Capitolul VI


Capitolul VI

M-am trezit pe la cinci a doua zi. Era o dimineaţă superbă şi ştiam că mai era puţin până să prind razele unui soare de Martie abia trezit la viaţă. Purtam încă hainele pe care le avusesem pe mine şi când îl „lucrasem” puţin pe Lover.

Le-am aruncat repede după mine şi m-am instalat sub duş. Apa caldă era o binecuvântare, chiar mă relax, deşi nu îmi dădusem seama că fusesem încordată până atunci. Când am ieşit am sunat-o pe mama. Ştiam că era trează, tot timpul se trezea mai devreme pentru a verifica ultimele contracte sau aşa ceva.

–          Hei, scumpo, m-a întâmpinat vocea caldă a mamei. Ce mai faci? Îţi e bine?

–          Da mamă, sunt bine. Am răspuns eu sec.

–          Probleme?

–          Nu, nu chiar. Doar că.. este vorba de Leon.

–          Leon? Scumpo, te protejezi da? Ştii că nu e bine..

–          Mamă! Doamne, am optsprezece ani! Ştiu şi eu ce e bine şi ce e rău, am comentat eu.

M-a lăsat să îi explic. I-am spus totul. Trebuia să ştie. Când am terminat aproape că îmi venea să dau cu lucrurile prin casă. Tremuram de nervi. Nervi pentru că nu înţelegeam tot ceea ce se întâmpla, iar asta era o lovitură sub centură mai mare decât orice altceva.

–          Draga mea, nu pot să îţi spun că înţeleg prin ce treci – pentru că nu o fac – dar pot să îţi spun că te iubesc şi dacă ai nevoie de mine pentru ceva atunci eu voi fi aici.

Nu puteam să nu remarc durerea din vocea ei. Ştia şi ea că o să mă piardă. Dar concepţia ei era: mai bine mai târziu decât mai devreme. Cel puţin în legătură cu asta. Am îmbrăţişat-o mintal. Ştia că nu suport chestiile de genul: voi face orice pentru tine, pentru că nu eram de acord. Nu era povara ei, nu ea trebuia să o care, ci eu.

–          Şi eu te iubesc, mamă! Şi ştiu cât de greu îţi este, îmi pare sincer foarte rău că a trebuit să fie aşa..

–          Să nu te mai aud niciodată vorbind aşa, Ellea Castle! Mă auzi? Niciodată!

–          Da să trăiţi!

Am început să râdem. Era chiar fascinantă. Mereu acolo, mereu aici, mereu peste tot. Ea era fiinţa la care ţineam cel mai mult, incluzându-l şi pe tata bineînţeles!

–          Aşadar, cum este acest Leon? M-a întrebat ea pe tonul ei „seducător”.

–          Chiar nu avem această conversaţie la telefon! Am replicat eu.

–          OK, OK. Nu poţi spune că nu am încercat, nu?

Puteam să văd cum îşi ridică sprânceana. Tipic mama!

Am mai dat o rundă de râs, apoi am mai vorbit puţin după care i-am spus că e timpul să mă pregătesc de şcoală. Am închis încă râzând. Ea de Leon pentru că mirosea şi avea gustul de vanilie, eu de ea pentru că dădea de înţeles că ar vrea ca şi tata să aibe gust de vanilie. Mama.. ei bine, mama fusese mereu acolo. Vocea ei mă calma, atingerea ei mă calma, totul la ea mă calma. Îţi transmitea bună dispoziţie şi dacă nu te prindeai atunci îţi dădea veselie pe pâine.

Luni. Altă zi magnifică de luni. Mi-am luat camioneta spre şcoală. Sau cel puţin asta vroiam să fac, numai că afurisita s-a stricat. Nu aveam timp să văd ce e în neregulă cu ea, aşa că am ales să îmi conduc BMW-ul astăzi. Nu avea să observe nimeni.

Când am parcat maşina mi-am şoptit mie însămi:

–          Ce spuneai? Doamne Ell, normal că lumea o să observe. Nu mai e micuţul Charley, e o afurisită de maşină super scumpă!

