Capitolul XVI

Capitolul XVI

 

Am deschis ochii şi am inspirat. Fusese cea mai interesantă experienţă din ultimii, nici nu îmi mai aminteam câţi ani. Simţeam adrenalina pură infiltrându-se în venele mele simple, mici, apăsătoare. Tot creierul meu se dezlănţuise. Informaţii curgeau prin mine de parcă devenisem baza de date centrală a celei mai mari biblioteci din lume.

Date, zile, vieţi, imagini. Totul se prelingea în mine. Eram ştiinţa, filozofia, adevărul, negarea, prejudecata, mândria. Eram absolut totul. Eram eu, dar înviată. Readusă la viaţă. Din nou cunoscându-mi fiecare milimetru din corp. Era totul sau nimic.

 

Aşa că ce mai rămânea de aflat? Nimic.

Şi cu toate acestea, cu toate faptele împlinite în creierul meu, eu tot plângeam. Simţeam şi acum durerea, sabia intrând în corpul meu, mâna lui Asayther, privirile şocate ale celor doi, ochii de smarald ai lui Mark analizându-mi faţa, mâna roşiatică în ton cu ochii de rubin ai lui Asay încercând să mă readucă la viaţă. Dar murisem. Murisem atât de prematur, murisem în prima mea viaţă.

Nici nu ştiusem de existenţa celor zece vieţi ale mele. Nici nu ştiusem de faptul că existasem de zece ori înainte, nici măcar nu avusesem vreo fărâmă de cunoştinţă de ele. Eram la a unsprezecea mea viaţă, la a unsprezecea mea moarte dacă Leon învingea şi de data aceasta.

Am revenit pe Pământ deschizându-mi ochii şi privind panica de pe feţele prietenilor mei. Am privit cerul. Acelaşi cer de când mă ştiam, nu se schimbase. La fel de albastru, la fel de neîndurător cu mine, martorul tuturor celor zece morţi ale mele.

Am plâns şi mai tare. Le simţeam braţele prietenilor mei în jurul meu, dar nu puteam să mă mişc. Nu îi ţineam în mână decât pe Mark şi pe Asayther. Ei fuseseră alături de mine, aşa cum şi cerul fusese alături de mine. Doar ei ştiau chinurile morţilor mele, doar ei mai existaseră o dată cu mine. Ei şi Leon.

Reuşise să mă omoare de fiecare dată, reuşise să mă păcălească de fiecare dată. Lacrimile mele erau roşii, gura mea era uscată, dar plină de sânge, mâinile mele erau încleştate pe cei doi prieteni ai mei, pe cei doi Chevaliers care îmi pulsau în mâini. Îmi transmiteau durerea lor, mă rugau să nu îi părăsesc şi de această dată.

Dar nu puteam să îi ascult. Am luat rapid costumul din portbagajul maşinii, înfigând sabia în teaca ei şi atârnând-o de spate, iar pistolul poziţionându-l la brâu, în locaşul lui special şi am plecat.

Alexander, Michelle şi Olivia mă priveau nedumeriţi, dar nu aveau ce să îmi facă. Doar au stat acolo.

L-am simţit pe Alex făcând un pas către mine, dar chiar atunci Asayther şi Mark au intervenit.

–         Îmi pare rău, dar stăpâna doreşte să fie cu noi un moment, a murmurat Asay cu vocea lui joasă, groasă, îmbietoare, perfectă.

Doamne, cât de dor îmi fusese de vocea aceea.

–         Alexander, îţi înţelegem suferinţa, dar ea este a noastră, a continuat Mark. Şi vocea lui suavă şi melodioasă îmi lipsise.

Avea acelaşi păr negru, scurt care îi stătea răvăşit. Asayther tocmai îşi trecea o mână prin părul lui lung şi blond când a spus pe aceeaşi voce calmă, gravă:

–         O să fim noi cu ea, LoverBoy, doar este a noastră, aşa că nu îţi face griji.

A subliniat el. Era iritat, accentuase atât de bine cu „a noastră”, încât pielea mi se zbârlise. Îi iubeam. Pe amândoi. Erau ai mei. Pentru totdeauna.

Nu îmi aminteam când mă oprisem cu spatele la noii mei prieteni, dar mi-am reamintit că trebuie să le spun ce să facă. Oricum aveam să mor.

–         Nu! Au răspuns două voci la unison.

Aşadar ei chiar erau parte din mine, mi-am spus singură.

–         Normal! Suntem ai tăi! Mi-au confirmat ei.

Adevărat! Şi aveau să fie mereu.

Nu m-am întors, dar ştiam că privirile celor trei care nu făceau parte la conversaţie erau nedumerite şi doritoare să afle ce se întâmplă.

–         O să am nevoie de un Crytherion, am spus eu rece. Mă durea, dar sentimentele mele erau varză acum. Olivia, Mich şi Alexander, vreau să vă ocupaţi de asta. O să am nevoie şi de timp. Sunt într-o poziţie foarte proastă acum. Ştiu ce s-a întâmplat şi ştiu ce urmează să se întâmple dacă problema următoare nu se va clarifica. Aşadar, găsiţi-mi un Crytherion.

