Capitolul XVII


Capitolul XVII

 

Dacă până acum nu ştiusem cum se simţea moartea, de acum eram fericita posesoare a unei dureri groaznice, inimaginabile!

Cum de putusem să fiu atât de oarbă toată viaţa mea, să nu ştiu ceea ce sunt cu adevărat, să las viaţa să treacă pe lângă mine. Nu ştiu dacă sunt un spirit acum sau doar o nălucă prin visul altcuiva, dar vedeam lumea, o simţeam, numai că lumea mă refuza. Eram o specie care Pământul o nimicise, pe când Cher mereu ne oferise adăpost şi o sursă inimaginabilă de cunoaştere. Noi eram mai sus de Sinchildren, noi eram Archildren.

Copii cu puteri inimaginabile. Noi nu credeam în procreaţie, noi ne năşteam singuri. Asemeni sufletelor nu ne alegeam înfăţişarea pe care urmam să o posedăm, dar ne alegeam specializarea. Materia care avea să ne definească se înconjura în jurul unui Neyon, un glob de cristal, translucid care brăzda cerul planetei noastre. Stele dacă vrei. Noi eram stele, puncte de motivaţie, puncte de reper, dar apoi ne plictiseam de viaţa fără de ştiinţă pe care o duceam şi ne întrupam. Se crea în jurul nostru un câmp de energie statică, uşor inervat care se acumula până când intra în contact cu materie. Când aterizam pe planeta noastră nu mai eram de mult copii, eram adulţi. Eram maşinării care ar fi putut ucide tot Universul şi să facă şi un plan cu o ecuaţie care să salveze doar speciile perfecte, pure.

Şi chiar avuseserăm un astfel de plan. Să ucidem tot, să eradicăm Absolutul şi să ne creăm propria idee de revoluţie, dar un Neyon s-a născut atunci, un Neyon perfect, pur, fără de pată, un nou Archild, unul ca mine. El s-a ridicat şi a jurat să creeze ceva nou, inimaginabil în mai puţin de şapte zile, să nască şi să schimbe Universul fără să clipească măcar o dată. Nimeni nu l-a crezut, dar dacă avem ceva ce preţuim cel mai mult aceea este integritatea. Ne respectăm ideile şi nu le judecăm decât atunci când au rupt orice posibilă realizare.

Priveam pur şi simplu cum Leon se agăţase de mine, împietrit. Nu se aşteptase să omor totul doar pentru a-l omorî pe el. Nu mai eram în corpul meu, nu mai aveam formă, eram din nou un Neyon. Murisem, dar rămăsesem să îmi plâng propriile acţiuni. Nu puteam să rămân aici mult timp, nu în forma aceasta. Aveam să fiu descompusă de oxigenul din aer şi transformată într-o ploaie bruscă de apă caldă.

Aşa că am privit.

Leon se dezintegrase. Lumina pătrundea în fiecare clădire din jurul nostru nimicind-o, străzile se dezintegrau, maşinile pur şi simplu se topeau sub putere, iar oamenii.. oamenii zbierau prinşi în agonia morţii.

Nu ştiu câte suflete am sfârtecat cu Puterea mea sau câte urmau să mai fie ucise cu sânge rece de dorinţa mea de a-l ucide pe Leon. Tot ce ştiam era că oamenii mureau, iar eu priveam măcelul fără să fac nimic. Erau ori ei, ori alte câteva mii.

Dar cine eram eu să judec? Nu eu creasem viaţa pe Pământ, nu eu decideam că un rău mai mic e mai bun decât un rău mai mare! Atunci de ce mă încăpăţânam să cred că e bine ceea ce fac? Era cu adevărat bine? Aveam să ştiu vreodată asta? Poate că nu. De data aceasta nu doar murisem ca în dăţile trecute, de data aceasta nu aveam cum să mă mai întorc.

Haosul se extindea în faţa mea, iar eu.. mă dezintegram. Un Neyon rătăcit pe Pământ! Aş fi vrut să fiu pe Cher acum şi să o întreb pe Annsastya dacă asta i se pare mai tare decât faptul că ucisesem câteva sute de vieţi. Am zâmbit la gândul că probabil Annsastya ar fi râs de mine şi de jocul meu stupid de a-i da de furcă geniului ei superior. Annasastya fusese un Neyon care se formase chiar lângă mine pe Cher acum mult, mult timp.

