Capitolul XV

Capitolul XV

Priveam oricum pierdută pe geamul noii mele maşini „împrumutate”. Mă simţeam melancolică şi totodată neputincioasă. Nu vroiam decât ca toate astea să se termine, ca eu să termin să mai fac din moartea mea o chestie melodramatică care nu îmi făcea bine. Dar oare puteam? Chiar puteam să simt că viaţa se scurgea din mine şi să nu fac nimic? Aveam să mă sacrific pentru tot şi totuşi pentru nimic. Am pus frână brusc, iar Alex m-a privit pe sub sprâncene. Ştiam ce gândea: absolut nebună! Dar nu eram nebună! Eram doar o fiinţă cu o soartă nenorocită!

–          Alex..

–          Stăpână, mi-a răspuns el rece.

Bun. Şi el era în modul fără emoţii. Dr eu nu mai vroiam să fiu în modul ăsta! Mă săturasem de el. Mă săturasem de mine! Mă săturasem de tot!

–          O să îmi fie dor de tine. M-am.. ataşat de tine! Nu vreau să plec, Alex! Dacă nu voi mai exista după? Dacă mă voi preface într-o cenuşă care se va disipa în aer? Dacă nu voi mai reprezenta nimic pentru nimeni? De ce eu, Alex?

Am izbucnit în lacrimi. Plângeam! Eu nu plângeam, eu nu îmi permiteam luxul lacrimilor, dar simplul fapt că moartea mea părea atât de iminentă mă făcea să îmi pierd capul! Cum dracu reuşisem până acum nu ştiam, cum aveam să reuşesc de acum înainte? Nici cea mai vagă idee!

–          Eu nu te voi uita! Eu nu voi lăsa ca totul să fie pentru tine doar o ultimă carte jucată la nimereală! Eu nu te voi lăsa să mori! Pentru numele lui Dumnezeu Ellea! Eu nu m-am ataşat de tine, eu te iubesc! Eu nu m-am îndrăgostit de tine, eu m-am lăsat sfâşiat de tine. Eu nu te-am vrut doar pentru un moft, ci pentru că mă pierd în tine. Eu nu voi lăsa ca nimic din toate stupizeniile astea pe care tu le crezi iminente să se întâmple! Voi muri pentru tine dacă asta va însemna că tu vei trăi. Voi muri pentru tine şi dacă asta va însemna că nu va trăi niciunul dintre noi! Cuvintele pot fi arme letale, dar totodată nu chiar atât de folositoare! Pur şi simplu nu voi..

Dar l-am oprit. Degetul meu alunecase fără să îmi spună spre buzele lui şi le oprise! Nu puteam să ascult asta! Nu puteam pur şi simplu să mor ştiind că nu am făcut-o împăcată! De ce? De ce trebuia să fiu eu şi nu altcineva? Pentru că eu eram puternică? Nu chiar atât de mult. Pentru că eu gândeam pentru o sută de persoane? Poate o mie. Pentru că eu eram eu??

Braţele mele l-am strâns în braţe pe Alexander Sergei! Unica persoană care era acolo pentru mine. Unica persoană care avea să mă iubească. Unica persoană care avea să mă ridice în slăvile cerului pentru că reuşisem să fac pentru el ce nu reuşisem să fac pentru o lume întreagă! Să le arăt că merit iubită. Mi-am amintit de Amelia, de George, de mama, de tata, de unchiul Daniels. Mi-am amintit de toţi şi de toate! Dar nu puteam! Înţelepciunea mea avea să moară dacă amintirile continuau să îmi revină. Aşa că le-am blocat. Vroiam să îmi amintesc numai de el. Restul? Puteam să mi amintesc şi pe lumea cealaltă. Sau niciodată.

Aş fi vrut să îmi presez buzele de ale lui şi să îi arăt că şi eu simt ceva pentru el. Dar eu nu îmi permiteam să simt! Eu nu aveam luxul acesta idiot! Eu eram doar o maşinărie care trebuia să moară!

Şi cu toate acestea l-am sărutat! Buzele lui erau moi şi ferme sub ale mele. Limba lui era caldă şi plină de viaţă. Respiraţia lui era fierbinte şi transmitea numai dorinţă. Braţele lui îmi explorau gâtul, apoi sânii. Parfumul lui îmi intoxicase fiecare celulă din corp. Oxigenul nu mai era la fel de valoros precum era gustul lui. Hainele mele nu îmi mai veneau la fel de bine ca şi până atunci, numai mâinile lui păreau să se potrivească pe trupul meu.