–         Dar.., s-a auzit vocea simplă a lui Mich.

Dar nu a mai continuat. Eu, în schimb, am plecat. Am urcat la volan şi am plecat de acolo cu Mark şi Asay înapoi la locurile lor. Le simţeam vibraţiile, cântecele triste, mângâierile. Trecuse atât de mult timp, atât de mult timp. Am tras aer în plămâni şi mi-am împiedicat un alt val de lacrimi să îmi părăsească ochii. Nu puteam să fiu o laşă acum. Chiar nu puteam.

Am oprit la ieşirea din oraş. Era un câmp drăguţ, neîntinat de nimic, liniştit. Liber. Era exact ce căutam. Am coborât din maşină şi mi-am strâns Cavalerii la piept cu atât de multă ardoare încât mâinile mă dureau, corpul mă durea, viaţa mea se scurgea din mine.

–         Nu trebuie să mori, Ell! Mi-a spus Mark.

Se transformaseră.

–         Ştiu, Mark. Dar nu pot să nu fac asta. Leon va continua să fie aici, mereu şi mereu.

–         Dar atâtea vieţi, iubire! Atât de multe vieţi! Ai devenit o legendă, Ell. E timpul să termini, a continuat Asayther.

–         Şi să vă pierd pentru totdeauna?!! Am întrebat eu. Nu pot să fac asta. Vă iubesc. Prea mult!

–         Şşştt!! Şi noi te iubim, iubire! Dar Destinul nu o să vrea să ne ofere altă şansă! Te vom iubi mereu, Ell! Iar tu ştii asta, e tot ce contează! Îl ai de acum pe.. chestia aia de Vindecător. Îl iubeşti şi pe el.. îmi şoptea Asay.

–         Oare?? Iubirea e atât de ciudată! Ştiu că îl iubesc, dar voi? Pe voi v-am iubit zece vieţi!! Am fost mereu acolo unul pentru celălalt! Am atins mereu apogeul împreună, am fost iubiţi! Şi pentru ce?? Pentru o moarte stupidă sub clar de lună? Pentru o viaţă proastă? Pentru ce? Nu pot să trăiesc fără voi! Asayther, Mark – vă iubesc cu toată fiinţa mea! Nu o să vă omor pentru nimic în lume!

O linişte apăsătoare ne îngropa sufletele. Eram toţi trei iubiţi, ne iubeam aşa cum niciun muritor nu putea să iubească, aşa cum numai noi trei puteam. O lună şi două stele. Îndrăgostite până la moarte şi după aceasta. Nu puteam să fim împreună, nu puteam, dar trebuia să putem! Trebuia să reuşim. Eram luna care se îndrăgostise, iar ei stele care mă iubeau cu atât de multă patimă! Atâta iubire, atâtea sentimente pentru un suflet, pentru trei suflete, pentru noi.

Nu aveam să îi pierd. Nu aşa cum îi pierdeam mereu, nu definitiv!

–         Prefer să mor pentru totdeauna! Am strigat eu.

–         Nu! Nu poţi! Ell, iubita noastră, mama noastră, raza noastră de lumină, luna noastră, fără tine totul ar fi de prisos, fără noi ar fi doar o lume mai bună! Ell, gândeşte! De câte ori o să mai învii? De câte ori o să mai mori pentru oameni? De câte ori? De câte ori o să ne mai protejezi? Suntem aici să murim pentru tine, Ell! Să te iubim la nesfârşit, chiar dacă asta înseamnă sfârşitul nostru şi nu al tău.

Nici măcar vocea blândă a lui Mark nu mă mai putea aduce pe linia de plutire. Aveam de luat o decizie importantă, aveam să fiu nevoită să aleg!

Stăteam pe iarbă, fără vlagă, cu capul odihnindu-l pe genunchii mei, cu gândurile vraişte, cu aerul trecând pe lângă mine. Totul se mişca numai eu eram într-o stare de inerţie perfectă. Nici ei nu mi-au spus nimic. Am simţit gustul rece al nopţii, dar degeaba, gândurile mele tot nu s-au potrivit. Mă trezeau din gândit cu câte un mârâit la vreun gând prost sau cu vreun „Nu!” categoric la altul. Când am simţit noaptea, mă simţeam deja rece.

Mark şi-a trecut mâinile pe după umerii mei, iar Asayther stătea în lumina lunii.

–         Hei, iubire, o să îţi când. Mai ţii minte cum îţi cântam? Îţi mai aminteşti? A şoptit Asay, de teamă parcă să nu mă sparg.

Am dat doar din cap. Aveam ochii umflaţi de la atâta plâns, iar gura încă mai păstra din gustul metalic al sângelui.

Vioara pe care Asayther o mânuia cu atâta puritate îmi făcea inima să simtă şi mai multă durere. Eram atât de departe de mine şi totuşi atât de aproape de ei. Am plâns şi mai mult. Am plâns până când corpul meu a refuzat să îmi mai ofere lacrimi.

