Capitolul XIII

Capitolul XIII

Conduceam ca o nebună şi asta nu pentru că mi se trezise brusc pofta de adrenalină, care devenise inexistentă, ci pentru că simţeam nevoia să omor ceva. Era ori motorul maşinii mele, ori o persoană aşa cum fusesem şi eu înainte.

Alex mă privea pe sub gene de pe scaunul din stânga, urmărindu-mi fiecare mişcare sau gest pe care îl făceam. Dar eu nu trădam nimic. Dacă statuile pot simţi compătimire pentru cei care stau şi le privesc ore în şir pentru a le înţelege, deşi nu o fac niciodată, eu nici măcar atâta lucru nu mai puteam să fac. Mi se extirpaseră din corp, creier, inimă orice fel de sentimente pe care le-aş fi putut avea.

Ştiam cine este Leon, ştiam ce urma să se întâmple, dar mai presus de toate îmi pierdusem aproape toate amintirile. În schimbul lor însă, un val de informaţii pe care nu le cunoscusem până atunci le luaseră locul. Era ca un fel de memorie aflată în aşteptare, o dată înlăturate amintirile care nu îmi trebuiau şi erau inutile, acestea au putut în sfârşit să iasă la lumină.

În primul rând, Leon era un Chresor! Nu mai întâlnisem niciodată unu, nici nu ştiam că pot să facă aşa ceva, dar i-am acceptat existenţa. Chresorii erau cei care le dădeau ordine celor cu rang de Moarte! Erau mai presus de Moarte, erau cei care decideau cine avea să moară, când, cum şi unde, erau şefii celor mai trufaşe fiinţe. Lumea nu văzuse niciodată un Chresor, nimeni nu văzuse niciodată un Chresor pentru că nimeni nu trăise în Rai cu aceştia! Iniţial trăiseră în Rai, fuseseră adoptaţi de îngeri pentru a le face anumite treburi, dar după ce Lucifer s-a răzvrătit Chresorii au fost primii care l-au urmat. Drept răsplată Lucifer i-a făcut şefi peste moarte, dar cu timpul s-au plictisit şi au început să se creadă mai buni decât orice alt seamăn de-al lor, au început războaie între ei până când au mai rămas decât doi. Doi Chresori care aveau de gând să omoare tot. Lucifer le-a interzis asta, le-a explicat despre creaţia Tatălui Său şi le-a arătat o modalitate mai bună de a se răzbuna pe creaţia Sa decât o eradicare în masă. Cu toate acestea ei nu l-au ascultat pe Lucifer, au continuat să subjuge persoane după omorârea lor în a deveni „doamne cu coasă”, ajungând aşa la o armată de astfel de exemplare. Au învăţat să îi controleze şi să fie un mai mare al Morţii. Dar, Apocalipsa, nu a mai reprezentat adevărul, Lucifer avea să vină pe Pământ în Apocalipsă pentru a-i opri pe Chresori să eradicheze creaţia Lui.

Lucifer vroia să se distreze cu oamenii, nu să scape de ei şi să rămână singur într-o masă de ciudaţi, vroia să îi facă pe oameni să vadă răul ca pe un zeu absolut numai atunci când pedeapsa finală avea să îi subjuge pe toţi.

Unul dintre cei doi Chresori rămaşi a scăpat, a venit pe Pământ şi ucide cu sânge rece încă de atunci. Mulţi supranaturali l-au căutat, mulţi îngeri au pus recompense pe capul lui, dar nimeni nu a ştiut cine este, unde este sau ce are de gând să facă. A aşteptat nouă sute de ani, a vrut să le arate tuturor că o deghizare la care nu s-au fi gândit niciodată chiar a rămas aşa. Leon salvase vieţile oamenilor şi ale supranaturalilor timp de nouă sute de ani, contrat tuturor declaraţiilor făcute de el până atunci de a-i distruge pe toţi. Cine ar fi avut ceva de zis împotriva unui Vindecător?

Nimeni.

Şi nimeni va rămâne în stăpânire peste Pământ. De acum nu mai jucam decât la nivel de „Ellea va muri”, de acum jucam la nivel de „toată lumea va muri, inclusiv cei pe care doream să îi eliberez”, iar asta însemna că cel care făcea asta trebuia să moară. Leon trebuia să dispară.

