Capitolul VII


Capitolul VII

Serios? Unde am nimerit? Nu îmi venea să cred că din toate oraşele unde puteam să îmi aleg un loc unde să stau eu am ales Clarksville! Unde toată lumea mă îmbrăţoşează şi îmi spune că el e nu ştiu ce fel de specie de supranatural? Ce naiba?

M-am adunat până la urmă şi am urcat în camera mea. M-am schimbat la foc automat, luând pe mine un tricou albastru închis, o pereche de blugi negri şi hanoracul, după care mi-am ales pantofii negrii cu toc relativ mic şi am plecat spre garaj. În toată graba mea uitasem să opresc şi să îmi iau ceva de mâncare aşa că am oprit la bătrânul Mac şi am luat un hamburger şi nişte cartofi. I-am devorat în timp ce coteam spre bibliotecă. Tot îmi era foame, dar faptul că toată lumea suferea de supranatural îmi cam tăiase din elanul de a cumpăra tot magazinul.

Am găsit într-un final parcarea şi am intrat în biblioteca oraşului. Surprinzător, sau nu chiar, nu era nimeni. Era închis? Tocmai vroiam să mă întorc şi să plec când o voce m-a strigat de undeva din spatele meu.

–          Ellea, corect? A întrebat vocea.

Că tot veni vorba. Avea o voce sexy, drăguţă, chiar provocatoare.

–          Da, eu sunt. Ellea Castle. Am răspuns eu după un minut de ezitări.

–          Alexander Sergei, mi-a răspuns el. Îmi pare bine de cunoştinţă. Te aşteptam.

–          Serios? Am răspuns eu înainte să îmi dau seama că rostisem cuvântul cu voce tare.

–          Da, serios, mi-a răspuns el şi a zâmbit.

Mi-a făcut semn să îl urmez şi am făcut-o. Nu ştiu de ce, nici măcar nu îl cunoşteam pe tip, dar inspira încredere. Şi mirosea a ciocolată! A ciocolată! Pe bune? Aveau şi alte arome? Gen marţipan sau fistic? Aş fi vrut s-o văd şi pe asta! Pardon, să o simt şi pe asta!

M-a condus spre o încăpere care era imediat după raftul de beletristică şi mi-a făcut semn să intru prima. Am încuviinţat şi am intrat fiind total surprinsă de ceea ce se afla de după uşa misterioasă pe care scria „doar angajaţii”. O cameră plină de calculatoare, cu o canapea aruncată într-un colţ din dreapta cu o măsuţă pe care era o ceaşcă de cafea şi o scrumieră cu mucuri de ţigări.

Alexander, mi-a arătat canapeaua, iar eu m-am aşezat.

Ce căţeluş cuminte, am comentat eu sarcastic subordonarea mea.

–          Aşadar, Alexander..

–          Alex, doar Alex, Ell! E o plăcere să te cunosc în sfârşit, Leon are numai cuvinte de laudă la adresa ta. A mormăit el cu spatele la mine şi cu ochii lipiţi de unul dintre monitoarele de acolo.

–          Serios?

–          Foloseşti cam mult cuvântul ăsta, nu crezi? M-a tachinat el.

–          Posibil, nu am remarcat, revenind, chiar ţi-a povestit? Şi tu eşti un Vindecător?

–          Da. Sunt.. să zicem că sunt cel care l-a iniţializat pe Leon. Sunt mai bătrân decât el.

Dacă era mai bătrân decât Leon însemna că avea cât?, o mie de ani?

–          Aproximativ o mie şi ceva de ani, nu ştiu sigur. Timpul se număra diferit în urmă cu un mileniu.

Avea un ton atât de relaxat. De parcă spunea tot timpul că are peste o mie de ani. Eu, în schimb, aveam gura căscată şi nu îmi venea să cred? Mai multă istorie decât Leon însuşi. Tipul reprezenta, practic, istoria în sine. Să mă trezească cineva.

–          Uite, a început el, nu ştiu dacă ar trebui să aştept, dar aş dori să îţi fac o propunere.

–          Nu vreau să mă căsătoresc cu tine, am trântit-o eu.

–          Nici nu îţi ceream asta, mi-a replicat el râzând.

Nu ştiam ce vroia să facă, dar când s-a aşezat în genunchi şi cu capul plecat în faţa mea, am înţeles. Nu ştiam dacă să îl accept, dar gura mea mi-a luat-o înainte.

–          Te Accept, Alexander Sergei, te numesc Chevalier! Mon Chevalier! Chevalier de la lumière!

Eram idioată sau ce? Nici nu îl cunoşteam, nici nu ştiam cine e, darămite să îl numesc Chevalier! Nici nu ştiam de unde scoteam denumirile astea!

–          Îţi mulţumesc, Ell! Chiar îţi mulţumesc! Nu ştiu dacă Leon ţi-a spus despre toată istoria legată de Cavaleri.

–          Nu, nu chiar.. am răspuns eu.

Şi a început să îmi povestească. Eram pur şi simplu impresionată de stilul lui de a descrie. Nu uita nici un amănunt, iar vocea lui combina totul perfect. Când a spus primul cuvânt era de parcă m-ar fi teleportat într-o altă era, o altă epocă! Era fascinant.

Cavalerii erau cei care aveau să îl ajute pe Archild atunci când va fi momentul. Erau pur şi simplu nişte servitori care ar fi îndeplinit orice poruncă pentru Stăpânul lor. Numai Archildren puteau să aibe un astfel de privilegiu, ceilalţi supranaturali nefiind în stare să facă asta. Toate fiinţele care făceau parte din categoria „nonuman” puteau fi „dresate” să devină Cavaleri. Era puţin ciudat dacă stăteai să te gândeşti! Aş fi putut să fac pe oricine să îmi devină slujitor, iar asta însemna că eram probabil tot timpul omorâtă mintal de toţi cei care făceau parte din categorie!