Nu mai era nimic de făcut. M-am prefăcut în ploaie şi am murit. Definitiv.

 

Am simţit cum un val de căldură îmi cuprinde forma mea sferică şi înceată, parcă abia trezită după somn, de Neyon. Nu ştiu cine mă ţinea sau de ce. Puteam doar să simt, nu să şi văd sau să miros. Auzul era exclus. Mereu îmi dorisem urechi pentru a auzi, îmi plăceau expresiile celorlalţi când ascultau muzică, erau feţe pline de fericie pură, de înţelegere, de acceptare. Îmi dorisem şi eu să simt acele sentimente, dar fără auz eram pur şi simplu mută şi oarbă. Fusesem surdă şi înainte, nu ascultasem de Alexander şi rugăminţile lui de a mă proteja. Fusesem surdă şi când nu auzisem în vioara lui Asayther iubirea lui pentru mine. Fusesem surdă şi atunci când Mark mă ţinea de mână şi îmi şoptea că până la urmă voi fi a lui. Fusesem surdă mereu. Şi îmi părea rău acum.. atât de rău.

Alt întuneric. Altă amorţire. Altă moarte.

 

Ajunsesem să îmi placă moartea. Mereu aceleaşi degete reci, calculate, fără asociere. Mereu acelaşi ritm, aceeaşi simetrie, acelaşi unghi. Mă aşteptam să nu mai simt nimic în moarte, dar simţurile mele tactile mă turmentau. Murisem, mă prefăcusem în ploaie acolo pe Pământ. Dar dacă acum eram ploaie şi simţeam cum ating dezastrul pe care îl creasem? Să fi picat în mâna vreunui copil cu inima sfârtecată? Sau a unei mame cu mâinile întinse după copilul ei?

Ce făcusem? Ucisesem cu sânge rece! Meritam să mor spartă în atâtea bucăţele! Meritam să fiu şi eu, la rândul meu, sfârtecată până la ultima picătură. Ucisesem, aşadar eram ucisă.

 

Nu ştiu dacă treceau zile şi eu nu mă mai opream din murit sau doar secunde, dar eu derulam totul prea lent. Mă turmenta lipsa mea de activitate cerebrală care să înţeleagă toate astea, care să mă lase să văd măcar ce făceam. De data aceasta mişcările s-au mai domolit. Ştiam că sunt degete lungi şi ştiam asta pentru că nu încetau să mă ţină între ele, de teamă să nu fug, de teamă să nu mă scape. Simţeam tremuratul lor inconştient, poate, un tremurat plăcut, parcă mă.. gâdila.

Dar apoi am căzut din nou în neant.

 

Murisem? În sfârşit? O durere agonizantă îmi prinsese trupul. Eram de acum moartă cu adevărat? Degetele mă părăsiseră, ceva rece şi fin mă susţinea acum. Dar ce? Detestam să nu văd, detestam să nu aud, detestam să nu mă pot mişca. Vroiam să ştiu dacă de acum aveam să simt numai durere pentru păcatele mele.

Păcate? Dar ce păcate? Despre ce vorbeam?

 

Inteligenţă. Atât îmi mai rămăsese. Aberaţia asta de litere ciudate. I. N. T. E. L. I. G. E. N. Ţ. Ă. Ce însemna asta? Şi de ce eram în întuneric? Unde mă aflam? Cine eram eu?

Cine sunt? Ce sunt?

 

–         Ellea? Ell?

Sunete. Auzeam! Puteam să aud! Dar de ce dorisem să aud?

–         Hei, eşti trează? Ell?

Ce sunet ciudat. Ce muzică era asta?

–         Ell?? Trezeşte-te! Haide! Sunt eu!

Într-un moment era întuneric, în celălalt era cineva. O ciudăţenie. Păr lung. Mâini lungi, ochi sclipitori şi atâtea răni.

Simţeam.. ce simţeam? Compasiune?

Dar ciudăţenia continua să cânte. „Ell, Ell şi iarăşi Ell”! Ce muzică urâtă! Nu era deloc melodioasă, deloc sublimă!

