Capitolul 2

Ashley îşi dăduse seama.

Damon Hicks tocmai îşi servea masa de dinainte de ore când Ashley aproape că îi dezmembră uşa.

–         Ashley, ce dracu’ faci?

–         Damon, ştiu că nu suntem cei mai buni prieteni, dar ştiu destule despre tine ca să fiu sigură că pot avea încredere în tine.

–         Ar trebui să ştiu ce înseamnă asta?

Uimirea se simţea ca la ea acasă pe faţa lui Damon.

Ashley începu să îi povestească despre dulapul său secret cu cărţi, despre cărţile lui preferate, despre ce citea ieri seară la ora lui Ian, despre … tot.

–         Bine, bine, m-ai convins surioaro, dar nu pricep nimic. Ce e atât de important de numai eu pot să ştiu?

–         Păi, amândoi îl urâm pe Ian şi mă gândeam că tu m-ai putea ajuta să aflăm mai multe.

–         Aaa, ok! Cred!

–         Bun. Am nevoie de laptop-ul tău. La al meu i-am ascuns identitatea şi majoritatea site-urilor nu îmi acceptă adresa de IP, pentru că le apare cum că cineva le-ar fi spart site-ul, ceea ce este adevărat, dar nu este important. Nu am chef acum să sparg câteva firewaller-e doar pentru a afla câteva informaţii.

–         Bine. E acolo. Eşti conştientă că nu am priceput nimic din ce ai zis?

–         Da.

–         Bun, voiam doar să lămurim asta.

Ashley începuse să tasteze ca şi cum urma să vină sfârşitul lumii şi numai ea cunoştea parola secretă de salvare a lumii. Asta însemna că era grav.

–         Damon, scrie ce îţi dictez eu.

–         Scriu…

–         Rapiditate, putere mare, influenţă.

–         Atât?

–         Da, atât.

–         Pentru ce îţi trebuie?

–         O să îţi spun. Dar cred că e o regulă pentru asta. Trebuie să îţi dai seama singur.

–         Poftim? Şi cum fac asta?

Ashley aproape că se evaporase cu un zâmbet pe buze. Alerga. Din nou.

–         Ian! În biroul tău. Acum!

Toate privirile de pe hol se întorseseră spre ea. Nimeni nu îndrăznea să îi spună lui Ian, Ian. Era de neconceput.

Dar ceva şi mai de neconceput îl făcu pe Ian să o asculte.

În birou.

–         Îţi ştiu secretul. Cam ciudat nu crezi?

–         Presupun.

–         De ce o şcoală particulară? De ce matematica? De ce doar eu?

–         De ce nu?

–         Acesta nu este un răspuns.

–         Ashley, nu ştiu de ce acum, asta fac din totdeauna, fiecare şcoală este un posibil focar de donatori; matematica m-a fascinant din totdeauna; iar tu eşti ciudată în sensul bun.  

–         Nu există un sens bun pentru cuvântul acesta.

–         Nu contează. Important este că îmi ştii secretul. Nu e ceva de care poţi scăpa acum. Sunt legi Ashley, le-ai încălcat, iar acum trebuie să suporţi consecinţele.

–         Nu mă interesează. Vreau să ştiu mai mult. E ceva nou. Credeam că nu există – credeam că nu  existaţi.

–         Poveştile au şi un sâmbure de adevăr.

–         De ce nu aţi spus la nimeni de existenţa voastră?

–         Îţi mai vrei prietenii?

–         Da.

–         Atunci uite-ţi răspunsul.

–         Nu înţeleg.

Capul lui Ashley era puţin în ceaţă. Prea multe informaţii, dar totodată prea mult de gândit. Era puţin ciudat cum fantomele sunt adevărate, iar asta o afli peste noapte.

–         Ce alte creaturi mai există?

–         Ashley, sunt legi! Ai uitat?

–         Nu, doar nu mă pot abţine.

–         Te înţeleg.

–         Stai puţin.

Acum informaţia devenea mai clară.

–         Ai spus „consecinţe”. La ce te refereai?

–         La faptul că o să fii obligată să devii un … vampir.

