Capitolul XIV


Capitolul XIV

Trebuia să ajungem în Big Spring cât de repede puteam, dar nu aveam cum să zbor peste un trafic infernal nici dacă îmi doream asta din toată inima. A trebuit să îl las pe Alexander să mă ajute.

Am tras pe dreapta, am parcat maşina şi ne-am asigurat că nimeni nu se va încăpăţâna să o spargă.

Ne-am întors pe o stradă lăturalnică, iar Alexander mi-a spus să mă urc în braţele lui. Asta am făcut. În următoarea secundă eram în parcul Big Spring. Era frumos, era chiar plăcut să te uiţi la albastrul lacului ca şi cum ar fi putut să dispară pentru totdeauna. Dar ştiam cum este să ai o perioadă de timp la dispoziţie pentru a-ţi regla conturile.

Priveam chiar sarcastică liniştea lacului. M-am aşezat pe o bancă simţind greutatea provocării pe umerii mei, mă lăsam din nou cuprinsă de emoţii umane. Alexander stătea în picioare chiar la dreapta mea. Am simţit cum puterea avea să mă lovească din nou, dar până atunci mai aveam câteva secunde. Am profitat de ele. M-am ridicat automat în picioare şi l-am sărutat pe Alexander. Un sărut lung, pasional, cald, ud. Un sărut aşa cum mi-am dorit întotdeauna. Aveam nevoie de îmbrăţişarea lui, de el, de ochii lui. Ştiam că este cu mine, dar eu cea rece nu putea să îl simtă aşa cum eu cea emoţională o făcea.

Era surprins, dar m-a lăsat să intru în mintea lui şi să îi explic că acum simt. Dar nu ştiam pentru cât timp. Pur şi simplu uitasem de aer, uitasem de noi. Vroiam să stau acolo la nesfârşit, sculptată în braţele lui pentru eternitate. Numai că eternitatea se încăpăţâna să se termine astăzi.

Am simţit cum eu cea rece se întoarce. M-am scăpat din braţele lui Alexander şi mi-am reluat locul pe bancă. Emoţiile pe care le simţisem cu doar câteva secunde înainte se evaporaseră. Nici măcar corpul meu nu putea să îndure aşa ceva. Nici măcar eu nu puteam să privesc cum totul se derulează înaintea ochilor mei. Trebuia să clarific asta cu Alex, să îi spun că nu se va mai întâmpla, dar când am întors capul spre el să îi comunic noul deznodământ nu mai era. Dispăruse.

Vibraţiile telefonului m-au trezit din privitul la un mare nimic. Era Michelle.

De fapt, era Olivia.

–          Domnişoară Castle, am ajuns. Mich şi-a dat seama până la urmă. Doarme. Vom fi în parc în zece minute.

Rece. Calculată. Ca mine.

–          Poţi să o duci la un hotel şi să luaţi o pauză. Îmi trimiţi adresa hotelului prin mesaj şi ne vedem acolo. Trebuie să mă întâlnesc cu cineva mai întâi.

–          Desigur, domnişoară.

Am închis amândouă. Eu aşteptându-l pe Asers, ea probabil căutând un hotel pentru Michelle.

Culoarea deschisă a lacului mi-a acaparat din nou privirea, lăsându-mă să o privesc fără să gândesc absolut nimic. Era plăcut.

–          Domnişoară Castle, s-a auzit vocea răguşită a lui Asers.

Prin telefon am crezut că este răguşită, dar de fapt vocea lui era doar un bas profund, mai mult un mârâit venit din pieptul lui. Am întors capul şi mi-am blocat gâtul la cei un metru nouăzeci şi ceva ai lui. Ochii mi s-au blocat în ochii lui de aceeaşi culoare ca ai lacului, iar părul său avea atâtea culori de auriu că ai fi putut să te pierzi numărându-le. Purta un costum negru cu cravată roşie, sângerie. Buzele sale erau un mulaj perfect, roşiatice, arse de vând, iar cămaşa nu întârzia să arate că sub ea se poartă o pereche de muşchi bine făcuţi. Eram impresionată. Dar asta până la stratul meu de „fericire exterioară”.

Am dat din cap şi i-am făcut semn să se aşeze.