–         Oh, haide Ellea! Doar nu o să mă faci să te aştept până când reînvii!! Nu te las să mori mă auzi!!! Trezeşte-te!! Pentru mine, Ell! Sunt eu, Asayther! Te-am găsit, Ell! Aşa cum ţi-am promis că voi face. Sunt aici, îngerul meu. Trezeşte-te. Aminteşte-ţi de mine! Aminteşte-ţi de noi!

Amintire? Dar eu nu aveam amintiri. Eu de abia acum mă năşteam! Eram doar eu – viitoarea Archild specializată în Lumină.

Ca şi viitor Lightchild nu îmi permiteam să vorbesc, făceam parte din ramura superioară a societăţii, iar standardele nu îmi permiteau interacţiunea verbală, fizică sau psihică cu nici un alt specimen inferior mie. Eu reprezentam Lumina! Cea fără de care ar fi domnit cu atâta vehemenţă întunericul, eu eram un nou copil al planetei Axasuronsonix Chardil! Un astfel de exemplar din specia luminii se năştea doar o dată la câteva sute de ani, trăiam mult şi mereu sub presiunea Echilibrului. Ştiam deja cele patru sute de dialecte, ştiam deja unde se află Cheia şi mai ştiam şi care avea să îmi fie destinul. Eu nu muream azi, nu părăseam pe nimeni azi, aşa că de ce continua vocea aceasta să îmi spună să nu o părăsesc.

Mi-am folosit noul trup pentru mişcare. Ochii mi s-au focalizat pe spaţiul dinafara creaturii cu părul lung, acomodându-se cu întunericul enervant care îmi eclipsa strălucirea. Nu era foarte întuneric, dar nici nu trebuia să fie întuneric deloc! Prezenţa mea ar fi trebuit să înlăture orice speranţă a acestuia, dar întunericul de aici se încăpăţâna să rămână. Eram slăbită?

Am întins mâna spre cer şi atunci am observat alţi Neyon aşa cum fusesem şi eu nu cu mult timp în urmă. Apoi mi-am ordonat ochilor să privească mai atent! Nu eram pe Axasuronsonix Chardil! Unde eram?

–         Ell!! Hei! Mă auzi? Opreşte-te din a nu-mi vorbi şi sărută-mă sau bate-mă sau fă ceva!

Ce copil enervant!

Chiar nu ştia că de acum sunt un Lightchild? Că nimeni nu avea voie să mi se adreseze? Pentru el eram această Ell! Ellea, sau oricum ar fi chemând-o! Nu puteam să vorbesc cu el, dar nici să îl ignor la nesfârşit nu puteam! Trebuia să îi spun să plece, să mă lase în pace, dar exact atunci am simţit!

Eram cea mai puternică fiinţă în viaţă, nu mai exista nimeni ca mine, dar cu toate acestea o durere acută, surdă, enervantă mi se prelingea în inimă. Sângele nu era pompat cum trebuie, obrajii mei se înflăcăraseră, mâinile mele se încăpăţânau să mă golească şi de ultimul strop de lichid din mine şi totul din cauză că vocea şi alte două voci i se alăturaseră şi nu se opreau din sporovăit. Mă priveau de acum trei perechi de ochi, perfect conturaţi, perfecţi. Ochi care emanau atât de multă.. dragoste!

–         Aaahhhhh!!!!

Urlam cu toată fiinţa mea! Ce se întâmpla cu mine?? Nu se putea să fiu expulzată din această funcţie atât de rapid! Nu se putea să mor atât de rapid! Nu apucasem să fac nimic!! Nu ştiu cât am ţipat, nu ştiu nici când m-am oprit sau dacă m-am oprit. Inconştienţa m-a luat în primire imediat ce corpul meu a cedat sub presiunea acumulată în mine. Pielea mea se despica sub puterea Forţei şi a Luminii. Auzeam cum se realizează sfârtecarea propriului meu trup, iar eu nu puteam să fac nimic.

Am privit îngrozită cele trei perechi de ochi care se agitau în jurul meu, dar nu puteam să le ofer atât de mult dorita alinare după care tânjeau cu toţii. Chiar nu puteam.

Şi atunci s-a întâmplat! Trupul meu a murit sfârtecat de durere! Am murit!

Atât de multă moarte! Atât de multe fapte! Atât de multe lucruri!

