Capitolul V


Capitolul V

Nu ştiam cum de îmi venise ideea, nici nu ştiam cum mama naibii reuşisem să îi dau lui Leon un răspuns. Eram şocată. Şocată de faptul că acceptasem propunerea lui Leon, şocată că ştiusem automat cum să reacţionez şi şocată că totul se învârtea mai repede decât prezisesem.

Plecasem din bucătărie imediat cum spusesem cuvintele deşi trupul meu mă îndemna să fac altceva. Nu ştiam ce însemna să ai un Chevalier pentru numele lui Dumnezeu!

Leon mă urmase în camera mea. Era duminică, iar eu nu puteam doar să stau în camera mea şi să fac nimic. Mi-am dat bluza jos şi apoi am început să îmi desfac blugii.

–          Ell! Ai înnebunit! Îmbracă-te! A început să zbiere Leon.

Ă? De ce? Vroiam să mă schimb!

–          Şi cum mă schimb? Îmbrăcând alte haine peste cele pe care le am deja? Am întrebat eu sarcastică, dar el tot mi-a răspuns.

–          Dar sunt aici!

–          Doamne, Leon! Ai peste opt sute de ani, nu îmi spune că nu ai mai analizat până acum trupul unei fete. E anatomie ce mama dracului. Am continuat eu nevenindu-mi să cred. Era Vindecător nu tipul de la colţul străzii.

–          Ştiu, dar..

Dar n-am apucat să mai aud ce urma pentru că pur şi simplu s-a evaporat. Grozav! Absolut grozav! Ce făcusem să merit aşa ceva? Nu vroiam decât să mă schimb, nu mă dezbrăcam pentru că vroiam sex cu el! Am aruncat blugii de pe mine şi mi-am luat pantalonii din piele neagră de la mama – foarte mulaţi – apoi tricoul meu cu „Hello Kitty” variantă neagră şi geaca de piele. Mi-am dat drumul la păr şi mi l-am aranjat cât de cât. Am coborât spre bucătărie de unde am mai luat un biscuit şi am plecat spre garaj.

Aflasem atât de multe în cele câteva ore?, de când mă trezisem încât nu mai vroiam decât să mă eliberez şi cum puteam să fac asta dacă nu luându-mi motorul la o plimbare? Am încălţat repede bocancii speciali pentru Lover.

Era tot acolo, la fel de superb ca întotdeauna. Roşul acela aprins făcându-mi inima să pulseze de două ori mai repede. L-am mângâiat contemplativ pe bord şi apoi m-am urcat pe el fără ezitări. Era iubirea mea încă de când avusesem posibilitatea să îl conduc. Lover, fusese acolo pentru mine ori de câte ori avusesem nevoie de el, era special, perfect.. era motorul meu care mă costase o avere.

Am aşteptat nerăbdătoare, la fel ca şi Lover care era turat aproape la maxim, până când afurisita aia de uşă de la garaj s-a sinchisit să se deschidă. Când am pornit nu am mai avut alte obstacole. Pur şi simplu i-am dat drumul. Nu conta viteza, tata se făcuse destul de clar când vorbise cu toată lumea să mă lase în pace. Ştiam că îl costase o avere şi asta, dar mie îmi convenea. Atenţia pe care nu o vroiam nu era o atenţie pe care o apreciam.

Am turat motorul şi mai mult ascultând totul în jurul meu – dacă puteai numi ascultat vâjâitul pe care îl făceam sau simplul fapt că nici o imagine nu mai era o imagine atunci când treceam pe lângă ea.

Am luat o curbă destul de periculoasă, lăsându-mă spre dreapta mai mult decât ar fi trebuit. Aproape că am simţit cum ating asfaltul cu vârful bocancului, dar am reuşit să redresez totul în ultimul minut. Părul meu era doar o umbră care se ţinea de capul meu, iar ochelarii de soare aproape că mi se cimentaseră în piele, dar nu îmi păsa. Senzaţia, aerul pe care abia dacă îl mai puteam respira, erau fenomenale. Am reuşit să fac un „circuit” (până la ieşirea din oraş şi înapoi) în timp record. Am parcat motorul în faţa casei şi m-am îndreptat spre garaj. Mi-am luat câteva unelte şi pătura preferată de lucru şi m-am instalat sub Lover. Am verificat uleiul şi tot ce mai trebuia. Mi-am notat să fac o vizită la atelier pentru a luat câţiva segmenţi şi o nouă curea pe care să o instalez cât mai curând.

Învăţasem câte ceva despre motoare de la cei la care îmi duceam de obicei motocicleta. Nu pot să zic că am învăţat când de fapt eu doar priveam, iar numele pieselor, mişcările mi se întipăreau în creier. A doua oară când l-am dus pe Lover la control i-am spus chiar eu mecanicului ce era în neregulă şi cum ar trebui procedat. Nu îi venea să creadă că eu chiar aveam habar despre ce vorbesc. M-a lăsat chiar să îl şi ajut. A fost ceva interesant. După aceea nu am mai fost la el, m-am ocupat singură de el. Puteam să fac asta.

Am auzit-o pe Margaret în bucătărie pregătindu-mi ceva de mâncare. Am terminat de pus la loc şi ultima bujie – îmi plăcea să le verific şi să ştiu că totul este în regulă – după care mi-am luat trusa cu unelte, pătura şi pe Lover înapoi în garaj. Mi-am pus cheile pe măsuţa din sufragerie şi am pornit-o spre bucătărie.