Dacă mi s-ar fi spus cu o zi înainte că pot să ajung în trei state diferite într-un interval de mai puţin de douăsprezece ore aş fi râs şi aş fi trecut mai departe clasându-l pe tipul respectiv drept „debil mintal”, dar acum nu mai puteam să fac asta; ar fi însemnat să mă identific singură cu acel personaj. Am zâmbit în schimb, un zâmbet plin de compasiune pentru ceea ce avea să îl aştepte pe Leon. Daniels ştiuse şi îmi lăsase probabil ceea ce avea să mă facă invincibilă, mă va scăpa atât de mine, cât şi pe restul de la o moarte dureroasă şi enervantă.

Ajunsesem în Huntsville, Alabama de mai bine de douăzeci de minute. Ştiam unde trebuie să ajung, ştiam ce trebuia să iau mai întâi de a ajunge acolo şi mai ştiam şi de cine mai aveam nevoie. Ochii mei nu mai sufereau după somn, nu mai simţeam nevoia leneşă de a sta, de a mânca sau de a mă odihni. Eram pur şi simplu un robot care trebuia să îşi îndeplinească misiunea fără să pună prea multe întrebări.

Mi-am deschis telefonul şi am tastat rapid un număr de telefon pe care îl văzusem mâzgălit foarte uşor în colţul dreapta jos al scrisorii de la Daniels. El ştiuse că voi ştii, el fusese sigur că eu voi descoperi cui îi aparţine acest număr înainte a îl forma.

După primul sunet de apel o voce răguşită a răspuns de partea cealaltă a firului.

–          Asers? Sunt eu.

–          Ellea? Ellea Castle? Tu eşti? M-a bombardat cu întrebări vocea răguşită de la celălalt capăt.

–          Chiar eu! Îţi cer ajutorul, Asers! Am nevoie de tine! Ne vedem la intrarea în parcul Big Spring, peste o oră. Nu mă dezamăgi, Asers.

–          Desigur, domnişoară! Voi fi acolo!

Am închis fără alte pledoarii de genul „ne vom vedea mai târziu, xoxo, Ellea.” Mi se păreau forme înapoiate de comunicare pe care le-aş fi folosit numai în cazul în care aş fi avut nevoie de compasiunea celui care ar fi citit mesajul. Nu îmi doresc nici îmbrăţişări, nici pupici, nici alte prostii pentru a ştii că un lucru se va întâmpla.

Le-am trimis un mesaj Oliviei şi lui Mich cu aceleaşi coordonate. Ele mai aveau de parcurs cel puţin jumătate de drum, dar asta nu le-a descurajat. Ştiam că sunt fete deştepte, ştiam că vor fi aici mai rapid dacă Michelle se enerva destul de mult şi îşi dădea drumul la puteri o dată. Am privit de jur împrejurul meu admirând peisajul şi calculând astfel posibilitatea de a fugi de aici şi de a nu mai fi văzută niciodată. Alexander nu coborâse din maşină cât eu mă proptisem de portieră dând telefoane. Pur şi simplu refuza să mă mai privească de când trecusem de Tennessee, dar l-am ignorat şi eu. Aveam nevoie de puterea lui, nu de comentariile şi opiniile lui pe care le puteam deduce şi singură, mulţumesc frumos.

Am traversat strada şi am cumpărat ceva de mâncare. Înainte să urc în maşină am făcut un ultim apel.

–           Aţi ajuns la barul Evanghelion, cu ce vă pot ajuta, m-a întâmpinat vocea plictisită a recepţionistei, plus că mai mânca şi gumă.

–          Fă-mi legătura cu domnul Antonio, am spus eu tare şi răspicat.

–          Îmi pare rău, doamnă dar nu pot să fac asta pentru că..

–          Spune-i că îl caută Ellea. Ellea Castle, am continuat eu la fel de impulsivă.

–          Tot nu se poate pentru că.., turuia vocea enervantă care cioflăia gumă de la celălalt fir.

–          Doar spune-i asta, vei ştii ce ai de făcut imediat.

–          Revin imediat, a terminat secretara sau ce naiba era.