–         Asayther! Mark! Alexander! Strigam înnebunită numele lor, dar niciunul dintre ei nu dorea să îmi răspundă! Murisem! Acolo, cu Leon! Ce se întâmplase? Nu îmi mai aminteam nimic. O pătură groasă de întuneric acoperea totul. Eram moartă? Dar simţeam. Auzeam nimicul, vedeam nimicul, gustam nimicul.

Atunci am înţeles! Murisem! Cu adevărat, acum mă aflam în aşteptare. Aveam să mă reîncarnez aşa cum se întâmpla de fiecare dată. Dar oare cât aveam de aşteptat? Poate tot trei sute de ani ca data trecută? Sau poate cinci? Cine ştia. Când eram vie nu îmi aminteam de spaţiul acesta, era ca şi când o barieră invizibilă mă împiedica să îmi amintesc moartea, dar când eram moartă îmi aminteam totul. Era o ciudăţenie, dar nimic nu mă mai surprindea la această lume. Deja trecusem prin toate. Aveam să aştept. Cel mai groaznic lucru care urma să mi se întâmple avea să înceapă în câteva momente, mereu apărea.

Mereu plăteam pentru păcatele mele. Mereu eram torturată. Să fi mort vine cu toate problemele posibile. De acum aveam să fiu torturată poate trei sau patru sute de ani în continuu şi asta numai pentru a putea să îmi răscumpăr o parte din greşeli. De acum aveam o motivaţie. Ei mă aşteptau! Acolo, la capătul reînvierii mele ei aveau să fie acolo. Asayther. Mark. Alexander. Ei mă vor aştepta.

Simţeam cum durerea se disipă, cum totul în jurul meu capătă un sens. Eu căpătam un sens. Nici nu mai ţineam minte nenumăratele torturi la care fusesem supusă. Murisem, iar apoi plătisem pentru ceea ce făcusem, mereu se întâmpla asta, iar acum aveam să mă nasc din nou şi să uit de toată durerea pe care o pricinuisem şi pe care o suportasem. Urmam să mă trezesc.

Un ultim gând mi-a fulgerat mintea: Oare cât fusesem moartă?

Şi apoi nu mai ştiam nimic. Inconştienţa rămăsese prietena mea cea mai bună. Mereu o primeam cu braţele deschise, acum avea să mă trimită mai departe, pe Pământ.

Anii au trecut întotdeauna la fel de greu. Mereu îmi şocam noua familie în care mă năşteam, mereu sufereau cu toţii, mereu îmi aminteam de prima mea mamă. Domnii Castle fuseseră cei mai drăguţi, într-un fel. Adică, toţi părinţii mei fuseseră aşa, dar acum îmi dădeam seama că ultima mea viaţă mă marcase cel mai mult. A fost un şoc să îmi dau seama şi de faptul că trecuseră doar douăzeci de ani de când murisem. De data aceasta viaţa se îndurase de mine.

După ce am împlinit optsprezece ani se făcuseră deja treizeci şi opt de ani de când distrusesem un întreg oraş de pe faţa Pământului. Mă documentasem despre explozie, mă documentasem despre numărul de victime, despre ce se întâmplase, de ce, ce explicaţii aveau oamenii, ce se credea că se întâmplase.

De data aceasta numele meu era Cassandra Morrison, dar eu tot mă prezentam celor câţiva oameni cu care venisem în contact ca fiind Ellea. Mi se întipărise în minte totul, gravat pentru eternitate, numele primit de la El şi de la unchiul meu Daniels. Aveam să rămân mereu un Archild şi aveam să mă trezesc mereu şi mereu pe această planetă. Nu aveam voie să mă mai întorc pe Cher, fusesem pângărită de lumea aceasta insolentă.

Am oftat.

–         Eşti bine, scumpo? M-a întrebat mama mea – Sophie Morrison, o franţuzoaică cu un accent puternic încă, mereu veselă şi mereu încercând să accepte ceea ce sunt.

Tatăl meu – Jhoshua Morris, un bancher renumit – a avut un şoc când a descoperit că sunt altceva, că propriul lui copil nu era uman. Mereu mă evita, mereu încerca să îmi dea doar bani şi să scape de mine. L-am lăsat mereu în pace. Afecţiunea era unul dintre cele mai rare lucruri la mine, optsprezece ani – pragul meu de maturitate.