Era atât de tristă melodia, atât de greu de suportat, dar atât de adevărată. Îl simţeam pe Mark murmurând cuvinte de încurajare în urechea mea, dar nu le distingeam. Eram prinsă în corzile viorii, în tristeţea care se prelingea pe mâinile lui Asay. Mă iubeau. Amândoi. Atât de mult.

Iar eu îi iubeam la fel de mult. Cum aş fi putut să suport despărţirea de ei, cum aş fi putut să îi sacrific pe ei pentru mine? Cum aş fi putut face asta fără ca apoi să nu mă omor chiar eu. Eram la fel ca Alexander. Aş fi murit pentru ei dacă asta i-ar fi salvat şi aş fi murit pentru ei chiar dacă am fi murit toţi trei. Eram sfâşiată de propriile mele gânduri, de propria mea raţiune. Era Destinul cel care îmi întuneca judecată, lăsându-mă să fiu oarbă într-o lume atât de plină de lumină neagră.

Am continuat să ascult până când am adormit. Şi am dormit, atât de mult. Nu mai dormisem atât de bine de când nu mai avusesem privilegiul să dorm alături de ei. M-am trezit decât atunci când zorii unei noi zile îşi făceau apariţia printre genele întunecate ale nopţii, trezindu-mă la realitate.

Eram în braţele lui Asayther şi ale lui Mark, înveliţi doar cu o pătură, şi dormind liniştiţi. Era atât de bine, amândoi s-ar fi sacrificat pentru mine, dar eu nu le-aş fi permis. Aveam câteva minute până să se trezească aşa că mi-am lăsat planul să încolţească. Ştiam ce aveam de făcut şi nu presupunea un adio.

Când s-au trezit, la doar câteva minute după mine, i-am strâns în braţe, amândoi sărutându-mă cu la fel de multă pasiune. Îmi fusese dor şi de asta. Obrajii mei luaseră foc sub buzele lor, iar mâinile mele ardeau în mâinile lor. Eram a lor. Trebuia să fiu.

–         Cred că ar trebui să mergem, am şoptit eu, vocea fiindu-mi răguşită de la atâta plâns.

–         Sigur, mi-au răspuns amândoi.

Nu ştiu cum am condus, tot ce ştiu este că am evitat atât de mult să mă gândesc la plan încât eram aproape sigură că le dădeam de bănuit.

Întram într-un război vechi de când lumea, un război care necesita mai mult decât Semnul, o vrăjitoare şi eu, un război care avea să se termine bine pentru toată lumea.

Ne-am reîntâlnit cu Mich şi Olivia. Alexander era să caute un Crytherion. Mich îl localizase seara precedentă şi cum Alexander era singurul dintre ei care putea să se teleporteze a mers el. Am simţit cum un fior de teamă pentru siguranţa lui mi-a străbătut corpul. Şi Mark şi Asayther l-au simţit. Mark a rămas pasiv, nu îi păsa, dar Asay a strâmbat din nas la sentimentele mele. Era gelos.

Mich încă îi mai studia pe cei doi când Alexander s-a întors. Avea cămaşa sfâşiată şi spatele zgâriat.

–         Stăpână, am adus ceea ce mi-au cerut, a murmurat el înainte să se prăbuşească.

Am alergat spre el şi m-am prăbuşit în genunchi lângă el. Ştiam ce ţine în mână, îi puteam simţi puterea. Nu puteam să o irosesc, dar trupul lui Alex era atât de slăbit. Am ridicat micuţa inimă de Shyobhan şi am privit fascinată strălucirea acesteia. Roşul acesteia era fermecător, contrasta minunat cu ochii lui Asay.

–         Am spus să se facă lumină, şi lumină s-a făcut!, am îngânat eu de trei ori.

O lumină roşiatică, aproape vişinie s-a prelins din Crytherion direct pe spatele plin de zgârieturi şi sânge uscat şi proaspăt al lui Alexander.

Totul s-a derulat foarte repede. Un moment rănile erau acolo, în altul nu mai era nimic, doar tatuajele în stil tribal ale lui Alex. M-am pierdut din nou în formele lor, în profunzimea lor.

Am zâmbit. Şi Mark şi Asay au zâmbit. Şi ei înţeleseseră. Acum îmi dădeam seama de ce cunoşteam acel model. Oare Alex ştia că este o hartă? Ştia că el reprezintă drumul spre Rai? Am continuat să privesc liniile şi să mă minunez că oamenii chiar nu descoperiseră până acum Paradisul, adevărata cutie a Pandorei, adevăratul sens al existenţei. Era atât de evident.

Pleoapele sale s-au deschis încetişor, parcă testând lumina, testându-i capacitatea de a-l orbi.

–         Este în regulă! Eşti bine, i-am spus eu. Sunt aici, acum Alexander!

–         Stăpână.. Ell.. Crytherionul este..

–         Da, e aici Alex. Odihneşte-te! Totul o să fie bine, am terminat eu sărutându-i fruntea.