Mi-am luat cheile şi am încuiat repede maşina. Aproape că alergam spre clasa doamnei Reynolds. Când am intrat toate privirile se opriseră asupra mea. Nu înţelegeam de ce. Adică ok, aduc şi eu o maşină drăguţă la şcoală şi primesc ce? O mare de copii privindu-mă suspicios. N-am omorât pe nimeni pentru ea, ştiţi, tata mi le cumpără pentru că are impresia că eu am timp să le conduc pe toate. Am şi un Ferrari. De parcă asta ar ajuta. Mi-am lăsat privirea în jos şi atunci am observat. Celălalt al doilea lucru pe care nu îl mai făcusem niciodată. Mă îmbrăcasem total diferit faţă de cum o făceam de obicei pentru şcoală.

Purtam o pereche de blugi negri strâmţi – Doamne ce-o fi fost în capul meu – şi un tricou verde şters. Dar nu numai asta! Aveam un hanorac şi o pereche de pantofi cu toc! Fir-ar să fie de chestie! Ce naiba se întâmpla cu mine? Am dat să îmi trec mâna prin părul meu prins – de obicei – în coadă şi am dat peste părul meu drept lăsat pe spate! Asta era chiar fabulos!

Aproape că m-aş fi întors să plec de la oră, să fug până acasă şi să mă schimb, dar nuuuu, Michelle avusese grijă să îmi blocheze dulapul din greşeală cu umărul ei, iar eu nu vroiam să o deranjez pentru că nu îmi stătea în fire, iar acum ajunsesem cu doar cinci secunde înaintea doamnei Raynolds!

Când a intrat în clasă m-a privit de sus până jos şi apoi mi-a făcut semn să iau loc. Aşa am făcut. Era prea târziu pentru a mai face ceva. Am aşteptat să înceapă ora. Ne adusese testele şi eu luasem nota maximă. Orele treceau parcă în reluare. Cantina crease parcă un fan-club intitulat „ai fost plecată o săptămână şi acum te întorci total schimbată”. Fetele mă priveau de parcă m-ar fi omorât, iar băieţii pur şi simplu nu îşi mai dezlipeau ochii după mine, ceea ce era dezgustător. Îţi puteai da seama imediat ce gândeau.

Eram cât pe ce să arunc cu mâncarea şi să plec spre casă, dar l-am zărit pe Leon. Mi-a făcut semn cu mâna şi a venit spre mine.

–          Ce naiba cauţi aici? Am îngânat eu. A, şi mersi pentru aseară. Eram ruptă.

–          Şi eu mă bucur să te văd şi cu plăcere, a comentat el.

Mda, nu era chiar cea mai bună formă a mea de salut. Am dat din cap.

–          Am venit pentru a-ţi aduce astea.

Şi a făcut semn spre o cutie învelită bine într-un prosop. Când a deschis-o mirosul de vanilie îmi invadase nasul mai mult decât o făcea propriul lui trup. Erau gogoşi cu vanilie.

–          Mersi! Dar nu trebuia!

–          Oh, ştiu cum e mâncarea de la cantină. E groaznică. Nici nu ştiu cum poţi să mănânci aşa ceva.

–          Poate pentru că eu mănânc aproape orice? Ştii, am un apetit îngrozitor!

–          Serios? Nu am observat, mi-a răspuns el, dându-şi ochii peste cap în acelaşi timp.

–          Da, serios. I-am răspuns eu şi am scos limba la el.

Copilăresc, dar cine se credea?

Am devorat gogoşile şi i-am făcut semn să ia şi el una deşi îmi venea cu greu să mă despart de vreuna din ele. Toate arătau la fel de bine.

–          Le-am făcut pentru tine. Eu mai am. Sunt pe bancheta din spate. Le duc la bibliotecă după aceea.

–          Bibliotecă? Ca în „bibliotecă”? Am întrebat eu surprinsă.

–          Da, ca în „bibliotecă”! Sunt bibliotecar. Poate ar trebui să treci pe acolo după ore. Sunt sigur că o să îţi placă!

–          Şi încă cât! Ador cărţile. Sigur, dă-mi adresa!

Şi-a scos telefonul, a tastat ceva pe el după care şi l-a îndesat înapoi în blugii lui de un albastru închis. Apoi mi-am simţit propriul meu telefon vibrând.

