când Julian m-a văzut aproape că a sunat la ambulanţă. I-am făcut semn să tacă şi să nu fiu deranjată decât dacă vin părinţii mei. Ştiam că asta nu se va întâmpla, aşa că am mers în camera mea şi m-am prăbuşit pe pat. Sângele îmi curgea de acum şi din urechi, iar ochii probabil şi ei înotau în lacrimi de sânge, dar nu mai puteam să mai fac nimic. Pur şi simplu m-am lăsat pradă inconştienţei.

Nu ştiu cât am dormit, ştiu doar că era miezul nopţii când m-am trezit. M-am ridicat din pat şi am văzut dezastrul pe care îl făcusem. Cearşafurile erau pline de sânge, iar faţa mea la fel. Părul îmi era îmbibat în sânge uscat, şi parcă orice muşchi pe care îl mişcam făcea ca sângele uscat să mi se decojească de pe faţă. Eram surprinsă că nu mă sufocasem sau că nu mă înecasem cu propriul meu sânge. Am adunat cearşafurile de pe pat şi le-am aruncat lângă. Salteaua mai era încă intactă, deşi nu îmi dădeam seama cum reuşise. Aproape am scos uşa de la baie din balamale când am vrut să intru să îmi fac un duş. Fusesem puternică şi înainte, dar niciodată aşa de puternică. Simţeam puterea prelingându-se în venele mele, dar o dată cu ea simţeam şi incapabilitatea mea de a controla puterea aceea aşa cum reuşisem cu cea veche. Am umplut cada cu apă şi m-am lăsat cuprinsă de relaxare. Apa caldă făcea minuni asupra corpului meu. Mi-am spălat părul puţin câte puţin, când am simţit o mână ajutându-mă. Ultima data când verificasem aveam doar două, amândouă în părul meu, atunci a cui era cea de-a treia mână care îmi masa capul şi gâtul? Rămăsesem pur şi simplu nemişcată. Nu ştiam ce era de făcut. Eram moartă sau aveam să îmi înduplec atacatorul? Cum intrase aici?

–          Nu îţi vreau răul, Ellea! Te rog, relaxează-te! Am înţeles, nu ştii nici tu, aşa că nu voi mai insista cu întrebările prosteşti! Iartă-mă că ţi-am făcut asta, termină el într-o singură răsuflare gesticulând către apa roşie din cadă.

Era tot tipul cu gust de vaniliei din dimineaţa aceea, apoi prânzul acela, apoi din fiecare gând sau vis pe care îl avusesem în inconştienţă. M-am fi ridicat de acolo şi m-aş fi îmbrăcat în ceva, dar mâinile lui făceau minuni, iar eu nu puteam să mă ridic de acolo nici dacă aş fi vrut. Îmi simţeam corpul slăbit şi fără vlagă, iar el doar îmi masa umerii, dar simţeam fiecare mişcare până în degetele de la picioare. Am răsuflat doar, un aer de care nici nu eram conştientă că îl ţineam. Mi-am strâns mâinile în jurul sânilor şi m-am întors spre el. Avea tot ochii aceia albaştri. Nu îmi plăceau cei negri, îl făceau să arate ciudat, malefic. Mi-am eliberat o mână şi i-am atins un obraz, apoi curiozitatea m-a împins să fac ceva ce nu mai făcusem niciodată, ceva nu puteam să controlez. De ce o făcusem? De curioasă, chiar trebuia să aflu ce gust avea!

Mi-am lipit buzele de obrazul lui şi apoi le-am plasat mai jos, pe gâtul lui, lăsându-mi limba să traseze un drum umed până la mărul lui Adam. El chiar avea gust de vanilie. M-am retras şi l-am privit sceptică. Ce naiba era?

–          Să înţeleg că nu îţi place vanilia? A comentat el. Leon Jared, încântat de cunoştinţă Ellea…

–          Castle! Ellea Castle! Dar cum ai..

–          Intrat aici? Păi, să zicem doar că nici eu nu sunt normal, iar simplul fapt că eu ţi-am făcut toate astea, am vrut să îmi cer scuze, aşa că am convins-o pe Alisson că sunt un coleg de la şcoală şi trebuie să îţi vorbesc, urgent! Nu m-a lăsat să intru în camera ta, mi-a zis să aştept pănâ când aveai să ieşi. Citez: „stăpâna nu ratează niciodată nici o masă, aşa că nu ar trebui să dureze mult, e aproape cina!”, dar tu nu ai mai ieşit, aşa că am plecat, dar asta nu înainte de a mă strecura în camera ta şi a deschide geamul camerei tale. Restul, a fost uşor. Nu credeam că o să am un astfel de impact asupra ta. Ell, nu am vrut să îţi fac asta! Chiar nu am vrut.

Iar eu chiar îl credeam. Nu ştiam ce e, dar sinceritatea se citea în ochii lui, chiar dacă m-aş fi aşteptat în orice moment să scoată o cameră foto, să îmi vâjâie un blitz în faţa ochilor şi apoi să spună că a fost amuzant să facă asta! Urâta şcolii este şi proastă pe deasupra! Parcă vedeam deja afişele în toate şcoala.