Puteam să aud sâsâitul celorlalţi doi Chevaliers ai mei. Mă analizau cu toţii, dar nu puteam să uit de niciunul dintre ei. Petrecusem zece vieţi cu doi dintre ei, apoi doar una cu unul dintre ei şi cu toate astea îi iubeam pe toţi trei ca şi când ne-am fi cunoscut cu toţii în acelaşi moment nepotrivit.

–         Trebuie să deschidem Portalul, Mich. Te crezi în stare?, am schimbat eu brusc subiectul, tensiunea rămânând încă intactă, dar ignorând-o.

–         Da, Ell. O să avem nevoie şi de Olivia. Nu am mai făcut nimic atât de riscant până acum, iar asta îmi dă o stare de euforie şi totodată şi una de incertitudine. Olivia, o să am nevoie de puţin din sângele tău, eşti vârcolac, iar familia ta este una puternică. Sângele tău ne va ajuta să menţinem portalul deschis mai mult timp. Ell, cât timp crezi că îi va lua lui Michael să treacă în lumea aceasta?

–         Nu ştiu.. nu am reuşit niciodată să ajungem atât de departe.. i-am răspuns eu.

–         Niciodată? Ce vrei să spui cu niciodată?

–         Să zicem că sunt la fel de bătrână ca această Planetă, Mich. Aceasta este cea de unsprezecea mea viaţă. Dar nu vreau să vorbim despre..

–         POFTIM? Îţi baţi joc de mine? Spune-mi totul acum! Mi-a cerut ea privindu-mă fix.

I-am simţit pe cei doi Chevaliers ai mei mişcându-se spre a mă proteja. Am ridicat mâna şi le-am spus prin semne că Michelle este o prietenă, nu mi-ar face rău niciodată. I-am văzut cu coada ochiului când s-au retras.

–         Ok! Pe rând. Cum adică te afli la a unsprezecea viaţă? Şi ăştia de când sunt Gardienii tăi preferaţi? Ce naiba este un Crytherion? Şi cum de a reuşit Alex să învingă un Shyobhan? Nici nu ştiam că există aşa ceva!

–         Pentru că, tehnic vorbind, nici nu există Shyobhani pe Pământ, sunt de pe altă planetă, altă galaxie. Off, Mich, e complicat!

–         Atunci începe cu începutul, Ell! Nu uita că nu poţi să deschizi Poarta fără mine! A mârâit ea printre dinţii ei micuţi ca nişte perle.

La naiba!

–         Ok, dar o să fie scurt, nu îmi permit să pierd tot timpul din lume, Mich!

–         Dă-i bice, Ell! Ai multe de explicat.

–         Ei bine, Shyobhanii sunt creaturi care au două inimi: inima din dreapta se numeşte Crytherion şi conţine tot intelectul şi puterea creaturii care a posedat inima, iar cea de-a doua inimă din stânga se numeşte Phrytherion şi poate să ucidă totul dacă este activată, pe o rază de o mie de kilometrii. Este foarte greu să ucizi un Shyobhan tocmai pentru că îşi poate activa autodistrugerea. Au atât de multă inteligenţă încât nu pot risca să o piardă în faţa vreunui inamic. Specia este pe cale de dispariţie datorită luptelor dintre planeta lor, Sunrion – a treia planetă din galaxia Arkady, şi planeta celor cunoscuţi aici ca fiind Sinchildren. Sinchildren trăiesc pe ce-a de-a doua planetă din Galaxia Arkady, planetă care este cunoscută sub numele de Thronstonsion. Deşi Galaxia cuprinde alte opt planete înafară de cele două menţionate, toate zece fiind locuite de alt tip de specii, nicio altă planetă nu se mai află în război cu cei de pe Thronstonsion, deoarece puterea lor nu stă în gândirea perfectă, în logica absolută, ci mai mult într-o forţă perfect şlefuită, cu o gândire secundară. Dacă Shyobhanii au două inimi, Sinchildren au două creiere, care sunt concentrate numai pe luptă: individuală, în grup, de orice fel. Şi-au dedicat existenţa învăţării tuturor tehnicilor de luptă. Planeta Sunrion are doi sori, la fel ca şi Thronstorion, singura diferenţă fiind Soarele care se află în centrul planetei Sunrion. Acesta nu numai că încălzeşte inimile locuitorilor săi, dar a fost conceput pentru a putea suporta o civilizaţie de douăzeci de ori mai mare ca cea a Pământului, un fel de Casă Sigură în caz de atac. Tocmai de aceea Sinchildren o doresc cu atâta patimă, pentru a putea să apeleze la acest plan de rezervă în caz că totul se duce de râpă. Corect, nu numai că sunt paranoicii, dar se mai şi joacă cu vieţile a miliarde şi miliarde de vieţuitoare. Ecosisteme diferite, dar totuşi vieţi. Chiar dacă Thronstorion are o sursă de căldură inepuizabilă în partea de sud a planetei datorită celor doi sori şi datorită minereurilor care se găsesc pe aşezămintele acestora, Sinchildren sunt şi foarte egoişti, mereu căutând mai mult, mereu dorind mai mult decât ar fi avut vreodată posibilitatea.

