Capitolul XII


Capitolul XII

Am ieşit pe uşa din spate şi am luat-o la fugă, accese de tuse bătându-mi corpul şi lăsându-l fără vlagă cu fiecare secundă care trecea. Dar ştiam unde trebuia să fiu şi asta cât mai rapid. Picioarele mele ameninţau să cedeze, să fiu lăsată pe un drum oarecare secătuită de puteri şi de orice altă sursă prin care puteam să chem vreun ajutor.

Dar îmi era frică, îmi era frică nu de faptul că îmi vor dispărea amintirile, de faptul că voi ajunge nimic, îmi era frică de privirea lui Leon. Felul în care mă privea, ochii lui, felul lui de a se comporta vizavi de mine, mă răneau pe mine! Nu eu îl rănisem pe el, nu, îi sfidasem dorinţa de a fi el primul cavaler, îi făcusem planul un adevărat calvar chiar şi pentru el.

Eram pur şi simplu îngrozită, îmi ascundeam sentimentele căci nu ştiam dacă le-ar fi simţit şi el sau numai Alex. Nu puteam să risc, dar continuam să alerg ca o nebună privind înapoi din când în când, cu lacrimi curgându-mi şiroaie şi cu vântul biciuindu-mi nemilos faţa şi fiecare centimetru din corp.

Sufeream pentru că ajunsesem să îmi detest starea actuală! Greşisem, dar nu meritam să fiu sfâşiată în bucăţele de cel pe care îl considerasem prieten, nu meritam să fiu spartă de o persoană la care ţinusem.

Eram un Archild, puteam să iubesc în cinci minute şi să urăsc în două, dar sentimentele mele erau mai puternice decât ale oricărei alte fiinţe. Nu puteam să neg că mă durea, dar puteam să suprim durerea până la un punct. Mă alinam cu siguranţa că aveam să ajung acolo la timp, că aveam să fiu într-o siguranţă ciudată pentru un timp.

Înainte să ies din biserică reuşisem să citesc o pagină din biblia lăsată deschisă pe măsuţa din faţa altarului. Nu ştiam dacă era destinul sau dacă El chiar îmi răspunsese, dar ce ştiam era că un răspuns mi se dăduse, iar de acum totul depindea de mine, urmam să fac cel mai nesăbuit lucru pe care puteam să îl fac.

Să înfrunt un Demon cu două feţe singură! Nu eram pregătită, la dracu nici nu îmi doream asta, dar eram obligată să mă caţăr pe acea suprafaţă care îmi mai asigura măcar alte douăzeci de minute de viaţă. Nu ştiam cât avea să dureze până să îşi dea seama că fugisem, nu ştiam nici măcar cât de bine făcusem că alergam pe un drum fără vreo ieşire. Aşteptam doar să văd luminiţa pe care o căutam cu atât de multă disperare.

Şi am găsit-o! Era tot acolo. Mereu mă întrebasem de ce luminiţa de pe dealul pe care îl adoram atât de mult nu se stingea niciodată! La început am crezut că este o persoană care are grijă de ea, o alimentează cu gaz, iar felinarul continuă să lumineze, dar mă înşelasem. Nu îmi dădusem seama de asta până acum pentru că până acum nu prea ştiusem eu cu ce se mănâncă să fii parte din supranatural! Dar o dată intrat în breasla lor ştii ce gândesc şi ce vor să facă şi cum vor ajunge acolo! Scopul scuză mijloacele!

Aşa-zisul felinar nu era un felinar, era chiar Lumina cuiva! Din câte îmi împărtăşise Michelle în timp ce vorbeam în camera sa de refugiu, iar apoi Alexander în mintea lui îmi dădusem seama! Eu gândeam cu tot creierul, nu cu jumătate aşa că fusese uşor să văd dincolo de bariere!

