Capitolul 16


Capitolul 16

Lucrurile aveau să se schimbe.. totul avea să fie diferit, dar anumite lucruri trebuiau să nu fie spuse, anumite lucruri trebuiau păstrate în acele altare sacre ale unei revelaţii primitive, ale unei încercări eşuate de a scrie conceptul unui spaţiu atât de îndepărtat.

Ashley atinse uşa fostei sale camere. Atinse încuietoarea şi apoi scoase cheia de deasupra uşii, ascunsă acolo în cazurile în care pierdea cheia principală, aceasta fiind cea de rezervă. Intră în cameră şi apoi privi că totul era exact aşa cum erau şi ultima dată când fusese acolo. Prinse cu o mână ceasul ei în formă de broscuţă şi cu alta rama foto ce stătea pe noptiera ei. Închise ochii şi apoi trase adânc aer în piept. Aerul era diferit. De parcă cineva încă mai locuia acolo, era un parfum în aer care o făcea să spună asta. Era mirosul cuiva cunoscut. Praful era şters, iar curăţenia era orbitoare.

Nu zăbovi mult de frică să nu fie prinsă acolo. Ar fi putut să aibă grijă de cel care ar fi găsit-o acolo, dar de acum era noua profesoară de ştiinţe şi matematică. Trebuia să aibă grijă. Trebuia să fie precaută, să simtă pericolul înainte ca acesta să fie gândit. Ascunse cheia la locul ei şi plecă spre apartamentele profesorilor.

Noua cameră era curată şi bine dotată. Nu erau diferenţe majore între camerele profesorilor şi cele ale elevilor. Directorul îi zâmbea în continuu, făcându-i semn să îl urmeze către noul ei birou pe care îl putea aranja după bunul plac. Clasa în care avea să predea era una de începători, dar asta nu o descuraja pentru că observase printre numele elevilor şi pe cel al lui Brian. Avea să îi creeze atât de multe probleme puştiului acela enervant care o considera mereu o rivală. Observă apoi pe „Panoul Studenţilor de Onoare” o veche poză de-a ei. Era urâtă, enervantă – putea să spună după poza aceea făcută când de abia sosise la şcoală aducând cu ea premiul pentru matematică avansată. Mâna îi zbură fără să vrea către poză, iar directorul observând îi spuse, cu părere de rău, că acea elevă este internată într-un spital undeva în Europa şi că starea ei de sănătate s-a deteriorat foarte mult.

„Ticălosul chiar ţine la mine…” constată stupefiată Ashley când directorul aproape că izbucni în plâns la gândul că ea zăcea în vreun spital fără familie.

Alungă repede gândul şi se scuză, spunând că va mai arunca câteva priviri împrejurimilor înainte să se întoarcă în cameră pentru un somn binemeritat după o asemenea călătorie.

Plecă de lângă director intrând în cantină. Creă în jurul ei o barieră care îi ascunde forma, lăsând-o aproape invizibilă celorlalte creaturi supranaturale de aici. Nu vroia să dea explicaţii din prima; totul trebuia jucat mai mult. Încă nu era sigură dacă va muri acum sau peste o mie de ani, trebuia să fie sută la sută sigură că totul va fi bine înainte să îi rănească din nou pe toţi.

Cantina era aglomerată, capetele întorcându-se automat după ea în timp ce avansa către servire. Nu îşi luă decât o apă plată şi un măr. Nu se simţea chiar pregătită să mănânce mâncare. Se aşeză în separeul profesorilor, dar asta nu înainte de a claca pentru un moment atunci când privirea ei o întâlni pe cea a lui Ian. Uitase ochii lui, buzele lui, trăsăturile lui. Uitase frumuseţea lui şi felul cum o făcea să se simtă, faptul că inima ei încetase să mai bată pentru mai bine de zece secunde. Dacă ar fi putut să mai roşească, cu siguranţă ar fi făcut-o, dar pielea ei albă nu trăda nici un sentiment, era asemenea unei sculpturi: nu avea să îşi schimbe niciodată trăsăturile.

Dădu din cap către toţi profesorii, salutându-i cu un zâmbet pe buze care nu era tocmai „poţi să faci cunoştinţă cu mine”, ci mai mult „poţi să faci cunoştinţă cu mine dacă vrei să fi mâncat”. Nu avea chef să se împrietenească cu vreo profesoară şi să se dea de gol când era atât de aproape. Ian o analiza crezând că nu este observat, dar Ashley îi întoarse privirea atât de repede încât acesta aproape că se sperie.