–         Sunt bine, mamă. I-am răspuns eu. Plat. Mereu eram aşa. O să te sun, presupun, sunt bine aşa că poţi să mergi. Te aşteaptă tata.

Mi-a făcut cu mâna şi a aşteptat să îi fac şi eu. Am strâns-o în braţe şi i-am spus mulţumesc. Era ultima data când avea să mă mai vadă. Îi mulţumeam pentru că ea nu renunţase la mine şi îi mulţumeam şi pentru că avusese grijă de mine toţi aceşti optsprezece ani. Mă lăsaseră la noul meu colegiu din România. Vrusesem să fiu cât mai departe de casă, iar ea avea să primească scrisoarea mea de rămas bun şi mulţumiri exact când avea să ajungă acasă în Chicago.

Trebuia să scap şi să mă întorc în Tenesse. Îmi era dor de casă şi de familia Castle.

Am făcut cu mâna la un taxi şi m-am aruncat în el, spunându-i şoferului să mă ducă de urgenţă la cel mai apropiat hotel. A strâmbat din nas după care a băgat în viteză şi a pornit pe străzile Bucureştiului. Nu aveam chef de vizite şi nici de explorat. M-am cazat şi am citit pe toată perioada de doisprezece ore: avansul pentru părinţii mei să ajungă acasă. M-am folosit de telefonul mobil pentru a-mi rezerva un bilet la clasa întâi pentru străinătate şi apoi l-am aruncat. O pistă falsă. Aveam deja biletul cumpărat de foarte mult timp, tot ce trebuia să fac era să inspir şi să mă pregătesc. Speram doar că doamna Castle rămăsese la planul original: să se mute în casa mea din Clarksville după ce se pensionau şi ea şi ta.. adică domnul Castle.

Îmi era dor de ei. Îi iubisem. Înainte îmi uitam părinţii tocmai pentru că reveneam la viaţă după sute de ani, iar ei erau morţi de mult. Dar acum era diferit. Îmi aminteam de foştii mei părinţi şi îmi era nespus de dor de ei. Aveau să mă mai recunoască?

Nu ştiam. Stăteam de acum şi mă priveam în oglinda imensă din camera mea de hotel închiriată. Aveam acelaşi corp subţire şi înalt, părul îmi era la fel de lung şi de negru, dar ochii îmi erau de acum albaştrii, iar faţa mea era total diferită. Aceeaşi privire care te provoca, dar şi aceeaşi privire cu care iubisem.

Îmi era dor şi de Chevaliers.. îmi ascunsesem aura tocmai pentru a nu-i întâlni, pentru a-mi putea pune sentimentele în ordine, dar ştiusem pe cine iubesc cu mult înainte să mă încăpăţânez că îi iubeam pe toţi trei. Doar nu vrusesem să o recunosc.

Am predat cheia la recepţie şi mi-am tras bagajul după mine.

–         Vă mai aşteptăm domnişoară Morrison, mi-a urat recepţionistul.

Am dat din cap, dar apoi m-am întors spre el şi cu un accent englezesc perfect i-am răspuns că a fost o plăcere să îl întâlnesc. S-a înroşit şi apoi a dat din cap cu putere.

Bun. Nu îmi pierdusem încă şarmul.

Călătoria cu avionul a fost doar o plictiseală continuă. Mereu acelaşi zgomot, aceleaşi imagini şi băuturi. Eram majoră de acum, dar cu toate astea tot nu am băut nimic, niciodată nu avusesem tragere de inimă să beau, probabil era genetic.

Am frunzărit aceeaşi carte din nou şi din nou. Analiza matematicii la cotele spiritualităţii şi nu numai, stătea scris pe coperta groasă a culegerii pe care o citeam acum, o interpretare proastă a propagării materiei în vid, adus totul la o ecuaţie idioată. Mă hotărâsem să îi trimit autorului o lămurire asupra beneficiului de a ştii fizică, apoi matematică şi de abia apoi să îi spun că cele două nu se combină, ci doar se discută separat făcând uz de unii dintre termeni.