–          Eşti în regulă? M-a întrebat el când a sezisat că mă gândeam la ceva ce nu îmi aducea tocmai plăcere.

–          Da, sunt bine. Înţeleg, Leon. Acum dacă mă scuzi, aş dori să ies.

–          Desigur! Îmi pare rău încă o dată!

–          Sigur, este în regulă, presupun.

Vorbeam cu străinul din baia mea de parcă aveam tot timpul un băiat în baie cu care purtam o conversaţie despre cât de rău îi pare că mă adusese într-o baltă de sânge, dar dintr-un motiv ciudat nu mă puteam urni să îmi pese sau să mă facă să mă simt ciudat. Din contră, parcă tot acel sânge dat afară din corpul meu mă mai răcorise, mă făcuse să îmi mai revin şi să nu mai fiu o sticlă de Cola agitată, gata să explodeze în orice secundă în faţa cuiva. Când am deschis uşa de la baie mă aşteptam să îl mai găsesc încă pe Leon, dar el nu era nicăieri. Am coborât în bucătărie şi am găsit un morman de fursecuri pe masă, dar am trecut pe lângă ele şi mi-am reîncălzit aşa-zisul meu prânz. Carne la grătar. Nu ştiu cât am mâncat, dar când m-am întors în camera mea am adormit instantaneu. Nu m-am mai trezit decât atunci când Margaret urla disperată la Julian să cheme o ambulanţă. Cuvântul ambulanţă şi disperarea din vocea lui Margaret m-au trezit dintr-un somn fără vise, fără lumini, doar acea binecuvântare după o luptă grea cu viaţa. Am deschis ochii şi am mormăit un ce s-a întâmplat, fără să îmi dau seama ce naiba se întâmpla în jurul meu.

Mi-am atins faţa şi am observat că nu mai aveam sânge pe ea, aşa că nu înţelegeam ce se întâmpla. Când am dat cu ochii de o Margaret nedormită şi plină de sudoare pe faţă am înţeles că trebuie să fi dormit mai mult decât o făcusem vreodată şi că inconştienţa mea nu fusese chiar atât de liniştită pe cât crezusem.

Am ascultat-o pe Margaret cum îmi povesteşte tot ce s-a întâmplat. S-a trezit în urmă cu trei zile din cauza unui ţipăt. A venit repede la mine şi m-a văzut făcută ghemotoc în mijlocul patului sfâşiind cu unghiile salteaua care era goală. Observase mormanul de cearşafuri pline de sânge de lângă pat, dar i-a fost imposibil să mă poată trezi. Eram doar acolo, în mijlocul patului urlând cu disperare să înceteze, dar corpul meu era plin de convulsii în a căror durere îmi pierdeam vocea uneori. A avut grijă de mine timp de trei zile. Nu a dormit, nu a mâncat, nu avea timp să facă nimic, îmi spunea doar că spasmele mele încetau doar pentru fracţiuni de secundă, lăsându-mi trupul să se odihnească doar pentru câţiva timpi înainte să o ia de la început. Eram şocată într-un fel sau altul de ceea ce se întâmplase cu mine, dar şi mai şocată că nu puteam înţelege de ce nu îmi aminteam.

Pentru mine nu fuseseră trei zile, încă mai aveam gustul de vanilie a lui Leon pe limbă, aşa că totul mi se părea doar o poveste proastă pusă cap la cap de cei care aveau grijă de mine pentru a mă speria. Dar am alungat ideea aceea de îndată ce şi-a făcut apariţia în cameră un Leon la fel de obosit şi plin de cearcăne, aşa cum era Margaret, Julian şi probabil Alisson. I-am analizat hainele şi am observat că erau aceeaşi blugi negri spălăciţi şi acelaşi tricou albastru închis pe care îl purtase în seara când îmi făcuse o vizită nocturnă.

–          Te-ai trezit, a comentat el privind fereastra în locul meu.

–          Da, mulţumesc că ai fost aici?

–          Mda, pentru puţin. Te simţi mai bine? Ai nevoie de ceva? A adăugat el.

–          Nu, mulţumesc. Presupun că voi mânca ceva apoi voi vedea ce simt nevoia să fac, am completat eu.

–          Bine. Atunci ne mai vedem. Eu trebuie să plec.

–          Stai. Unde pleci? De unde eşti?

Dar nu am mai apucat să continui pentru că o durere groaznică de cap mi-a cuprins toată materia cenuşie de care dispuneam. Dacă mă transformam într-un extraterestru cum spunea domnul Joshua, atunci am dat de belele. Nu vroiam să schimb nimic la mine, aşa că de ce naiba mă simţeam ca un şarpe care îşi leapădă pielea? Mi-am atins mâinile şi am simţit ceva mişcându-se pe sub ele.

–          Ce naib… am murmurat eu, dar Leon m-a apucat de braţ şi m-a privit în ochi.