Masa nu dură mult, totul era mai mult din complezenţă, din dorinţa de a le arăta că există, că trăieşte, că e cu ei dar că nu o vor putea atinge niciodată. Căută privirile jucăuşe şi pline de speranţe ale lui Claire, apoi ochii negrii şi gânditori ai lui Damon. Îi găsi pe cei doi într-un colţ îmbrăcaţi în negru. Ceva neobişnuit pentru Claire, dar apoi găsi privirile de copil matur ale lui Sarah şi pe cele de copil nematurizat ale lui Kevin; şi ei purtau tot negru. Ian era chiar lângă ea acum, îmbrăcat într-un costum negru perfect, dar chiar înainte să deschidă gura o fetişcană de vreo paisprezece – cincisprezece ani îi sări de braţ plângându-se că nu a putut să doarmă foarte bine. Ian o bătu prieteneşte pe mână şi o conduse către biroul lui, gândi Ashley.

„A fost destul de rapid în a mă înlocui.”, gândi aceasta. „Dar nu înţeleg de ce sunt cu toţii îmbrăcaţi în negru, toţi prietenii mei purtând această culoare care le aduce nefericirea..”, apoi realiză.. „Astăzi este probabil ziua în care am murit..”.

Ashley făcu ochii mari şi o luă la alergat spre camera ei înainte ca cineva să îi observe lacrimile albastre. De acum nu mai erau albastre deschis, erau mai intense, mai puternice. De parcă odată ce puterea i-ar fi crescut şi corpul ei s-ar fi schimbat pentru a acumula energia mai bine, pentru a putea să o filtreze la o capacitate de două ori  mai mare. Era curioasă dacă putea să numească regenerarea aceasta compatibilă cu alte situaţii, să se poată regenera de câte ori ar fi vrut, dar asta ar fi presupus supunerea unor legi ale fizicii pentru care nu era sigură că e gata să le simtă sau să le experimenteze. Erau atât de mulţi factori de luat în considerare, unul dintre ei era memoria. Nu ştia dacă amintirile ei ar fi rămas nealterate de o altă regenerare, dar mai presus de toate nu ştia dacă o altă regenerare ar fi fost posibilă. Putea să moară în orice secundă călcată de un camion şi să moară în cel mai stupid mod posibil.

Biroul ei era unul încăpător, aproape la fel de mare ca cel al directorului. Tocmai îşi ştersese şi ultima lacrimă şi se aruncase în fotoliul mare şi negru din piele pe care îl avea în spatele unui birou din lemn de nuc masiv superb. Atinse cu mâna dreaptă trăsăturile fine ale acestuia şi îşi lăsă capul pe spate. Nici nu simţise cum, dar oboseala o cuprinsese. Nici nu îşi amintea când fusese ultima dată când dormise. Căzu atât de rapid în tăcere şi inconştienţă.

***

–          Domnişoară Alice Northman. Domnişoară Alice Northman.

Striga o voce de undeva de lângă Ashley, dar vocea părea atât de cunoscută. Atât de dulce, de plăcută, de perfectă. Mâinile ei se încolăciră instinctiv în jurul vocii pe care o iubea atât de mult şi îşi presă buzele ei de cele ale persoanei pe care o iubea atât de mult. Mâinile ei se jucau nepăsătoare cu părul moale al vocii, coborând apoi spre cămaşă desfăcând primul nasture. Ochii lui Ashley refuzau să se deschidă, iar mintea ei intrase într-o stare latentă completă. Nu mai conta absolut nimic din jurul ei atâta timp cât vocea aceea va fi cu ea pentru totdeauna. Nimic nu avea nici un rost acum că îl găsise, că ea era a lui şi el a ei. Dar puterea cu care vocea o împingea înapoi era nemăsurabilă; de abia atunci Ashley deschide ochii şi rămase şocată de cât de aproape se afla Ian de ea. Îl prinse de mâna cu care o împingea înapoi şi se aşeză, dintr-o singură mişcare, în genunchi la picioarele lui cerându-şi scuze.

–          Îmi pare nespus de rău… vă rog să mă iertaţi nu am vrut să… bolborosea Ashley pierdută în faţa ochilor lui albaştrii care o priveau pătrunzător.

–          Eşti… tu….