–          Priveşte-l cât încă mai poţi, Asers. S-ar putea să nu mai ai posibilitatea asta. Aici va începe totul.

–          Ştiu, doar sunt un Sinchild.

Un Sinchild! Cine ar fi crezut. Sinchild sau The Child Of Compassion. Nu credeam că aveam să întâlnesc vreunul prea curând. Erau un fel de specie pe cale de dispariţie, existând doar câte unul pe glob în acelaşi timp. Era o realizare să îl întâlnesc pe cel care probabil că trăise mii de decenii înaintea mea, era o plăcere să ştiu că nu sunt singura pe acest Pământ care chiar ştie ce urmează. Eram mulţumită.

–          Chiar aşa, Asers? Cine s-ar fi gândit..

–          Domnişoară, sunt aici să vă servesc, dar dacă scopurile dumneavoastră nu coincid cu ale mereu atunci servirea mea va lua sfârşit. Ce aveţi de gând? Să rupeţi sau să menţineţi Echilibrul?

–          Echilibrul a fost rupt de mult, copil! Nimeni nu a ştiut cum, nimeni nu a simţit, dar Echilibrul ma fost sfâşiat cu mult înainte să mă nasc eu. Leon Jared. Vindecător, sau cel puţin aşa am crezut toţi, un fals! Este un Chromer! Va distruge acest Pământ fără să clipească. Sunt aici să îmi opresc propria greşeală din a se răspândi. Eu trebuie să mor, dar o dată cu mine trebuie să trăiască restul de şapte bilioane de vieţi.

Ochii lui Asers îmi analizau profilul. Semănam cu o fetiţă râzgâiată căreia nu i se spune nimic niciodată. Şi chiar aşa eram! Mie nu mi se spunea niciodată nimic, eu nu avusesem niciodată posibilitatea să am un prieten pe care să îl întreb cât de nenorocită voi deveni în viitor. Am fost singură, iar acum emoţiile mele se exilaseră. Era ori asta, ori să mor nedorind să o fac.

Nu puteam să mor doar pentru că o profeţie trebuia împlinită, dar puteam să mor dacă asta însemna ca moartea mea să aducă un bine.

Dar până la urmă de ce muream? De ce muream eu şi nu ceilalţi? De ce trebuie mereu să fie sacrificat un lucru pentru binele celorlaltor lucruri? Unul pentru toţi şi niciodată toţi pentru unul.

Viaţa mea a fost scurtă, dar plăcută. Aviditatea mea de cunoaştere a fost în sfârşit satisfăcută. Uitasem cine eram, dar ştiam cine sunt acum. Ştiam fiecare lucru pe care dorisem să îl ştiu. Ştiam doar ziua de azi şi pe cea de mâine, dar nu pe cea de dinainte şi pe cea din urmă. Trăiam claustrată în propria mea minte. Şi acceptasem asta. Am răsuflat.

–          Asers, un singur lucru trebuie să te întreb, am spus eu.

–          Desigur domnişoară, ce este?

–          Cât de bine ştii să tragi cu pistolul?

–          Foarte bine..

–          Bun, pentru că trebuie să mă înveţi şi pe mine. Vreun poligon prin apropiere?

M-a privit uimit pentru câteva secunde apoi a încuviinţat. Mergeam la el acasă, singurul poligon din oraş cu excepţia celor din cadrul poliţiei şi ale Umbrei.

–          Serios, aveţi o mafie aici? Umbra?, am întrebat eu râzând.

–          Eu nu aş râde, domnişoară. Umbra nu este altceva decât o mafie a supranaturalilor.  Ucid cu sânge rece orice seamăn de-al lor pentru a le lua puterile. Sunt guvernaţi de o putere mai mare decât mine. Nu pot să îi înfrâng pe toţi. Am încercat să îi ţin la distanţă de oraş, dar nu a funcţionat. Trezirea mea s-a datorat naşterii tale, până atunci am fost doar un corp într-o sferă, îngheţat la minus n grade, aşa că puterile mele nu vor fi complete decât atunci când tu vei deveni Stăpâna mea. Daniels s-a asigurat că înţeleg toate astea.