L-am scos din blugi şi am privit ecranul nedumerită. Îmi trimisese mesaj. Era adresa de la bibliotecă, dar tocmai când vroiam să îl întreb de unde are numărul meu şi cum îşi băgase el numărul la mine în agendă, mi-a luat-o înainte:

–          Ai dormit mult. Mă plictiseam. Mi-a răspuns el.

Oh, minunat!

După ce am terminat de mâncat m-a condus spre următoarea mea oră.

–          Mersi mult! Ne vedem mai încolo, presupun. Dar o să trec mai întâi pe acasă să mă schimb. Am murmurat eu.

–          De ce? Arăţi minunat! Dar e alegerea ta. Şi a plecat, dar nu înainte să îmi sărute obrazul drept.

Restul orelor au fost OK. Eu doar dădeam din cap şi profesorii continuau să turuie. Ştiam deja toate lucrurile astea, ştiam chiar mai multe. Dar era interesant într-un fel sau altul.

Orele se terminaseră şi mă îndreptam spre maşina mea când mi-am auzit numele de undeva din spate. Era Michelle.

–          Ellea! Hei, stai puţin! Striga ea.

Ce vroia?

–          Da? Am răspuns eu.

–          Hei, îmi pare rău pentru azi de dimineaţă. Nu am vrut să te blochez, dar mă lăsasem dusă de val. Îi povesteam Irennei despre ce-am făcut in weekend.

Nu era cea mai bună scuză, dar merita o îmbrăţişare pentru efort.

–          Stai liniştită! N-a fost mare lucru!

–          OK, doar vroiam să ştii. Îmi plac pantofii tăi, apropo!

Tipic fetelor, dar o înţelegeam. Dacă era ceva ce iubeam extraordinar de mult atunci aceia erau pantofii.

–          Mie îmi spui! I-am luat acum ceva timp, dar nu i-am purtat niciodată. Îmi place să – îi colecţionez, într-un fel sau altul.

–          Ştiu cum e! Mama mereu îmi dă cu ei în cap, spune că n-am ce face cu ei, că toţi sunt pantofi!

–          Are dreptate mama ta, dar ea nu ştie despre pasiunea noastră sadică de a-i vedea pe toţi strânşi în dulapul nostru, lustruiţi şi gata să fie purtaţi.

–          Exact! Uau, eşti chiar de treabă. Nu te-am văzut vorbind prea mult, dar ştiam eu că eşti de treabă.

OK.. Ciudat!

N-am avut timp să spun nimic căci m-a prins într-o îmbrăţişare de urs. Era mică dacă era şi foarte puternică. Am îmbrăţişat-o şi eu la rândul meu, asta după ce îmi revenisem din şoc. Ne-am spus la revedere şi am pornit maşina spre casă.

Chiar înainte să cobor mi-am îndesat mâinile în buzunare pentru a pune cheile acolo, dar în hanorac aveam un bileţel. Nu era scrisul meu elegant pe el, ci mai degrabă al unei puştoaice care ori nu avea timp să scrie ori chiulise la orele de caligrafie. Am citit rândurile, fiecare din ele făcându-mi respiraţia să se accelereze şi mai mult.

Dragă Ell,

Sunt Mich, după cum probabil ţi-ai dat seama. Ştii, ar trebui să faci ceva în legătură cu aura ta, mă dezorientează. Nu mă pot concentra, iar asta îmi va afecta până la urmă Echilibrul. Ştiu că eşti specială. Nu ştiu ce eşti, dar aura ta mă dărâmă psihic.

Nu puteam să îţi spun asta într-o conversaţie faţă în faţă, ne-ar fi auzit cineva şi nu aş fi vrut să risc să fiu auzită. Eu sunt o vrăjitoare. Îmi poţi spune ce eşti tu? Poate te pot ajuta?

Cu drag,

Mich

P.S. Nu fi îngrozită! Nu voi spune la nimeni! Ne vedem mâine la şcoală!”

Să nu fiu îngrozită? Eram terifiată! Toată lumea din oraşul aceasta era supernatural? Pe viaţa mea că tremuram din toate încheieturile!

__________________________________________________

Autor: Theo~

7 thoughts on “Capitolul VI

  1. hmm suna bine,suna bine chiar ca scrii la foc automat
    e super…abea astept sa vad ce peripetii le asteapta pe fete
    in continuare,si bineinteles pe Leon :X:X
    Pupici si succes la scris>:D<

    Like

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s