Dar vocea lui Ian nu mai completă nimic, ci doar se evaporă din biroul lui Ashley în mai puţin de două secunde. „Ce a vrut să spună cu <<eşti tu>>”, gândea Ashley panicată. „Ian ştie… acum toţi o să ştie… toţi vor mai suferi încă o dată…”. Ashley luă telefonul şi tastă rapid un număr pe care nu avea cum să îl uite niciodată. La capătul celălalt al firului răspunde o voce de bărbat, care îşi pierduse din intensitate de-a lungul timpului.

–          Da?, răspunde vocea răguşită a bărbatului.

–          Aş dori o programare cu domnul Smith cât mai curând, comandă Ashley.

–          Şi cine sunteţi, mai mă rog?

–          Ashley Smith, fiica dumnealui, răspunde nonşalantă aceasta.

–          Domnişoară Smith, tatăl dumneavoastră vă poate primi mâine între orele şase şi opt seara. Să îl anunţ că veniţi?, întrebă surprinsă vocea.

–          Nu, va fi o surpriză. Te rog să faci rezervări la restaurantul său favorit. Plătesc eu. Îmi trimiţi factura şi tot ceea ce e nevoie pe numele de Alice Northman la şcoala unde învăţ, comandă Ashley.

–          Desigur domnişoară.

–          La revedere.

–          O seară bună…

Trebuia să îl anunţe pe tatăl ei, dar mai întâi trebuia să aibă grijă de Ian. Se ridică de pe scaunul din piele şi porni spre camera ei. Dacă avea să facă totul ca la carte atunci avea să apeleze la trucurile pe care le învăţase din revistele citite în avion. Avea doar două ore de matematică astăzi cu începătorii, iar Ian avea şi el tot două ore. O să se ocupe de el imediat după ce va fi terminat cu elevii. Nu trebuia să chiulească din prima zi. Îşi schimbă hainele cu o pereche de blugi negri pană, tocuri de zece centimetrii şi o bluză albă mulată. Porni spre clasă destul de încrezătoare, avea doar să fie extrem de fericită că o să se joace puţin cu Brian înainte. Ştia că venea la orele acestea ca să facă mişto de cei care nu ştiau atâta matematică ca el, dar şi de profesorul care se credea superior lor. Avea să îi demonstreze ea că nu o poate face nici dacă ar fi vrut. Înainte ca elevii să se adune citise manualul la o viteză inumană reţinând fiecare cuvinţel scris în el, la fel şi toate formulele care păreau mult mai clare de acum.

Totul avea să fie perfect.

–          Bună seara, doamnă Northman, strigară în cor elevii atunci când intrară.

–          Bună seara şi vouă, le răspunse pe un ton glacial Ashley.

–          Hmm, să înţeleg că ne-au trimis o începătoare la o clasă de începători?, se auzi întrebarea sarcastică a lui Brian declanşând hohotele de râs ale colegilor.

–          Iar eu să înţeleg că dumneavoastră vă credeţi cam superior domnule…

–          Brian, răspunse acesta.

–          Bun, deci.. domnule Brian, cu ce aţi putea să ne încântaţi în această seară minunată? Întrebă Ashley în timp ce îşi dădea părul negru pe spate, provocându-l pe nesuferitul de „Brain”.

Tăcerea era mormântală, dar asta nu din cauză că Brian încerca să se dea mare, ci pentru că în acea clasă nu se aflau decât două fete, iar Ashley atrăgea privirile băieţilor atât de repede şi în acel mod pasional, erotic, de care îţi era aproape imposibil să scapi şi să te izolezi în propria ta lume. Era pur şi simplu un focar de hormoni ai unor adolescenţi care nu erau pregătiţi să se abţină. Tocmai de aceea Brian nu apucă să spună absolut nimic, căci Joshua se ridică în picioare, fără să realizeze, şi o întrebă pe un ton detaşat pe Ashley dacă are prieten.

–          Să înţeleg că domnul Joshua are vreo altă propunere legată de statutul meu?

–          Desigur! Nu vreţi să ieşiţi cu mine? Întrebă acesta pe nerăsuflate.

–          Mulţumesc, da nu mulţumesc. Nu îmi dau întâlniri cu elevii.

–          Dar domnişoară Northman… vă rog… continua enervant băiatul.

Ashley se deplasă imediat către banca lui şi îşi puse mâna pe mâna acestuia. Apoi se aplecă şi îi şopti la ureche, cu un glas seducător, că nu îşi dă întâlniri cu elevii.