Am aşteptat cuminte în telefon, moment în care am deschis portiera şi i-am dat lui Alexander punga cu ce cumpărasem. M-am gândit că poate îi era foame. Parcasem chiar în faţa barului Evanghelion. Pupilele mi se îngustaseră, iar pleoapele mi se relaxează, formându-mi o privire de felină, pregătită să ucidă cu sânge rece. Faţa mi s-a modificat într-o strâmbătură care arăta atât de multă superioritate. Zâmbeam. Şi zâmbeam în stil superior. Vocea se întorsese.

–          Doamnă Castle! Îmi cer mii de scuze, dar domnul Antonio nu v-a menţionat niciodată! A spus că va lua legătura în biroul dumnealui chiar acum.

–          Ah, dar nu este nevoie. Intru în clădire în cinci minute. O cafea tare, cu două de zahar. Mulţumesc. Şi am închis.

Urma partea drăguţă: Alexander nu avea voie înăuntru. Cum explici unui animal de companie că nu are voie în magazinul cu jucării pentru câini? Simplu, îl legi de stâlpul din faţa magazinului.

–          Alexander, merg înăuntru. Revin imediat. Poftim cheile. Să te întorci în mai puţin de treizeci de minute. Voi rezolva asta repede, tu poţi să mergi să vizitezi parcul, să te familiarizezi cu locul. De acolo începe totul.

Mă aşteptam să sară la gâtul meu şi să îmi spună că sunt nebună dacă am impresia că mă va lăsa să intru acolo singură, dar mă înşelasem amarnic. Doar a dat din cap că înţelege, a luat cheile şi s-a mutat pe locul şoferului. A închis portiera şi a ambalat motorul. A plecat în trombă, dar nu ştiu dacă m-a deranjat. Mă aşteptam, ce-i drept, la o ceartă, un argument, dar faptul că nu am meritat nici măcar un „nu eşti sănătoasă” era.. dureros? Mă simţeam dată la o parte. Era ciudat că încă îmi mai păsa de asta.

Am inspirat şi am expirat de câteva ori după care am intrat. Ca orice club de noapte care oferă şi „servicii suplimentare” sau „prostituţie de lux”, Evanghelion era decorat în culori aprinse, roşu şi portocaliu pal, apoi negru pătrunzător şi albastru închis. Combinaţiile erau bine alese pentru că împreună făceau un contrast puternic. La bar era un tip înalt, cu părul negru şi la bustul gol, care învârtea nişte sticle. Nu m-a atras stilul lui de a prepara un cocktail, ci tatuajul imens care îi ocupa jumătatea dreaptă din corp cu tot cu mână. Aş fi vrut să îl întreb ce înseamnă, dar când s-a întors spre dreapta mai mult, ochiul vulturului s-a uitat fix la mine. Ha, un Folfer! Aici! Briliant!

–          Drăguţă artă! Am comentat eu. Ştia că ştiu. Ştiam că ştiu.

–          O domnişoară drăguţă nu ar trebui să se ia de cineva ca mine, un..

–          Folfer! Mda, mi-am dat seama. Ellea Castle! Elevă şi Archild, încântată! Am continuat eu. Aceeaşi privire rece, acelaşi zâmbet sadic.

Încremenise. A ieşit de după bar şi a îngenunchiat în faţa mea. Am continuat să îi zâmbesc doar. După ce şi-a terminat plecăciunea şi scuzele s-a întors după bar oferindu-se să îmi prepare ceva.

–          Nu mulţumesc, sunt aici să îl văd pe Antonio.

–          Este în spate. Clara, îţi va arăta, e secretara lui. Uite-o că vine!

Am întors capul să o văd pe cea care cioflăia gumă în timp ce vorbea la telefon. Am privit-o la fel de sadică. A făcut un fel de reverenţă, s-a scuzat după care s-a oferit să mă ducă în spate. Mulţumesc, ce amabilitate! Sunt regina tuturor şi ea îmi vorbeşte mestecând gumă. Îmi încleştasem degetele în pumn deja. Am urmat-o totuşi în spate după care i-am cerut politicos să plece. Aveam nevoie de intimitate cu Antonio.

Am deschis uşa biroului său şi am dat peste un val de fum de ţigare şi un scaun din piele imens întors cu spatele.

–          Plănuieşti să joci în vreun remake al filmului „Naşul”, Antonio? Am întrebat eu sarcastică. Chiar arăta penibil totul.