–         Uau.. adică.. nu ştiu ce să spun.. Olivia, am nevoie de puţin timp, am auzit-o pe Mich spunându-i frumoasei femei vârcolac din echipa noastră.

Era mult de suportat, îţi trebuia timp să digeri asemenea informaţii, puteam să înţeleg asta. Ce nu puteam să înţeleg era cum de Asers ne găsise:

–         Mă bucur să te revăd, Asers!, am murmurat eu.

Cu Asayther şi Mark înapoi la brâul şi în spatele meu era uşor să mă concentrez. Încă mai ţineam capul lui Alexander la mine în poală, pe pavajul rece din dale al trotuarului, de pe o stradă lăturalnică. Stătusem cu spatele la Mich când îi vorbisem, nu vroiam să îl mut pe Alex şi să îl trezesc. Luptase pentru mine. Iar eu aveam să..

–         Şi eu mă bucur să te revăd, domnişoară, a mârâit el.

Am simţit vibraţiile lui Asay şi Mark. Totul era în regulă. Un alt Sinchild îngâmfat nu avea să îmi facă probleme, totul avea să fie în regulă. Le-am spus şi lor asta. Nu ştiam dacă puteau să îmi perceapă gândurile şi în starea aceasta, dar eu mi-am făcut datoria.

–         Asers, dragul meu, nu fi supărat! Ce era să fac? Dacă te omorâsem?, am rugat eu pe un ton plat, încă având spatele la el.

–         Oh, la dracu Ell! Ştii bine că minţi şi nici nu îţi pasă asta! Nu ar trebui ca voi toţi ăştia din breasla Archild să fiţi sinceri şi puri şi mereu pupincuriştii Lui?? Eu aşa îmi amintesc că era Danie..

Un val de furie şi-a măcinat ieşirea, iar atunci când a izbucnit a fost greu să îl controlez. Aşa că nu am făcut-o, nu l-am controlat. Aveam să îl omor pe nenorocitul ăsta de Asers! Cine se credea!

–         Eşti doar un nenorocit! Nu ştii să faci altceva decât să lupţi, Asers! Atât! De ce eşti aici? Ţi-a fost frică să lupţi alături de familia ta în războiul pentru câştigarea planetei Sunrion? Asta era? Ai fost un laş şi jumătate?, l-am contracarat eu mânioasă. Spatele fiindu-mi încă la el.

–         De unde..

–         Eu ştiu tot, băieţel! Poate nu îţi mai aminteşti de mine, Asers, dar eşti la fel de prost ca acum trei sute de ani! Sau nu îţi mai aminteşti de mine? Uiţi cumva superioritatea mea? Eşti un nemernic şi ai să plăteşti pentru ceea ce aveai de gând să spui despre Daniels!

Şi atunci a ieşit! Cum puteam să controlez un val de energie care ameninţa să îmi sfâşie trupul şi eu să ies zâmbind din toată afacerea asta? Eram furioasă, ochii îmi luminau ca două felinare verzi, trupul începea să capete din nou culoarea aceea nenaturală, cenuşie, ca atunci când folosisem Semnul în pivniţa lui Asers la două etaje sub pământ.

Simţeam cum spaţiul de sub ochiul meu stâng mă durea ca şi când luase foc, dosul palmelor aveau aceeaşi arsură idioată, dar nu îmi păsa.

Un potop de lumină m-a înconjurat. De acum nu mai stăteam cu spatele, de acum stăteam faţă în faţă cu inamicul, Alexander odihnindu-se încă pe asfalt la câţiva metrii de mine. Furia se materializa acum în lumină, o simţeam şi o şi vedeam, era atât de roşie, împingând parcă lumina la o parte. Apoi a mai rămas decât roşu. Lumina dispăruse, inocenţa mea dispăruse, nimic nu mai era cum ar fi trebuit să fie, totul o lua la vale, puterea mea era în sfârşit dezlănţuită.

Doamne, cât de dor îi fusese de asta! De mânia aceasta greu de controlat, dar atât de superbă, atât de uşor de folosit împotriva ameninţării.

Mi-am privit dosul palmelor şi atunci am văzut semnele. Cunoşteam limba, cunoşteam dialectul, dar nu puteam să îl traduc într-o limbă atât de săraca precum aceasta. Îmi era imposibil, dar simţeam căldura lor încă întipărită în mine, era limba mea! Limba neamului meu, a sufletelor ca mine, minţi pure, perfecte, alcătuite din informaţii perfecte, adunate la unison şi şlefuite cu căldură de Puterea ce curgea prin noi. Noi eram mai mult decât inteligenţă, asemeni Shyobhanilor, noi eram atât Shyobhani cât şi Sinchildren, noi eram minte, putere şi forţă. Eram maşinăriile perfecte de ucis în masă.

Atunci am realizat. De fapt asta dorea Leon, de fapt asta dorea Asers. Să mă enerveze, să mă facă să mă dezlănţui! Iar eu picasem în plasă! Michael nu fusese invocat, Portalul nu fusese deschis, iar eu deja îmi pornisem puterile. Leon ştia unde să mă găsească de acum!