Lumina aparţinea unui supranatural, iar Lumina, aşa cum văzusem în mintea lui Alexander, dacă era separată de corp însemna că acesta fusese acaparat de un Demon şi că singura şansă de a-l scoate dintr-un corp este să eliberezi Lumina corpului respectiv! Ştiam că Leon nu m-ar fi privit aşa, nu mi-ar fi vorbit aşa, nu s-ar fi comportat aşa vizavi de mine dacă ceva nu ar fi fost în neregulă.

Am încercat să sparg felinarul şi să îi eliberez Lumina, dar era aproape imposibil, o barieră pe care nu o observasem până atunci împotrivindu-se! Am încercat să mă gândesc la o modalitate de a sparge un scut, dar nimic nu îmi venea în minte. Eram doar o cutie de stocare goală, nu puteam să gândesc limpede şi nu înţelegeam de ce. Privirea mi s-a înceţoşat, iar echilibrul continua să îmi părăsească corpul.

Aveam să mă prăbuşesc în orice secundă, dar chiar atunci râsul lui Leon s-a auzit din spatele meu. Eram pierdută, dar mai înainte de toate puteam să încerc să fac un singur lucru: m-am prins de felinar şi l-am strâns la pieptul meu. Nu ştiu ce s-a întâmplat în continuare, căci ochii mei au refuzat să se mai deschidă. Pur şi simplu auzeam un vâjâit puternic care nu înceta să mă asurzească şi strigătele lui Leon de a mă opri de undeva din depărtare, dar nu puteam să mă opresc.

Am continuat să strâng cutia de lumină la pieptul meu până când mâinile mele ameninţau să rămână fără nici un strat de piele din cauza căldurii, dar nu îmi păsa. Trebuia să fac ceva, trebuia să reuşesc să îl salvez pe Leon şi să ne reîntoarcem cu toţii la planul iniţial: „cum să facem totul ca la carte pentru ca Ellea să moară aşa cum trebuie”, dar se părea că nimeni nu mă asculta. Am simţit cum aerul din plămânii mei scapă, cum mă sufoc şi nu pot să fac nimic.

Când totul s-a oprit, când nu s-a mai auzit nimic în jurul meu am reuşit să deschid ochii şi să observ că eram singură pe dealul acela. Cutia de lumină îmi dispăruse, iar Leon nu mai era cu mine. Nu ştiam dacă reuşisem să îl eliberez sau Demonul îl luase cu el, iar asta mă lăsa cu un gust amar pe buze, un gust pe care nu vroiam să îl păstrez pentru nimic în lume.

L-am chemat pe Alexander, iar apoi am încercat să îmi simt legătura cu Leon, dar era imposibil să fac asta. Nu îl mai simţeam, se deconectase, fusese răpit de nenorocitul acela de demon. Când m-am ridicat într-o încercare idioată de a-mi menţine echilibrul, am văzut că în locul felinarului stătea un bilet scris cu o caligrafie inconfundabilă: a lui Leon.

Am despăturit bileţelul şi am văzut cele câteva cuvinte: „Eu sunt Demonul care va face Armagedon-ul posibil!”

Am încremenit. Leon nu fusese posedat, Leon fusese însuşi demonul. Era încă! De aceea nu putusem să îl eliberez pentru că nu aveam ce să eliberez!

–          Ellea! L-am auzit pe Alex strigându-mă..

–          Aici! Alex sunt..

Dar nu am mai avut cum să termin. Pur şi simplu m-am prăbuşit şi am căzut, din nou, în inconştienţă. Făceam asta destul de des în ultimul timp..

Nu îmi amintesc cum m-am trezit, îmi amintesc doar că am vrut pe verandă. Alex m-a cărat până afară şi m-a lăsat singură. Admiram cum razele soarelui se trezesc la viaţă uşor, uşor, dar nu puteam să simt nimic. De abia acum înţelegeam că totul se juca la o scară mult prea mare pentru a lua ceva în derâdere. Aveam să ne ucidem între noi pentru ca lumea să fie fericită.