Joshua continua să o privească –  dezbrăcând-o din priviri, îmbujorat asemenea unui rac. Dacă asta însemna să fi îndrăgostit şi să nu şti cum te cheamă atunci exact aşa se simţea Joshua. Inima lui ameninţa să îi sară din piept aproape în orice secundă, iar asta o tulbura puţin pe Ashley. Nu din cauza nevoii de sânge, ci din cauză că ar fi putut să îi provoace un infarct puştiului de doar cincisprezece ani care stătea în faţa ei, imobil.

Cele două ore au trecut rapid, glumind, rezolvând probleme… seducându-l pe Brian, jucându-se cu mintea lui. Făcându-l să pară un nătărău.

Ashley îşi luă la revedere de la elevi şi se îndreptă spre biroul ei unde o aştepta Ian. Îi făcu semn din cap să o urmeze înăuntru, unde puteau să discute.

Uşa se închise energic în urma lor, iar Ian o prinse de mână pe Ashley trăgând-o spre el şi sărutând-o pasional. Trecuse atâta timp de când el nu o mai strânsese în braţe, atât de mult timp de când simţise doar în vise răceala trupului ei, răspunsurile ei nestingherite, buzele ei  moi şi frica de a nu se abţine. Îi atingea părul moale, asigurându-se că ea va fi acolo ori de câte ori va deschide ochii. Mâinile îi coborâră pe spatele ei şi apoi se întoarseră înapoi în părul ei. Mâinile lui Ashley erau deja sub cămaşa albastră a lui Ian atingându-i fiecare centimetru din piele şi simţind cum trupul lui se mula perfect texturii fine a mâinilor ei. Niciunul dintre ei nu mai respira, mintea lor fiind cuprinsă de plăcerea lichidă care se scurgea din trupurile amândurora. Ashley de desprinse ezitând din sărutul lui Ian şi fără să vorbească, comunicând doar din priviri merseră amândoi în dormitorul lui Ashley care era la doar două uşi distanţă. Ian renunţase la cămaşă, iar Ashley la bluza albă mulată pe care aproape o smulsese după ea.

Mâinile celor doi se împleticiră căzând pe patul moale şi imens al lui Ashley, luând în considerare doar plăcerea care îşi făcea apariţia în cantităţi din ce în ce mai mari.

Restul nopţii a fost incredibilă. Inimile lor bătând la unison, trupurile lor sincronizându-se perfect. Gândurile lor călătorind în aceeaşi sferă de comunicare. Fuseseră brutali, dornici, inseparabili…

***

Soarele îşi făcu apariţia nestingherit, dar mintea lui Ashley şi cea a lui Ian erau adormite şi într-o altă dimensiune. Totul avea să fie perfect…

Ochii lui Ashley se deschiseră şi îl privi pe cel care reuşea să o aducă în pragul nebuniei perfecte ori de câte ori se întâlneau. Îi atinse faţa lui Ian şi apoi îi sărută fruntea. Inconştienţa instalându-se iar în trupul ei abia regenerat.

_________________________________________________

Please Comment & rate 🙂

Sper ca va placut capitolul… 🙂

Pupici,

Theo~

5 thoughts on “Capitolul 16

  1. Numa speri?? 😡 pfff logic ca daaaa…. iti spun sincer ii primu fic pe care il citesc si nici macar la un capitol nu m-am asteptat sa fie ceva actiune intre cei doi protagonistii…. Parerea mea ii ca mereu o sa conteze actiunea dintre protagonistii foarte mult, Mereu m-am asteptat la ceva grandios cand urma acea actiune, in nenumarate carti citite am avut satisfactia de momente unice intre cei doi, iar concluzia ii ca merita sa astepti ca sa vezi finaluri de genu… Dar cum iti spuneam, pentru prima oara nu m-am gandi oare cum va fi actiunea….Un capitol foarte frumos…

    Like

  2. Theo,

    Îţi mulţumesc că scrii acest fanfic, e unul dintre cele mai frumoase pe care le-am citit iar tu eşti talentată.
    Mult succes în continuare şi aştept următorull!!!
    Hugs and Kisses.

    Like

  3. Fetelor,

    Va multumesc enorm pentru cuvintele frumoase si pentru ca ma sustineti in ceea ce fac no matter what. Iar pentru asta va sunt pe deplin recunoscatoare si apreciez fiecare cuvintel, virgula sau linuta scrisa de voi!

    Sper ca sunteti bine!!

    Pupici,
    Theo~

    Like

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s