Am tremurat când mâna lui a alunecat pe sub bluza mea. Am tremurat şi când respiraţia lui s-a mutat pe gâtul meu. Am tremurat la fiecare atingere şi fiecare sărut.

Un sunet pe care nu îl mai făcusem până atunci mi-a trecut de barierele corzilor vocale, făcându-se auzit în toată maşina. Era un sunet cu care nu eram familiarizată, dar un sunet care îmi făcea trupul să tremure şi mai mult. Un sunet pentru care aş fi putut să devin dependentă.

M-am înecat în atingerile lui la fel cum m-am înecat în propria mea respiraţie. Nu îmi mai cunoşteam limitele. Eram pur şi simplu fără limite, fără bariere enervante care să te ghideze să dai înapoi, eram pur şi simplu într-un experiment de exploatare a condiţiei umane absolute! Eram pur şi simplu liberă!

Nu mai ştiam de mine, nu mă mai cunoşteam şi nu mă mai puteam cunoaşte. Nu acum, cel puţin. Mai târziu suna atât de bine decât acum.

Când m-am tras înapoi din amalgamul de mişcări pe care le făcea Alex m-am simţit de parcă fusesem dată la o parte de lângă cea mai puternică sursă de căldură posibilă, iar dincolo de aceasta se aflau numai temperaturi sub zero grade celsius. Am strâns din dinţi şi am şuierat aproape, că asta nu mai poate continua aici. Am ambalat motorul şi am plecat din locul unde parcasem şi am tăiat-o spre hotel. Ne-am cazat într-o cameră absolut aleatorie şi am avut grijă ca fiecare părticică din celălalt să se simtă la superlativ. Am uitat de Olivia şi de Mich, am uitat de Asers, am uitat de Michael, am uitat de toţi. Eram doar noi doi şi o nevoie nebună de a ne devora până la ultima bucăţică, eram doar noi doi şi o plăcere fără posibilitatea de a fi măsurată.

Acolo unde eu mă terminam începea el şi acolo unde se termina el începeam eu. Eram unul singur şi nu puteam să aducem incontestabilitate acestui lucru. Eram îmbrăţişaţi în plăcere. Eram plăcerea însăşi.

Fiecare sărut, fiecare atingere, fiecare moment erau pur şi simplu stocate într-o memorie alternativă de unde aveam să îmi iau mai târziu puterea necesară. Eram avidă după putere, dar numai după puterea pe care putea să mi-o ofere el. Dacă mulţi ar crede că plăcerile trupeşti sunt un păcat, atunci ar trebui să îşi vâre undeva acel păcat şi să încerce să reziste tentaţiei plăcerii absolute. Nimic nu se compară cu un moment de puritate totală, nimic nu poate atinge apogeul perfecţiei, nimic nu poate distruge momentul. Nimic nu poate face nimic.

Nu ştiam cât timp trecuse, nici nu aveam habar ce trebuia să fac, ştiam doar că Alexander era lângă mine, cu o mână pe abdomenul meu şi cu cealaltă îşi sprijinea capul. Mă privea, dar nu o privire ciudată care analizează fiecare tresăltare de muşchi a celuilalt, nu – din contră – mă privea ca pe o divinitate, ca pe ceva sacru, ca pe cineva de care se îndrăgostise.

I-am întors privirea. Şi eu simţeam la fel, dar să arăţi toate lucrurile astea reprezenta cel mai ciudat lucru posibil. Am strâns din dinţi şi mă gândeam să o iau la fugă de acolo cât de repede puteam.

–          Nici să nu te gândeşti! Eşti aici, sunt aici, suntem aici! Nu pleci absolut nicăieri, mi-a replicat rece Alex, dar cu un zâmbet dulce ca mierea pe buze.

Am izbucnit în râs. Normal că mă asculta, normal că era în capul meu, normal că eu nu îmi dădusem seama. Mi-am ridicat o mână şi am pus-o pe obrazul lui, după care i-am spus în acelaşi ton dulce să iasă dracului afară din capul meu. Dar nu m-a ascultat. Nuuu, nu putea să mă asculte şi să plece, nu? Trebuia să facă totul atât de dificil.

În loc să se despartă de mine, să îşi ia hainele şi să alerge spre cel mai apropiat punct de ieşire el şi-a strecurat limba în gura mea, lăsându-mă amorţită pentru moment. Dar căldura lui împreună cu a mea îmi încălzeau până şi ultimul firicel de sânge din mine.

Am zâmbit. Asta însemna să trăieşti cu adevărat. Asta însemna să simţi cu adevărat. Asta eram eu de acum.