Când aerul rece de afară îmi îngheţase şi ultimul deget de la mâini am mers în bucătărie. Pe masă mă aştepta o plăcintă de mere făcută de Margaret. Am luat o bucăţică şi apoi am dat cu ochii de plicul pe care mi-l lăsase unchiul meu, iar mama mi-l adusese aici.

Am dat la o parte situaţia cu absenţele de la şcoală şi am dus plicul, cu o mână tremurândă, mai aproape de faţă. O lacrimă mi s-a rostogolit pe obraz spre plic, ameninţându-l să îl ude. Am tras foaia îngălbenită de timp, iar lacrima a pătat – în schimb – situaţia mea cu absenţele.

Am tars aer adânc în piept şi am deschis plicul. Scrisul lui Daniels mi-a sărit în ochi.

 

„Draga mea Ell,

 

Ştiu că probabil ai să citeşti asta ori mai devreme decât ar trebui, ori prea târziu. În oricare din cazuri vreau să îmi cer iertare pentru că nu am fost lângă tine, pentru că din cauza mea te-ai născut, pentru că pur şi simplu ai crescut neştiind cine eşti!

Archild.. eşti un Archild pur! Probabil că de acum ştii ce este unul, ai aflat într-un fel sau altul cine eşti, dar probabil nu ştii totul.

Sunt sigur că dorinţa de cunoaştere te-a măcinat, că deja ai ajuns în punctul critic în care am ajuns şi eu: lipsa amintirilor. Memoriile şi se macină treptat. Nu vei mai fi aptă să îşi mai aminteşti absolut nimic, iar în ziua când nu vei ştii cine eşti atunci va fi ziua când sfârşitul lumii va avea loc!

Caută seiful! Este acolo unde nu l-ai căuta niciodată! Codul de la el eşti tu!

Succes Ellea!

Daniels Logan”

Asta vroia să îmi spună? Asta aşteptasem optsprezece ani?

Un acces de furie şi-a pus amprenta asupra mea! Am rupt scrisoarea şi apoi am aruncat cu ceaşca de cafea fix de peretele alb care dădea spre curtea din spate. Totul s-a pătat în negru, dar nu mi-a păsat! Îmi pierdeam memoria! Nu mai aveam să mai fiu eu şi în loc să trebuiască să previn asta trebuia să aştept să fiu o legumă? De ce?

Nu mai înţelegeam nimic! Un şir de lacrimi dulci mi-a părăsit ochii, trebuia să fac ceva, trebuia să gândesc, dar nu puteam să gândesc! Mintea mea refuza să pună informaţiile cap la cap. Un alt acces de tuse mi-a pus stăpânire pe corp. Tremuram din toate colţurile, iar sângele nu continua să se mai oprească. Fiecare minut care trecea nu făcea decât să îmi mai folosească plămânii de o altă cantitate de sânge. Pierdeam viaţă, pierdeam din mine, mă pierdeam pe mine.

–          Ellea! Doamne Dumnezeule! De ce nu m-ai strigat?

Am auzit vocea panicată a lui Alexander. Ochii mei se transformaseră. Îi simţeam usturători, roşii, pregătiţi să îmi sară din orbite. Corpul mă trăda, tusea nu îmi încetase, iar corpul meu intrase şi el într-un fel de regim de tremurat din care nu puteam să ies fără să nu rănesc pe cineva.

Am închis ochii doar pentru o secundă. Pentru o nenorocită de secundă şi chiar atunci l-am auzit:

–          Ellea Castle.. singurul Archild care există, singura fiinţă care poate să oprească Armagedon-ul! Ce blasfemie! Eşti inutilă, Ell! Inutilă!

Vocea lui Leon aproape că mi-a sfâşiat creierul! Timpanele mele au cedat lăsând în urma vocii lui doar o durere surdă care aproape că mi-a dezintegrat şi ultima fărâmă de putere pe care o mai aveam.

Mă schimbam. Totul se apropia cu paşi repezi, iar eu mă schimba. Amintirile îmi mureau, iar corpul mi se pregătea de luptă. Ştiam ce avea să urmeze. Gândirea mea trecea de la faza de incipit, spre o fază în care aş fi putut să controlez lumea doar gândindu-mă că aş fi putut să fac asta! Şi până la urmă poate acesta şi era rolul meu!