–         Asers! Nenorocitule! M-ai trădat! Pentru ce Asers? Pentru ce? Am urlat eu peste vuietul propriei mele puteri care se dezlănţuia pretutindeni în jurul meu.

Dar nu am putut să aud de ce, nu am putut să îmi imaginez un răspuns la întrebarea mea. De acum totul se juca la rece.

Am încercat să îmi construiesc zidurile din nou, să redevin rece, să mă calmez! Eram atât de proastă! Tot ceea ce avusese nevoie Leon era ca eu să mă transform, să cunosc cu adevărat totul! Nu numai despre Pământ! Nu asta reprezenta cunoaşterea absolută! Nu! Cunoaşterea absolută presupunea să cunosc tot Spaţiul, Timpul, Viitorul şi Moartea! Presupunea totul!

Cât de neghioabă putusem să fiu, distrusesem totul!

Deşi nu puteam să aud nimic în jurul meu, înafară de vâjâitul constant al vârtejului de putere creat de mine, am putut totuşi să simt când prezenţa lui Leon era atât de aproape de mine.

–         De ce Leon? De ce vrei să faci asta?, am strigat eu.

–         Nu crezi că întrebarea asta devine cam enervantă?, mi-a răspuns el.

Adevărat. Era aceeaşi întrebare pe care i-o adresam de fiecare dată. Dar nu mă puteam abţine. A unsprezecea oară avea să fie ultima oară.

–         Leon, de data aceasta nu o să mai pot să mă controlez! O să distrug lumea pe care vrei să o distrugi, dar apoi ce o să faci? Ce vei face după ce totul se va fi terminat? Vei alerga spre o nouă planetă? Nu poţi, Leon! Eşti prins aici! Lucifer te-a prins aici! Pe viaţă!, am continuat eu să strig.

–         Crezi că idiotul acela care încă îşi mai plânge de milă şi mai tânjeşte după dragostea Lui, mă interesează? Nu mă mai poate controla, Ellea! Nu după ce tu vei termina cu râmele acestea consumatoare, care nu produc nimic! Ell, mi-a fost dor de tine! Îmi mai arăţi o dată numele tău adevărat? Haide! Ştii că limba ta m-a pasionat. Atât de complexă, atât de frumoasă.

–         Să nu îndrăzneşti, Leon!!! Nici să nu te gândeşti să mergi pe Axasuronsonix Chardil!! Nu poţi Leeeeeeeooon!!! Te implor!!! Nu pe planeta mea! Nu pe planeta asta! Pe nicio altă planetă!!, am urlat eu simţindu-mi plămânii pregătiţi să iasă.

Şi armele mele erau pregătite să mă apere, dar asta era o luptă pentru mine. Le-am zmuls de lângă mine şi le-am aruncat unui Alexander aproape conştient. Ştia la ce mă gândesc, ştia ce vroiam să fac şi mai ştia şi că o dată ce avea să facă asta eu eram de mult plecată. Dar nici măcar un singur Chevalier nu a putut vreodată să se împotrivească stăpânei lor.

–         Chiar crezi că dacă ai renunţat la Chevaliers o să mai poţi să mai ai vreo şansă să te mai controlezi? Ai să distrugi tot! Şi apoi ce, Ell? O să te omori? Ah, dar o să renaşti, nu acum, peste o sută, poate două-trei sute de ani! Dar vei fi blocată aici Ell! Nu faci altceva decât să mori proastă! Atâtea cunoştinţe! Şi atâta prostie!, mi-a replicat el.

Adevărat. Aveam să rămân aici, aveam să mă renasc aici mereu şi mereu, dar aveam mereu să îmi aduc aminte de păcatele pe care le făcusem. Eram exilată, asemeni unui Sinchild, de acum îmi pierdusem titlul de Archild, treceam spre o altă eră, spre cea în care voi călătorii în propriul meu deşert interior. Voi vedea la nesfârşit moartea acestei planete, pentru că nimic nu mai poate reînvia după ce un Archild şi-a dezlănţuit puterile.

Mi-am amintit de Axasuronsonix Chardil şi de apele verzi de acolo, de munţii albaştrii şi plini de nestemate, de cele trei Luni, de argintiul lor, apoi de Ghirlandele suspendate, cum obişnuiam să le spunem, platforme de smarald atârnate în aer, sfidând gravitatea, mi-am amintit de aripile pe care le avea Mark şi de vioara superbă şi lucioasă a lui Asayther. De muzica lui, apoi de plimbările sub clar de luni cu Mark.

Nu găseam cuvintele pământeşti necesare pentru a descrie frumuseţea planetei mele, pentru a-mi descrie propriile gânduri.

I-am vorbit lui Leon în limba mea, dar nu a reacţionat. Nu cunoştea încă dialectele, patru sute la număr. Char, cum îi plăcea să îmi numesc planeta, era populată numai de noi: Archildren. Un popor cu o inteligenţă inimaginabilă, un popor care adoră lucrurile complicate.

Speram ca atunci când aveam să dispar de aici, să mă trezesc acolo, alături de Asay, Mark şi Alex. Speram ca toate astea să se termine rapid. Îmi era dor de casă.