Când am aterizat eram puţin panicată. Niciodată nu mai simţisem panica, iar acum era un sentiment ciudat, dar plăcut. O combinaţie dureros de dulce. Am închiriat de la compania locală de închirieri maşini cea mai bună maşină pe care o avuseseră şi am gonit nebuneşte până la vechea mea casă. Îmi era cu adevărat dor de fosta mea viaţă. Poate puţin prea dor.

Treizeci şi opt de ani, iar casa mea arăta la fel de frumoasă ca atunci când plecasem la luptă pentru salvarea planetei. Un junghi mi-a traversat tot corpul. Îmi amintisem din nou de masacrul din..

NU! Nu puteam să continui aşa la nesfârşit!

Mi-am deblocat legăturile şi am simţit cum Chevalierii mei mă simt, iar eu îi simt pe ei. Era un sentiment sublim de recunoaştere reciprocă, de dorinţă de revedere.

Am tras aer în piept şi am ciocănit la uşă. O doamnă în vârstă, trecută de şaizeci şi ceva de ani m-a întâmpinat.

–         Pot să vă ajut cu ceva, domnişoară.., m-a întrebat ea cu un aer calm, aşteptând să mă prezint. Dacă ar ştii că aş putea să o decapitez în mai puţin de cinci secunde ar mai zâmbi aşa?

–         Cassandra Morrison. Aş dori să ştiu dacă familia Castle mai locuieşte aici? M-am interesat eu. Mă aşteptam să mă privească de parcă tocmai o întrebasem cine ştie ce idioţenie. Dar nu! Ea doar s-a luminat la faţă.

–         Da, doamna Castle este pe verandă în spate, iar domnul Castle trebuie să vină de la librărie, mereu trage chiulul de la gustarea de la ora cinci, refugiindu-se acolo, zice că îi aminteşte de fiica lui. A murit. De mult. Ştii..

Vai, dar vorbăreaţă mai era doamna asta. O voce subţire şi familiară a întrerupt-o!

–         Adette! Ce faci? A întrebat vocea.

–         Doamnă! Mă scuzaţi! Este o domnişoară aici care doreşte să vă vorbească. Domnişoara Cassandra Morrison, a turuit vocea lui Adette.

–         Cassandra? Hmm, mereu mi-am dorit să cunosc pe cineva pe nume Cassandra. Invit-o înăuntru şi nu îi mai împuia capul cu vechituri. Ell a murit, dar asta nu înseamnă că trebuie să vorbim despre ea aşa. Noi am iubit-o. Mult.

Am dat din cap şi am aşteptat ca doamna Adette să plece. Imediat după ce a plecat mi-am privit mama pentru prima dată în ochi. Ne-am înlănţuit privirile şi am rămas aşa. Pe chipul ei creştea recunoaşterea şi totodată imposibilitatea ca eu să fiu Ell. Ellea Castle a ei.

–         Ell? A întrebat într-un târziu, făcându-mi pielea să mi se zbârlească. Doamne cât de dor îmi fusese de vocea ei.

–         Mamă.. şi eu iubesc. Mult.

Şi atunci am plâns. După treizeci şi opt de ani am plâns iară. După treizeci şi opt de ani nenorociţi eram din nou majoră, în viaţă şi gata să îmi câştig familia înapoi.

–         Ell!!!! Doamne Dumnezeule eşti chiar tu!!! S-a aruncat în braţele mele şi am rămas aşa minute în şir. Ea calmându-mi ochii aşa cum făcea de fiecare dată, eu lăsându-mă calmată de ea. Liniştea noastră interioară se prelingea în amândouă. Ne regăsiserăm. Eram din nou doar noi. Familia Castle, cu fata lor ciudată, cu un creier prea mare pentru un singur om.

Nu ştiu cât am stat aşa şi sinceră să fiu nici nu îmi păsa. Îmi fusese dor de mama, îmi fusese atât de dor de ea! Mă bucuram nespus de mult că mai trăiau. În sufletul meu mă temusem că ar fi putut să nu fie în viaţă, că nu i-aş mai fi putut avea. Dar a trebuit să aştept. A trebuit să am încredere că ei vor rămâne în viaţă pentru mine. Puterile mele erau de acum de un milion de ori mai mari decât atunci când fusesem Ellea, de acum eram Cassandra cu nişte puteri inimaginabile, iar o astfel de cantitate de putere te putea măcina dacă nu ştiai să o controlezi.