Nu eram eu şi aşa destul de insuportabilă pentru oameni, acum eram insuportabilă – la cu totul şi cu totul alt nivel – şi de cei din breasla mea! Minunat! Absolut minunat!

–          Ce-am făcut să merit asta? Am îngânat eu.

–          Nimic, eşti doar cea mai specială fiinţă de pe toată planeta!

–          Oh, mersi, Alex! Foarte de ajutor văd!

–          Haide! Ştii că nu asta a fost intenţia! Am peste o mie de ani sunt prea bătrân pentru asta! Nu mai ştiu să fiu adolescent, Ellea! Sunt pur şi simplu un bătrân care a trăit prea mult!

Un bătrân care arată foarte bine, aş spune eu. Dar m-am abţinut! Tipul şi aşa părea o enciclopedie ambulantă, iar eu aş mai fi adăugat şi un plus imens la categoria Ego, de care nu ducea lipsă clar!

Tocmai când vroiam să spun ceva în cameră a intrat un Leon foarte fericit, dar când m-a văzut pe mine cu Alex fericirea i-a dispărut complet!

–          Alexander, parcă erai în concediu, a tunat el.

–          Şi m-am întors! Ştii, se numeşte chestia aia pe care o faci când concediul se termină, adică revii la serviciu!

–          Ştiu şi eu ce e aia „m-am întors”, doar că nu mă aşteptam să fie atât de repede, a continuat el pe acelaşi ton.

Gelozie? Nu, în niciun caz.. doar că nu îi picase bine să mă vadă cu el..

Mi-a observat nedumerirea şi m-a informat, pasiv aş putea spune, că e un fel de legătură între un Stăpân şi Chevalierii săi şi că de acum aş putea să îi chem doar gândindu-mă la ei, iar ei ar răspunde imediat, şi că atunci când aş simţi fericire foarte multă sau tristeţe sau orice alt sentiment în cantităţi mai mari şi ei ar simţi şi că simţea că „legasem” pactul cu Alexander.

Aşa şi ce nu îi convenea?

Stai! Adică puteau să simtă cam majoritatea lucrurilor pe care le simţeam eu? Mi-am adus aminte de momentul când a murit bunica din partea mamei. Durerea de atunci.

Feţele lor s-au schimbat imediat!

–          De ce eşti tristă? Au întrebat amândoi.

Asta era ciudat! Ba nu! Depăşea ciudatul! Era groaznic!

–          Vroiam să văd dacă e adevărat…

–          Momentan nu putem să te simţim în totalitate, a luat cuvântul Leon, pentru că nu ai încheiat pactul..

–          Şi cum îl închei?

–          Cu un sărut şi o picătură din sângele tău, a răspuns Alex de data aceasta.

Să fiu a naibii! Nu s-ar putea să dispar? Vă rog? Mi-am lăsat capul şi un sentiment de ruşine s-a aşezat pe faţa mea.

–          Ai sărutat-o! A tunat Alexander.

–          Nu i-am luat sângele, a comentat absent Leon!

Atât? Nonşalanţă sau ce? „Nu i-am luat sângele, mare brânză.. puteam să fac şi asta după felul cum s-a aruncat în braţele mele”! Asta vroia să spună?

M-am ridicat în picioare şi am luat-o la fugă spre maşină. Surprinzător a fost faptul că am ajuns în timp record. M-am baricadat în maşină şi am pornit-o spre casă. M-am răzgândit imediat. Acolo avea să fie primul loc unde avea să apară. Am cotit spre dealuri.

Priveliştea de acolo mă lăsa mereu fără răsuflare. Am privit îndelung peisajele până când o noapte somnoroasă şi-a făcut loc. Stomacul protesta vehement din cauza privării prelungite pentru mâncare aşa că am decis că aveam să mă întorc.

Când am făcut stânga pentru a intra pe aleea din faţa casei i-am văzut pe amândoi stând pe verandă. Stăteau de parcă erau sculptaţi acolo, ca două statui din bronz ce aveau să mă venereze pentru totdeauna. Am deschis uşa de la garaj şi am închis-o după mine. În noaptea aceasta aveam să fug! Nu le deschisesem uşa şi nici nu îi băgasem în seamă. Pur şi simplu am mâncat şi am urcat spre camera mea. Am dormit fără vise.

Când ziua şi-a făcut loc printre draperii am deschis ochii leneş numai ca să îi închid la loc. La dreapta mea dormea un Leon foarte „sculptat” în cearşafurile mele, iar la stânga mea un Alexander prea „sculptat” în cearşafurile mele.

Am închis ochii şi am continuat să îmi spun că nu era adevărat, dar arome de vanilie şi ciocolată îmi invadau nările în fiecare secundă! Cum naiba ajunseseră aici. Şi cum naiba de aveau amândoi mâinile pe mine?

_________________________________________________
Autor: Theo~

12 thoughts on “Capitolul VII

  1. As vrea si eu sa ma trezesc cu un Alexander in dreapta si cu un Damon in stanga mea 😡 sau invers, oricum nu conteaza:)):)):)):))

    Aaa si cat despre Ell…Mananca cat 10 oameni la un loc:O, sac fara fund ii fata asta:)):)):))

    Like

  2. superb capitol.adooooor ultima parte….
    vanilie si ciocolata,esti geniala,
    iubesc ceea ce scrii
    abea astept nextu
    si ma bucur asa de mult ca am fost de “serviciu” si
    l-ai terminat mai repede.
    felicitarile si aprecierile mele
    ma duc la nani,Pupici

    Like

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s