–          Unchiul meu? Cum? Dacă de abia te-ai trezit…

Eram şocată! Daniels Logan avusese timp să îl informeze pe Asers cum stă treaba şi ce trebuie făcut, dar nu se sinchisise să mă anunţe şi pe mine? Eram pionul principal, eu eram cea care va muri nu Asers! Un mârâit scurt mi-a scăpat printre buze. Eram nervoasă! Foarte nervoasă!

Am reuşit să mă abţin până când am ajuns la maşina lui Asers. Maşină pe care nu mă aşteptam să o văd! Avea un nenorocit de Citroen Survolt! Eu nu reuşisem să pun mâna pe maşina asta, iar el o avea? Furia îmi trecuse, se transformase în nervi întinşi la maxim, nervi pe care nu ştiam cum să îi fac să se abţină din comentarii. Am apelat la Semn. I-am strâns mânerul prin haina pe care o aveam pe mine şi am simţit din nou răceala cuprinzându-mă. Eram din nou o Ellea fără emoţii. Eram din nou rece.

Am urcat în dreapta şi am aşteptat să aud motorul pornind. Asers chiar suferea de prea mult timp liber. Avea un ritual atunci când se urca la volan. Inspecta întâi volanul, apoi pedalele, apoi se asigura că frânele încă merg. M-a luat prin surprindere când a apăsat cu piciorul pedala de acceleraţie. Motorul era parcă rupt dintr-o altă lume, nu semăna cu nimic din ce auzisem până atunci, iar eu ştiam maşinile. A condus rapid şi fără greşeli şi cu precauţie până acasă la el. Nu stătea departe, dar nici dacă stătea la ieşirea din oraş nu aş fi simţit, viteza automobilului dărâmându-mă psihic.

Conacul lui Asers, căci altfel nu aveam cum să îl numesc, era destul de vintage şi destul de modern. Dacă la exterior faţada vintage îţi juca impresia că e doar un conac de prin anii 1400, atunci interiorul te demoraliza. Mobilă în culori tari, pătrunzătoare. Piele, covoare pufoase şi accesorii de mii de euro se făleau numai în sufragerie. Restul casei nu l-am văzut, dar eram sigură că era probabil la fel de minunat ca şi intrându-l. La subsol, la două etaje sub casă, mai precis, se afla poligonul lui Asers. Pistoale, puşti, muniţie nelimitată, visul oricărui fost puşcaş marin sau oricărui deştept căruia îi plăcea să tragă cu puşca decât să bea o ceaşcă de ceai la ora cinci.

–          Nu trebuie decât să tragi tu o dată, restul voi învăţa doar privindu-te. Învăţ repede.

–          Ştiu. Toţi Archildren au această chestie. Învaţă repede! Şi totuşi cunoştinţele nu vă folosesc la nimic, corect?

Nu puteam să răspund pentru că avea dreptate. Şi ce dacă eram o enciclopedie ambulantă, şi ce dacă ştiam toate secretele lumii, şi ce dacă ştiam cum construiseră egiptenii piramidele?, şi ce dacă ştiam toate chestiile astea dacă într-un final va trebui să mor cu ele în mine? Niciun mister nu avea să mă salveze, nimeni nu putea să mă salveze. Ştiam că am să mor. Iar asta era, probabil, cunoştinţa supremă de care dispuneam. Nimeni nu ştie când o să moară, dar eu ştiam. Şi cu toate astea nenorocitul ăsta de adevăr nu mă ajuta cu nimic!

L-am privit pe Sinchild trăgând glonţ după glonţ. I-am analizat poziţia, unghiul sub care trăgea şi forţa de care aveam nevoie pentru a putea menţine traiectoria glonţului.

Aş fi vrut să pot să iau un pistol oarecare şi să trag, dar timpul meu era limitat, nu aveam voie să greşesc şi nu îmi permiteam să repet. Am scos Semnul şi am tras.

O lumină puternică a apărut acolo unde ţinta aştepta neputincioasă glonţul. O bubuitură mai puternică decât cele făcute de Asars mi-a ţintuit urechile chiar şi prin protecţiile acelea speciale pentru urechi, o durere mi-a cuprins tot corpul.