Eram o fiinţă care mai trăise cu zeci de milioane de ani în urmă! Prin intermediul meu se creaseră Zeii, se creaseră vietăţile, se crease Lumea!

Am scuipat şi ultima picătură de sânge uman pe care corpul meu o păstrase. Eram gata, eram completă, eram o maşinărie de ucis cu sânge rece. Emoţiile deveniseră o inexistenţă în faţa mea. Nu mai conta absolut nimic. Un singur lucru îşi mai avea rostul, iar acel lucru trebuia dus la bun sfârşit fără nici o piedică.

Mi-am recăpătat controlul asupra corpului meu şi un zâmbet mi-a apărut pe buze. Îmi simţeam corpul puternic, clocotind a putere, ochii erau îngustaţi, pregătiţi să ucidă! Rolul meu nu era acela de a-i apăra pe oameni, puteam să îi omor – oricum erau doar nişte fiinţe inutile care nu îşi meritau soarta – rolul meu era mult mai mare; eu eram cea care avea să îi deschidă un portal lui Michael! Îngerii aveau să pună stăpânire pe Pământ, aveau să le arate demonilor că nu mai pot exista, că răul va fi eradicat.

–          Ell, eşti bine?

Vocea lui Alex s-a auzit de undeva din spatele meu. Când mi-a atins mâna i-am simţit căldura corpului. De neconceput!

–          Sunt stăpâna ta! Pregăteşte-te Chevalier! Avem o luptă de câştigat!

–          Desigur, stăpâna mea.

Am urcat scările spre camera mea. M-am curăţat de sânge şi am îmbrăcat o pereche de pantaloni negri, o bluză de culoare închisă, o geacă de piele şi o pereche de pantofi cu toc. Am sunat-o pe Olivia şi pe Mich şi le-am spus unde să ne întâlnim. Restul a venit de la sine. Alexander mă aştepta la parter cu o carte în mâna stângă şi cu setul de chei de la maşină în cealaltă.

I-am făcut semn să mă urmeze după ce i-am luat cheile din mână şi am pornit amândoi spre garaj. Nici o emoţie nu îmi trăda faţa. Ştiam ce trebuie să fac şi ştiam unde trebuie să fiu. Era acum sau niciodată!

_________________________________________________________

Autor: Theo~

Licenced under Theo~. All Rights Reserved!

Advertisements

9 thoughts on “Capitolul XII

  1. oarte frumos capitolul desi m-a luat prin surprinedre sa aflu ca Leon e demonul
    Imi place increderea in sine de care da dovada Ell o face sa fie puternica
    Felicitari ! imi place foarte mult cum scrii ai o imaginatie de invidiat
    Xoxo

    Like

  2. cand ai zis ca situatia va lua o intorsatura ciudata nu mam gandit ca Leon va deveni un personaj negativ la alex poate dar la Leon ? oricum ador acest capitol felicitari si o scriitoare foare talentata

    Like

  3. cât de emoţionant!ador felul tău se a scrie , de a descrie tot ce se petrece.fantastic:X.atâta aventenură şi mister.Briliant!:)
    Abia aştept să văd ce se va întâmpla.sper să fie ceva şi cu alex şi ellea .
    Felicitări pentru capitolul genial , Theo:*!

    Like

  4. bine in mod oficial esti diabolica dk l-ai fkt pe Leon pers negativ ? Bn nu ca nu mi-ar placea dar nah … Abia astept sa vad ce se va intampla cu Ell si daca poate doar daca va reveni la avea sentimente ! Bafta la scris !

    Like

  5. capitolul e genial…imi place trecerea pe care ai focut-o…schimbarea lui ell….”ell esti bine?….-sunt stapana ta!pregatetete chavalier!avem o lupta de castigat!” superb imi place mult,deabea astept nextul bafta si pupici

    Like

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s