–          Nu, nu chiar, stăpână! Cu ce te pot ajuta? Mi-a răspuns vocea lui răguşită şi bătrână după ce făcuse un efort în prealabil de a se întoarce cu faţa la mine.

–          Ştii foarte bine ce urmează, Antonio! Nu vreau decât semnul. Este dreptul meu să îl am. Ştiu că tu îl păstrezi, ştiu că tu îl ai şi ştiu că vei muri ca el să nu îţi părăsească posesia, Antonio. Dar eu zic să renunţăm la copilării, să îmi dai semnul şi să mă laşi să mor pentru ceea ce am fost creată! Vocea mea nu avea nici o inflexiune. Eram pur şi simplu neutră.

–          Stăpână, eşti tânără! Semnul mi-a fost destinat încă de când mă ştiu, nu pot să ţi-l dau pur şi simplu! Ar însemna ca ei să vină după mine.. nu pot să..

–          Îngerii sunt ai mei, Antonio! Nimeni nu va veni pentru tine, nimeni nu va avea „grijă” de tine, totul este jucat la o scară mult prea mare ca să îmi fac griji şi pentru viaţa ta. Ştii unde îţi este locul, ai trăit mai mult decât a visat vreodată cineva să o facă, ai distrus lumea după care ai asistat la refacerea ei! Mai vrei să mai trăieşti? Sunt puternică, Antonio! Sunt zece mii de lucruri şi niciodată unul singur! Sunt cine vreau eu să fiu! Sunt o mie de culori, o sută de culori şi zece zâmbete. Aşa că te rog frumos să îmi dai semnul sau va trebui să ucid un Antic.

–          Îţi dai seama de ceea ce spui? Vrei să mor? Pentru ce? Pentru un Chrosor? Am omorât o mie ca el, pot să mai supravieţuiesc încă unul! Nu am să renunţ la nimic!

–          Antonio! Ai omorât o mie de Chrosori slabi, nu unul care are puterea a milioane de Chrosori! Aşa că fă un bine şi retrage-te cât încă mai ai glorie! Acum!

Am pocnit biroul de mahon care trona camera şi l-am simţit fisurându-se sub greutatea loviturii mele. Mi-am reluat locul în scaunul de piele de vizavi de Antonio. Aşteptam.

Dar Antonio mi-a sfidat cererea. A trebuit să fac ceea ce era corect. A trebuit să elimin o piesă care nu se potrivea cu puzzle-ul pe care îl aveam de rezolvat.

Cum poţi să omori un Antic aşa cum era Antonio? Scoaterea inimii este singura posibilitate şi să facă asta cu mâinile goale este cel mai greu lucru posibil. Să treci prin coaste şi apoi să scoţi un organ plin de atâta viaţă pare ciudat, dar să simţi ultimele bătăi ale unei persoane în mâinile tale era cu adevărat înfricoşător de perfect. Am privit sângele o bună bucată de timp după care am observat degetul arătător de la mâna stângă. Avea o duzină de înţepături. Seif pe bază de amprentă cu sânge. Inteligent! Foarte inteligent. Însemna că seiful era aici, la servici unde putea să ţină un ochi pe el tot timpul.

Era vizibil. Era în văzul tuturor. Era însuşi biroul. Mi se păruse ciudat atunci când îl lovisem. Sunetul nu semănase foarte mult ca un sunet după un impact corp – lemn, ci mai mult corp – metal învelit în lemn. Am găsit portiţa de intrare şi apoi am luat degetul lui Antonio şi am deblocat seiful. Înăuntrul era semnul.

Era minunat! Arăta de parcă fusese lustruit în fiecare zi. Am luat cu grijă pistolul făcut din aur şi sânge de înger şi l-am pus în haină. Am plecat ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.

Când am ieşit afară Alexander se întorsese. Am urcat la volan, iar el mi-a privit mâna care mai avea încă puţine urme de sânge pe care le ratasem atunci când mă ştersesem pe mâini cu ajutorul cămăşii lui Antonio. Am scos pistolul şi i l-am pus în braţe. Măcar aşa avea să fie distras şi fascinat de semn, iar eu puteam să gândesc şi să conduc liniştită.

Următoarea oprire: Big Spring.

____________________________________________________

Autor: Theo~

Licenced under Theo~

Copyright: Theo~

All Rights Reserved