Am mai zăbovit pe la hotel, dar nu destul. Într-un final ne-am întâlnit cu Olivia şi Mich şi nu am fost câtuşi de puţin surprinşi să vedem că se ţineau de mână şi zâmbeau pe sub gene. Le-am îmbrăţişat şi le-am sărutat obrajii amândurora. Am deschis portbagajul de la noua mea achiziţie şi am rămas şocată să descopăr muniţie cât pentru un război mondial. Dar deasupra tuturor armelor de foc şi a unui costum ciudat, am zis la început, am găsit o sabie superbă. Mânerul era făcut din piele şi brodat cu mii şi mii de rubine minuscule şi smaralde. Era o combinaţie superbă, culorile acestora dansându-ne pe feţele şocate. Era cea mai frumoasă sabie pe care o văzusem vreodată. Am scos Semnul şi atunci am observat asemănarea. Mânerele amândurora erau brăzdate de astfel de rubine şi smaralde. Atunci mi-am amintit. Nu ştiu cât am stat acolo, nici nu ştiu cât am stat fără să respir sau fără să clipesc, ştiu doar că am stat acolo şi mi-am amintit…

Cu miliarde de ani în urmă când nimic nu exista, când totul era doar un pământ şi o chestie în formare. Eram eu. Dintre toate persoanele eram eu. Vegheam cum totul evoluează, cum creşte, se schimbă, se materializează. Aveam pe chip o fericire absolută, o plăcere pură de a mă afla acolo. Părul meu negru şi lung îmi stătea desprins pe spate şi drept, iar pe mine purtam o costumaţie ciudată. Un fel de rochiţă scurtă neagră şi o pelerină care se termina în aceeaşi coadă de rândunică ca la un frac. Ieşeau în evidenţă mânecile trei sferturi bufante. Sabia stătea elegant prinsă de spatele meu, iar Semnul sclipea ţanţoş de la brâul meu. Eram stăpâna lor. Eram a Lui şi trimisă lor.

Nu ştiam mare lucru despre această lume, dar ştiam că trebuie să o protejez cu orice preţ pentru că El mă rugase special pe mine să fac asta. Aveam sângele lui, aveam inteligenţa Lui, aveam puterile Lui. Eram un Creator, dar şi un Distrugător.

Mă aflam foarte departe în timp, dar vocea aceea aş fi recunoscut-o oriunde. Era Leon. Râdea de mine şi de prostia mea. Mai mult, râdea de prostia Lui:

–          Nu îmi vine să cred că a lăsat cea mai valoroasă piatră din colecţia lui să meargă la plimbare cu Asayther şi cu Mark. Nu crezi că Tăticul va fi supărat dacă nu vei putea să protejezi lumea Lui frumoasă de Tăticul mare şi rău?

Pupilele mele s-au dilatat atunci şi lumina de smarald mi-a părăsit ochii. Ştiam că lumina apărea când eram furioasă, dar la această versiune veche de eu, lumina s-a transformat în mov, iar irişii mei au căpătat şi ei culoarea mov. Când această lumina a străbătut corpul lui Leon acesta s-a prăbuşit de durere la Pământ. Aveam o altă putere, iar asta însemna că până acum nu ştiusem să o folosesc. Faţa mea nu mai zâmbea de mult, ci păstra aceeaşi faţa de piatră pe care o avusesem şi cu ceva timp în urmă. Am scos sabia – pe Asayther – şi am pornit spre Leon, pregătită să îl omor. Doar că nu era atât de uşor. S-a ferit şi în mai puţin de câteva secunde a plecat de lângă mine, s-a evaporat pur şi simplu. Lumina ochilor mei s-a disipat şi eu eram gata să plec, să îmi continui drumul, doar că atunci s-a întâmplat. Asayther mi-a fost smuls din mână şi trecut prin interiorul meu. I-am simţit vibraţiile până în inima pe care o sfâşiase cu tăişul său.

Când s-a transformat era mult prea târziu. Asayther avea deja trecută o mână prin mine, ţinându-mi cu ea inima, simţindu-mi căldura. Am tras aer adânc în piept. Şi acum simţeam cicatricea aceea şi privirea lui Asay înainte să mor. Semnul s-a transformat şi el. De acum nu mai stăteau lângă mine două arme, ci doi Cavaleri. Erau superbi. Mark (de la Marked, care înseamnă însemnat) avea părul negru şi lucios şi un corp plin de muşchi. Pielea lui era albă, iar ochii ca smaraldele. Asayther era blond, pielea albă şi un corp plin de cicatrici de la luptele noastre. Ochii săi erau precum rubinele. Erau superbi.

Dar am murit.

___________________________________

Author: Theo~

All rights reserved!