Îmi puteam omorî persoanele cele mai importante mie, aşa că am avut nevoie de optsprezece ani de antrenament intensiv. Optsprezece ani în care să îmi fac corpul să poată susţină toată această cantitate de putere din mine.

–         Te iubesc, oh!, cât de iubesc!!!

–         Ştiu, mama. Şi eu te iubesc!

Atât puteam să articulăm. Atât puteam să scoatem din gură fără ca un nou val de lacrimi să pună stăpânire din nou pe noi. Eram fericită! Mă simţeam cu adevărat fericită şi gata să mă las pradă sentimentelor cu totul când cineva şi-a dres vocea chiar în spatele nostru. Nici nu observasem că rămăsesem amândouă îmbrăţişate pe podeaua din sufragerie.

Era tata.

–         Scumpo, eşti.. ştii tu.. bine? A întrebat el. Aceeaşi înlănţuire de priviri, aceleaşi sentimente trecându-i peste faţa sa, aceleaşi lucruri de înţelegere şi neînţelegere traversându-i ochii, apoi acceptarea.

Ne-am luat toţi trei în braţe. Îmi plăcea asta. Nu aveam nevoie de cuvinte pentru a spune ceea ce ne apăsa, pentru a ne înţelege. Eram în elementul meu, ei erau în elementul lor. Eram cu adevărat o familie adevărată chiar şi după atâta amar de vreme. Am suspinat când îmbrăţişarea s-a terminat. Avusesem nevoie de asta mai mult decât oricât.

Restul zilei a trecut normal. Doar noi. Povestind. Spunându-le povestea vieţii mele, cu mama la stânga mea plângând pentru toate suferinţele mele pentru tot ceea ce mi se întâmpla, cu tata la dreapta mea strângându-mă de mână ori de câte ori simţea nevoia de o pauză sau să îmi ofere confort. Era atât de bine. Când seara s-a lăsat în sfârşit m-am scuzat şi am coborât în garajul familiei. Fostul meu garaj. Toate maşinile mele încă erau acolo, aşteptându-mă parcă.

Am pornit motorul îmbătrânitului meu Bugatti şi am fost surprinsă de cât de rapid a reacţionat motorul la apăsarea mea înceată pe pedala de acceleraţie. Trăia. Mă aşteptase şi el. Am urcat rapid până în sufragerie şi le-am spus alor mei că ies cu maşina puţin. Mama deja îmi citise gândurile. Ştia că urma să mă întâlnesc cu ei şi că aveam să îl aleg pe el.

Am scos maşina din garaj şi am pornit spre dealul unde aveam de gând să îmi strig frustrările cu toată fiinţa mea, voi striga numele meu ca o proastă din străfundul plămânilor mei, pretinzând că sunt bine, dar nu eram bine! Nu sunt bine! Nu aveam să fiu bine până când nu aveam să îi întâlnesc din nou.

Inelul meu cu piatră onix, mare, de pe degetul meu inelar strălucea misterios în lumina lunii făcându-mi inima să bată şi mai tare, făcându-mă să îmi doresc să îi aud muzica din nou, vioara lui prelingându-se în inima mea, lăsându-mă ca o fetiţă după primul sărut: muribundă şi plină de dorinţă.

Ajunsesem din nou pe dealul unde îl văzusem pentru prima dată pe Leon în forma sa adevărată, mai sus de biserica unde crezusem că poate simţeam ceva pentru el, dar atunci eram doar un Archild cu pierderi masive de memorie şi hormoni de copilă plimbându-se prosteşte prin corpul meu. Acum eram treizeci şi opt de ani sigură! Gândisem problema, o analizasem până în străfundurile ei, nu aveam să mă întreb niciodată „ce-ar fi fost dacă”. Alesesem.