–         Sper că ai rememorat tot ce era de rememorat, Ell, pentru că totul s-a sfârşit, scumpo!, a vorbit un Leon într-o fază de tranziţie dintre starea sa curentă, în adevărata sa formă.

Nu mai era acelaşi Leon frumos, cu părul blond scurt şi ochi albaştrii, de acum era o creatură hidoasă, o umbră. Faţa sa era de un palid perfect, ochii săi plini de ură, iar trupul său era învăluit de aceeaşi stare de rece, de frig pe care o mai simţisem. Devenea cu adevărat un fiu al Morţii, iar eu eram cea care îi va servi planeta la grătar.

S-a apropiat de mine cu o viteză uluitoare, iar pumnul său nu ar fi trebuit să vină atât de rapid, atât de uluitor de puternic. Dar cu toate rugăminţile mele de a mă feri din calea lui, pumnul tot şi-a făcut loc între stomac şi coastele mele, făcându-mă să îmi aud propriile oase rupându-se sub o astfel de presiune. Am scuipat sub impact sângele care se acumulase în mai puţin de o secundă în cavitatea mea bucală, iar apoi am căzut la pământ, cu vârtejurile de putere încă prinse de mine.

La dracu cu Puterea dacă nu puteam să o folosesc mai rapid, la dracu, la dracu, la dracu!

Am reuşit să mă ridic, am reuşit să mă readuc din nou faţă în faţă cu adversarul. Puterea pură a acestuia se prelingea prin el, prin mine. Era cu adevărat puternic. Îmi aminteam asta şi din celelalte lupte ale noastre, dar să o resimt era cu totul şi cu totul altceva.

Nu mai luptasem până acum cu mâinile goale, nu îmi mai folosisem forţa brută niciodată, cum să pot să înving pe cineva fără armele mele? Fără Chevaliers?

Nici nu am văzut când un alt pumn şi-a făcut apariţia în obrazul meu, fiind înlocuit cu doar câteva secunde mai târziu de un genunchi înapoi în stomac. Am urlat când durerea s-a instalat pe faţa şi pe trunchiul meu. Era dureros, atât de dureros.

–         Mă aşteptam la mai mult, Ell, dar presupun că fără ei nu o să reuşeşti niciodată să ai măcar speranţa să mă învingi, mi-a şoptit Leon în ureche înainte să îmi mai lovească trupul încă o dată.

Nu ştiam unde dispăruse Asers, dar aş fi fost mai mult decât bucuroasă să îl folosesc drept scut. Durerea se instala rapid şi acut, era chiar enervantă. Când m-am ridicat pe bucata de asfalt de sub mine, cu picioarele tremurânde am putut să simt.

Eram atât de aproape, tot ce trebuia să fac era să mai primesc o lovitură pentru a ajunge suficient de în spatele aleii. Şi nici nu a trebuit să aştept mult, căci un alt picior mi-a instaurat o altă pată de durere pe picioare, aruncându-mă atât de departe, pe aleea dosită.

De acum jocul era al meu.

Am strâns Crytherionul în mână şi am făcut ceea ce ştiam cel mai bine, am gândit, ducându-mi creierul la o valoare de 100% din capacitatea sa, făcându-l să îmi caute în toţi termenii galaxiilor, planetelor şi civilizaţiilor modul în care puteam să distrug cea mai josnică specie a acestor Universuri.

Dacă un motor de căutare obişnuit poate să îţi ofere în mai puţin de 0,26 de secunde peste un milion de rezultate care să coincidă într-o proporţie de 40% cu termenii introduşi, atunci „motorul meu de căutare” făcea asta în 0,50 de secunde, dar cu o acurateţe de 100%.

–         Leon, dacă nu te-aş cunoaşte aş spune că deja consideri lupta asta ca fiind câştigată, nu-i aşa?, am întrebat eu privindu-mi inamicul direct în ochi, plasându-l într-o zonă rece, dură, mortală.

O mână îmi era petrecută peste abdomen, iar cealaltă strângea de inima de Shyobhan atât de tare, încât am simţit cum duritatea acesteia ar fi putut să îmi sfâşie trupul. Dar am continuat să strâng, instinctul de supravieţuire fiind mult mai important; ştiam cine mă vroia mai moartă decât însuşi Crytherion pentru că îl despărţisem de proprietarul ei, iar acela era Leon.

Găsisem în civilizaţia de pe Sunrion exact ceea ce aveam nevoie, exact ce doream să aflu. Ştiam de acum ce aveam de făcut, aşa cum nu mai ştiusem niciodată în toate cele zece vieţi ale mele. În niciuna dintre vieţile mele anterioare nu mă mai dezlănţuisem, în niciuna din ele nu mai făcusem cunoştinţă cu adevărata cunoaştere.

Era genial. Era adrenalină pură, condensată, în stare de funcţionare perfectă.

Am simţit Crytherionul anticipându-mi mişcările şi pregătindu-se. De acum totul avea să moară, dar numai pentru un scop onorabil.