Erau tot ochii aceia de onix, malefici, mistici de parcă vroia ceva din mine, iar eu mă încăpăţânam să nu îi ofer acel ceva. Dacă vroia ceva, atunci că îl ia, eu una nu mai aveam ce face cu un trup care se dezintegra, corect?

–          Leon…

Dar nu am apucat să termin pentru că un alt spasm m-a lovit, doar că de data asta eram trează. Am început să urlu de durere şi să îmi simt pielea cum se sfâşie bucăţică cu bucăţică, dar nu pot face nimic pentru a mă ţine întreagă. Am apucat din nou de salteaua deja sfâşiată a patului şi am încercat să stau nemişcată, dar atunci când propriul tău corp dansează şi tu nu vrei, nu prea ai cum să îl opreşti, nu? Am strâns şi mai tare salteaua între degetele mele deja albe, căci sângele le părăsise de mult la câtă forţă aplicam cu ele, dar nu îmi păsa. Vroiam ca totul să se termine cât mai repede şi să mă lase să revin la fosta eu.

Mă schimbam cu fiecare secundă care trecea, nu ştiam exact ce se întâmplă, doream doar să se oprească. Leon avea încă mâna încolăcită în jurul braţului meu, făcându-mă să îmi doresc că mă pot căţăra pe el pentru a scăpa de acea durere cumplită. Ochii lui s-au apropiat de ai mei şi atunci am văzut. Ochii lui erau un cer pictat de Întuneric, cu mii de stele care să îl lumineze, cu o lună care nu exista pe cerul său. Nu mai văzusem asemenea ochi niciodată, nu ştiam nimic despre ce era el, dar m-am pierdut în acel cer împletit de noapte, în acele stele şi dansul lor tulbur, în acele sentimente scrise cu grabă de un condei parfumat cu praf de stele. Am clipit. Îmi simţeam ochii la fel de negri ca ai lui, inima liniştită, dar plină de contradicţii. Căutam în ochii lui acel astru tutelar al nopţii care să îi lumineze paşi, dar lipsa lui m-a făcut să pierd o lacrimă.

Nu plânsesem niciodată, nu vărsasem niciodată o lacrimă nici măcar pentru mine însămi, dar durerea lui, lipsa Lunii lui m-au făcut să cedez. Nu eram vreun fel de tipă care simţea, eu doar gândeam. Eram un robot, dar ce am simţit în continuare m-a făcut să îmi simt pieptul gol. Dacă până atunci eram conştientă de o inimă care bătea mereu acolo undeva în interiorul meu, de o inimă care îmi pompa sângele în vene pentru a mă menţine în viaţă, de acum constatam că tot ceea ce simţisem până atunci fuseseră doar lipsuri pe care nu le trăisem. Forjam în propria mea inimă pentru a scoate sentimentele la iveală. Desigur, îmi iubeam părinţii, dar niciodată nu mă îndoisem de asta, era ca şi cum mă născusem cu chestia asta implementată undeva în interiorul meu, dar nu iubisem niciodată pe altcineva. Doar pe ei doi şi atât.

Ochii lui Leon au clipit şi buzele lui s-au apropiat de ale mele. Am simţit căldura trupului său acoperindu-mi un trup plin de sudoare rece ca gheaţa, făcându-mă să tremur cu cât se apropia mai mult. Apoi am simţit buzele lui catifelate, cu gust de vanilie, presate peste ale mele. Simţeam valuri de căldură în tot corpul, durerea disipându-se cu fiecare secundă. Nu înţelegeam ceea ce se întâmpla, dar funcţiona. Spasmele se retrăgeau, inima mea nu mai bătea nebuneşte pentru a menţine nivelul sângelui în corp la o valoare potrivită, creierul meu nu se mai lupta cu o durere invizibilă. Reveneam din ce în ce mai mult la normal. Dar buzele lui nu s-au dezlipit de ale mele, ochii lui nu i-au eliberat pe ai mei.

Dacă asta însemna să simţi atunci vroiam mai mult.

___________________________________________________________

Dragele mele,

Vroiam sa va lamuresc in legatura cu ce este un Archild!

Un Archild este un om dar cu toate simturile de zece ori mai dezvoltate, cu puteri mai mari decat un om obisnuit.

Nu ati fi avut cum sa fi auzit de acest termen pana acum avand in vedere ca este propria mea nascocire. Eu l-am inventat cuvantul, nu l-am citit undeva, nu l-am gasit pe google si nici nu am mai citit undeva despre el. Ideea pur si simplu mi-a venit aseara.

Revenind, nu as putea sa va spun foarte multe despre ce este un Archild avand in vedere ca nici eu nu stiu prea bine. De abia l-am creat, asa ca aveti mila. Lasati-ma sa il intorc pe toate partile pana sa va ofer voua un ditamai Review-ul la ce este un Archild!

Sper ca va placut povestea pana acum si ca o sa ramaneti alaturi de mine pe tot parcursul ei 🙂

Pupici,

Theo~

Author: Thep~

Lincenced under Theo~  / Please Comment & Rate!

And don’t forget: your thoughts improve my words!