–         Ascultă-mă!!! Am strigat de pe marginea dealului. Am murit pentru tine! M-am sacrificat pentru lumea ta! De acum lasă-mă să mă sacrific pentru propria mea lume! Mă lepăd de Tine şi de tot ceea ce însemni! Vei fi mereu prezent în mine, dar eu nu voi mai fi prezentă în Tine! Lasă-mă să plec, te rog, lasă-mă să plec…

Imploram un maldăr de întuneric de parcă acolo se afla însăşi Preoteasa de pe Cher, dar ce se afla dincolo de acel întuneric era mai presus de o simplă funcţie pe o planetă aflată la miliarde de ani lumină de aceasta. Îi îndeplinisem dorinţa, jucasem rolul pe care mi-l oferise. Fusesem ultimul Gardian al acestei planete, o salvasem, iar acum nu vroiam decât să pot să îmi îndur existenţa cu zâmbetul pe buze.

–         Iar eu sunt aici să te accept!, mi-a şoptit acea voce perfectă, şlefuită în atâtea mii de nuanţe, sincronizată perfect cu bătăile propriile mele inimi.

Am răsuflat uşurată, un val de aer pe care nici nu conştientizasem că îl păstrez în mine părăsindu-mi plămânii. Era aici.

M-am întors spre Asayther şi l-am îmbrăţişat cu toată fiinţa mea. L-am strâns în braţele mele şi l-am umplut de săruturi calde peste tot pe unde am apucat. Nu ştiam dacă în secunda asta sărutam fruntea sau în cealaltă sărutam ochii, tot ce ştiam era că el era acolo.

Iubisem mereu muzica pentru că el mă aşteptase pe Pământ cântându-mi cea mai nefericită melodie pe care o auzisem până atunci, pentru că el pur şi simplu îmi şoptise atunci când sosisem: „Voi fi mereu aici pentru tine..”

–         Te iubesc.. am şoptit. Te iubesc, am urlat! Plămânii mei ameninţau să se spargă, dar nu îmi păsa, era un risc pe care mi l-aş fi asumat oricând.

–         Şi eu te iubesc. Voi fi mereu aici pentru tine, Cassandra Morris.., mi-a şoptit el.

Numele meu. Noul meu nume. De unde..

Atunci mi-am dat seama. Se tunsese. Părul lui nu mai era lung, atât de blond şi de lung, de acum era atât de scurt, atât de fermecător de mătăsos. Semăna foarte mult cu o persoană pe care o vedeam mereu în Chicago. Semăna cu bibliotecarul unde îmi petreceam cea mai mare parte din zi, de când eram mică. Dar niciodată nu îl băgasem în seamă, niciodată nu îi acordasem atenţie. Ştiuse unde mă aflam, mă veghease atâta amar de vreme. Fusese acolo pentru mine tot timpul. Şi nu mi-a spus asta niciodată, doar a fost acolo pentru mine. Doar a existat. Pentru mine.

L-am strâns în braţe cât de tare am putut, doar am rămas aşa şi am plâns pe umărul lui. Degetele lui îmi traversau părul şi îmi şoptea cât de greu îi fusese să mă lase în pace, să nu se apropie de mine. Mi-a arătat ce l-a motivat.

Eram eu, în biblioteca din Chicago citind ceva. M-am ridicat şi am plecat să mai caut o altă carte, iar el mi-a răsfoit carneţelul. Vroia să îmi vorbească, dar atunci a văzut oportunitatea să verifice dacă îmi mai amintesc ceva. Iar pe ultima foaie din acel carneţel stătea scris mesajul meu pentru el „Voi fi mereu lângă tine, Asayther, te voi găsi!”

–         Asta mi-a dat speranţă! Am continuat să aştept. Am vrut să te las pe tine să mă găseşti. Am vrut să fii tu cea care îşi va da seama de prezenţa mea. Am vrut..

Dar nu l-am mai lăsat să continue. L-am tras în jos, spre mine, şi mi-am apăsat buzele de ale lui. Aveam nevoie de asta.. la fel cum aveam nevoie de el.

 

 

___________

Autor: Theo

All rights reserved!

 

11 thoughts on “Capitolul XVII

  1. Asayther de mii de ori!!!Doamne…Ce frumusete de barbat!
    Capitolul a fost magnific!Reintalnirea cu parintii ei m-a facut sa-mi lacrimeze ochii de fericire!
    Multa bafta in continuare

    Love you:x:*:*:*

    Miss Salvatore

    Like

    • Awwww, ma bucur ca am reusit sa starnesc o asemenea senzatie :*

      Imi face placere ca si scriitor sa vad ca voi chiar imi apreciati munca.

      Pup

      Like

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s