–          Bună dimineaţa, domnişoară! A exclamat Margaret.

–          Bună, Margaret. A, hei, crezi că aţi putea să vă strângeţi toţi trei în bucătărie: tu, Julian şi Alisson în următoarele cinci minute? Aş vrea să vorbesc cu voi toţi.

–          Desigur, domnişoară. Imediat!

Şi a plecat. M-am folosit de timp pentru a le aşeza şi lor câte un tacâm la masă şi punând mâncarea în mijlocul mesei. Am pus şi pâine pe masă şi i-am aşteptat. În cinci minute exact erau cu toţii înapoi. I-am întâmpinat cu un zâmbet şi le-am făcut semn spre scaune. S-au aşezat ezitanţi şi m-am aşteptat şi pe mine să mă aşez. Îmi lăsaseră locul din capul mesei. L-am acceptat.

–          Bun. Vă mulţumesc că aţi venit! Nu aş vrea să stau şi să lălăiesc totul când evident nu este cazul. Îmi pare rău că a trebuit să vedeţi tot ceea ce s-a întâmplat săptămâna aceasta. Ştiu că aţi fost speriaţi şi mai ştiu şi că probabil aveţi multe întrebări.

Nu au spus nimic doar au dat din cap. Toţi trei de-o dată. Asta era chiar ciudat.

–          Nu vă cert, am spus eu râzând. Feţele lor s-au mai luminat puţin după care au început şi ei să zâmbească. OK, să vă explic. Eu, nu sunt om, aşa cum probabil vă daţi seama deja. Dar nu sunt nici un monstru. Sunt doar mai specială. Nu aş putea să vă spun cât de specială sau ce fel de special sunt, ci doar că şi eu – ca şi voi – de abia am aflat. Şi mie îmi este greu să am de-a face cu mine aşa că îmi imaginez cum vă este vouă. Nu o să vă fac nici un rău şi nici nu o să vă rog să faceţi lucruri pentru mine pe care nu le-aţi face în mod normal. Dar nu vreau nici să vă fie frică!

Am continuat eu. Tocmai vroiam să le spun că pot pleca oricând doresc, dar o Margaret în lacrimi m-a oprit.

–          O să muriţi, domnişoară? A întrebat ea cu o voce tremurândă.

Adevărat. Aveam să mor? Acum? Mai târziu? Poate peste cinci minute? Nu ştiam cum să îi răspund.

–          Posibil. Da. Curând.

Un alt val de lacrimi a dat buzna pe faţa ei. Nu ştiam cum ar trebui să reacţionez la asta. Nu mai văzusem pe nimeni plângând pentru mine darămite pe cineva care mă cunoştea de cât? Câteva luni? Mama fusese singura care mai plângea din când în când, dar o alinam repede spunându-i că totul va fi bine. Nu e chiar atât de rău că sunt specială.

–          Îmi pare rău, dar este adevărat. Sper ca lucrurile să devină mai bune cât de curând. Până atunci eu vreau să vă mulţumesc că sunteţi alături de mine. Au încuviinţat din nou cu toţii din cap. Cât despre Leon, el este binevenit aici ori de câte ori doreşte, la orice oră. Îl puteţi trimite în camera mea chiar dacă eu nu sunt aici pentru a vă da acordul.

–          Bineînţeles, domnişoară. Mi-a răspuns Alisson.

Le-am făcut semn să înceapă să mănânce. A fost cea mai interesantă masă pe care o avusese până atunci. Am glumit, am râs şi chiar am desfăcut o sticlă de vin. M-au privit suspicioşi, dar le-am spus că e casa mea. Am râs din nou. Ne-am mutat în sufragerie mai târziu şi am început să comentăm ce era la Tv. Asta până când Julian a găsit un maraton de la Camera Ascunsă. Am stat acolo toată ziua, tolăniţi pe canapea şi pe fotolii, mâncând alune şi bând vin sau bere. Am râs până când am avut impresia că o să îmi iasă ochii de la atâta efort sau obrajii să îmi crape de la cât de mult îi contractasem din cauza râsului. A fost o duminică interesantă. Chiar mi-a părut rău că nu făcusem asta mai devreme. Pierdusem atâta amar de vreme stând singură, dar până la urmă a fost bine.

La opt m-am scuzat şi am ieşit pe veranda din spatele casei. Era plăcut. Aerul tare, dar binevoitor al lui Martie îmi făcea bine. Era plăcut. Am adormit. Dar m-am trezit când Leon mă căra spre camera mea. M-am aşezat mai bine în braţele lui. Aroma de vanilie învăluindu-mă. Am primit-o fericită.

_________________________________________________

Autor: Theo~

Advertisements

8 thoughts on “Capitolul V

  1. Scuze de lipsa mea de comentari, in schimb ti-am dat rate la toate capitolele de la acest fic pana acuma, urmeaza sa dau si la celelalte bineinteles.:x
    Ai o imaginatie sclipitoare de-a dreptu… Cred ca nici intr-o mie de ani nu as fi putut scoate o asemenea poveste… Imi place foarte mult personajele, aspectul lor. Si in special imi place rolul pe care ii l-ai dat lui Alexander Skarsgard ( Eric Northman – True Blood )

    Trec la urmatorul capitol, iar dupa ce citesc ficul acesta o sa incerc altu scris de tine, iar cum sigur toate is foarte bine scrise si gandite, probabil o sa renunt la a ma incadra doar la ficurile Delena… Bine deja am facut-o, dar un lucru stiu sigur.. A meritat !!!!

    Like

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s