Venele de pe mâna dreaptă cu care trăsesem se transformaseră din albastru în negru. Sângele meu nu mai era roşu, era negru. Mâna a început să devină cenuşie. Forţa cu care eram subjugată era imposibilă, viteza – de asemenea. Faţa mea devenea şi ea cenuşie şi brăzdată de vene negre. Cum ştiam? Pentru că designer+ul lui Asers se gândise la oglinzi pe pereţi în loc de o culoare! Aveam să îl omor pe nenorocitul care făcuse asta. Muream mai devreme!

Am strâns Semnul şi mai tare în mâna mea. Nu îl vedeam şi nici nu îl auzeam pe Asers. Ştiam doar că ochii mei deveneau acum gheţari. Din verdele lor profund se transformau acum într-un roşu întunecat. Am început să râd. Isterică? Nu. Nebună? Numai din cauza viitoarei mele morţi. Fericită? Nici o şansă. Muream? Cu siguranţă!

Am căzut la Pământ şi am aşteptat. Am aşteptat să nu mai pot respira, să nu îmi mai simt inima, să încep să sângerez până când eram goală. Am aşteptat. Şi am aşteptat! Dar nimic! M-am ridicat de la Pământ, iar corpul meu era din nou la fel de alb ca întotdeauna. Venele mele erau tot albastre, ochii mei la fel de verzi. Lumina din ochii mei aproape că mă orbea. I-am închis şi am aşteptat să se dilate pupilele. Ştiam să controlez de acum lumina. Dar unde era Asers?

–          Asers? Asers?

Nimic. Eram singură! Unde dispăruse? I-am întors capul să caut în jurul meu şi atunci l-am văzut. Era la pământ, abia respirând. Am alergat spre el şi l-am ridicat. Dar nu putea să vorbească.

Alexander! Am nevoie de tine..

Atât fusese suficient. Într-un sfert de secundă Alex se materializa lângă minte. Zidurile mele căzuseră. Eram din nou emoţională! La dracu!

–          Alex! Ajută-l! Este un Sinchild! Am tras cu Semnul şi a fost o chestie şi acum cred că moare..

–          Imediat stăpână!

S-a aplecat asupra lui Asers şi l-a vindecat. Nu ştiu cum a făcut-o, nici nu ştiu ce s-a întâmplat. Ştiu doar că priveam spatele plin de tatuaje al lui Alex. Nu ştiusem de ele până acum. Te ameţeau. Erau.. frumoase.

Mi-am ridicat din nou zidurile şi am început să privesc pasivă scena din faţa mea. Data viitoare nu aveam să îmi mai las zidurile să cadă. Aveam să ştiu ce urmează şi aveam să le ucid înainte să iasă la lumină. Să simţi era probabil cea mai ciudată chestie. Nu poţi să judeci raţional pentru că pur şi simplu nu ştii ce urmează.

Alex l-a dus pe Asers într-unul dintre dormitoarele lui. I-am lăsat un bileţel mulţumindu-i şi am plecat. Dar asta nu înainte de a îi lua maşina. Avea să îşi cumpere alta, eu nu aveam să mai conduc una la fel.

Alexander stătea tăcut la dreapta mea. Aştepta să spun ceva, să omor tăcerea care se aşternuse între noi. Dar nu puteam. Trecusem din nou în modul fără emoţii. Eram o nesimţită, dar vroiam ca Alexander să fie în siguranţă decât să stea şi să sufere pentru mine. Eu oricum aveam să mor. Mi-am verificat telefonul şi am citit mesajul de la Olivia. Mergeam spre Hotel Miss.

Aveam să mor în mai puţin de trei zile. Dar aveam la dispoziţie douăzeci şi patru de ore până când Michael avea să fie aici. Portalul trebuia deschis şi nu aveam nevoie decât de mine, de Semn şi de o vrăjitoare. Michael avea să fie aici. Aveam să mor, iar lumea avea să fie fericită. Şi ce dacă puteam să îi omor? Fiinţe vii fără nici un scop. Fără nici o reţinere în a-şi etala ironiile, glumele şi prostia. Dar ei erau şapte bilioane. Eu? Una singură!

_________________________________________________

Autor: Theo~

Licenced under Theo~

Copyright: Theo~

All Rights Reserved

 

Citroen Survolt 

 

Please Comment & Rate 🙂

4 thoughts on “Capitolul XIV

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s