M-am folosit de o şmecherie pe care o învăţasem pe Char, fiind în stare să îi anticip mişcările lui Leon.

Atunci când s-a lansat către mine, folosindu-se din nou de viteza sa uluitoare, am fost aptă să îl văd şi să calculez unghiul sub care dorea să mă lovească. M-am ferit, dar nu înainte de a-i zâmbi şi de a-i înfige mâna în care ţineam inima drept prin inima sa.

I-am văzut trupul pălind şi zdruncinându-se sub greutatea unui asemenea atac. Îi scosesem inima, îi înfipsesem un Crytherion fix în ea. De acum aşteptam să murim amândoi, dar civilizaţia umană să rămână intactă.

Numai că moartea mea s-a făcut întârziată. Nu am mai murit. Dar nici Leon nu a mai făcut-o. Valurile de Putere mi-au părăsit aura, ascunzându-se înapoi în corpul meu. Ochii lui Leon mă analizau şi aşteptau să fac vreo mişcare.

Îi scosesem inima, făcusem exact ceea ce arhivele din vechiul Sunrion spuneau că poţi să faci pentru a învinge o astfel de creatură, dar nu mergea!!

–         Pff! Chiar ai crezut că o mică arhivă te va putea ajuta? Ell! Sunt mai mult de atât! Eu nu mai sunt decât un fiu de Moarte, eu sunt Moartea însăşi! Sunt ceea ce nu ai vrut niciodată să îţi imaginezi că există, Ell! Eu am învins toţi idioţii care îl urmau pe Lucifer, eu m-am bătut cu toţi, eu i-am bătut pe toţi! Eu sunt învingătorul! Crezi că o mică piatră de pe o planetă îndepărtată, care nici măcar nu se află în acelaşi Univers cu această planetă mă va putea învinge? Te înşeli, scumpo! Nimic nu mă poate învinge!

În momente ca acestea mi-aş fi dorit ca Mark, Asayther sau Alexander să fie cu mine! Dar le dădusem un ordin! Erau de acum pe Axasuronsonix Chardil, cu mii de Archildren având grijă de ei.

–         Oh, dar Leon, încă nu ai aflat, nu-i aşa?, am auzit vocea subţire şi frumoasă a lui Michelle.

–         Presupun că trebuie noi să îţi spunem, s-a auzit vocea Oliviei.

Le priveam înmărmurite. Ar fi trebuit să plece, aveau să moară, nimic nu se termina cu bine atunci când lucrurile mă implicau pe mine.

–         Domnul Asers a fost atât de politicos să ne ajute, a murmurat Mich, apoi restul a fost uşor. Nu, o mică piatră de pe Sunrion nu te poate ucide, dar asta da! Olivia!

–         Imediat!

Nu ştiam ce aveau de gând, dar când am văzut trupul firav al Oliviei transformându-se în vârcolac, am legat toate punctele. Ştiam ce avea să se întâmple. Am privit minunata creatură, vrăjită de frumuseţea ei perfectă, de unduirea corpului ei. Blana de un argintiu seducător, botul alungit, colţii reliefându-se cu uşurinţă de sub fălcile puternice. Mich părea un copil în comparaţie cu minunata creatură care apăruse lângă ea.

L-am prins pe Leon strâns, nelăsându-l să scape. Am văzut ochii de un auriu lichid ai Oliviei reflectându-i pe ai mei. Verzi, roşii, culori schimbătoare, dar care îmi demonstrau puterea. Am văzut când colţii ei s-au înfipt în trupul lui Leon şi l-au sfâşiat. Asta avea să îl ţină într-o moarte umană, suficient cât să ne ocupăm de restul lucrurilor.

–         Mich, dă-mi Phrytherionul, ia-o pe Olivia şi plecaţi de aici! Eşti destul de mare să ştii că nu pot să am grijă de voi două! Plecaţi, acum! Sau vă ucid pe amândouă!

Renunţaseră la a mai argumenta atunci când ochii mei i-au întâlnit pe ai lor. Au plecat, dar nu înainte de a le azvârli chiar eu de acolo. Mă durea să le rănesc, dar era singura şansă.

–         Omorâţi-l pe Asers, în drum spre un alt stat, Mich!, am urlat după ele.

Nu ştiam dacă m-au auzit, dar când ecoul unui strigăt sfâşietor mi-a inundat urechile am ştiut că mă ascultau. Bun. Eu cunoşteam toate constantele, variabilele şi posibilităţile, trebuia să fiu ascultată.

Am înfipt Phrytherionul şi Crytherionul în inima lui Leon şi apoi le-am unit!

Toate civilizaţiile din Galaxia Arkady ştiau că inimile nu trebuiau unite sub nici o formă, ar fi distrus orice, oricând, oriunde. Am văzut cum lumina roşiatică a Crytherionului se prelingea în cea a Phrytherionului, iar apoi o lumină albă, puternică a invadat întregul spaţiu. Totul se distrugea. Puterea era fatală! Îngrozitoare! Sfâşietoare! M-am lăsat să mor alături de Leon.

 

_________________________________

Autor: Theo~

All Rights Reserved

Licenced under Theo~