Suna ciudat. Suna mai bine repetat în cap decât spus pe faţă. Orice teamă de neadevăr tocmai fusese spulberată. Orice idee de vis fusese smulsă din grădina păcatului.

–         Să devin ce? Şi dacă nu vreau?

–         Eşti o-b-l-i-g-a-t-ă!

–         De cine?

–         De Cercul Închis.

–         Iar ăştia sunt…

–         Vampirii cei mai bătrâni.

–         Prea multă informaţie. Oricum, nu ştie nimeni că am aflat de tine. Doar tu.

–         Eu şi Cercul Închis.

–         Cum?

–         Ashley, suntem vampiri, simţim. Cercul Închis are un fel de hartă a globului, pe care sunt puncte de lumină roşie. Aceia sunt vampirii, apoi sunt lumini galbene, care indică că cineva a aflat, că cineva va deveni – ca noi.

–         Nu, minţi!

Auzise deja prea mult, Ashley hotărâse că cea mai bună soluţie ar fi să se retragă undeva în căpşorul ei şi să judece totul la  rece. Aproape că nu înţelegea dacă ar fi timpul să iasă din acest vis sau să accepte realitatea aşa ciudată cum era. Mii de întrebări se zvârcoleau undeva în subconştientul ei gata să iasă la suprafaţă, dar raţiunea o salvă în ultimul moment. Era timpul să fugă. Era ireal ceea ce se întâmplase…

Ecoul făcut de paşii săi pe holurile pustii la ora aceea, o făceau să îşi imagineze că cineva o urmăreşte, că cineva este după ea. Cineva ca… Cercul Închis.

–         Kevin, dacă nu taci mă jur că te arunc pe geam!

–         Damon, ce ai frate? Ce-ai mai păţit de data asta?

–         Adică?

–         Păi omule, eu vorbesc cu tine, iar tu nu îmi răspunzi. Spun glume iar tu taci. Ţi-o arăt pe Claire de abia ieşind de la baie, doar în prosop şi tu taci din nou. Ce ai?

–         Ce? ai zis cumva Claire de abia ieşind de la baie – doar în prosop? Unde?

–         În poză idiotule, ţi-o fluture prin faţa ochilor de mai bine de zece minute. Adam a prins-o aseară şi din întâmplare avea şi aparatul la el.

–         Nu. Eşti. Sănătos!

–         Adam, nu eu!

Brian încă mai povestea despre minunata lui aventură la mare de acum doi ani. Sarah aproape că voia să îl sugrume. Nu mai suporta nici o singură vorbuliţă, era prea mult. De câteva ore bune o cicălea şi o enerva.

–         Brian. Ieşi. Afară. Din. Bibliotecă!

–         De ce, pisi?

–         Pentru că aşa spun eu. Totul are o limită idiotule, dar tu deja ai întrecut limita aceasta de mai bine de patru ore. Ieşi afară! De fapt nu, stai, eu am plecat.

–         Sarah, nu pleca! De abia începusem!

Claire era ocupată să îi spună tatălui ei cum fusese prima ei zi de şcoală. Mă rog, prima ei noapte! Seralele erau un chin dacă voiai să îţi păstrezi tenul frumos şi luminos susţinea Claire. Desigur că nu prea o deranja să apară la serale puţin machiată şi poate şi îmbrăcată puţin mai obscen, doar era seară putea să poarte tot ce voia ea. Asta era una din regulile care o încântau la şcoala asta. Nu trebuia să îşi ascundă mofturile, doar toţi erau copii de bogătaşi.

Damon o pusese pe gânduri încă de la prânz. Poate ar fi cazul să se re-împrietenească cu Ashley, îi era dor de ea. Ea era singura care o asculta cu adevărat şi care avea cele mai bune sfaturi pregătite în caz de orice.

Anul patru de liceu este cel mai greu. Gândea Claire.

Ashley de închisese în camera ei. Trebuia să facă planuri.

Nu e bine. Nu e bine deloc. În ce m-am băgat? Cât e ceasul?

Ceasul ponosit indica leneş ora opt şi douăzeci de minute.

Am întârziat. Pentru prima dată în toţi cei trei ani ai mei de liceu am întârziat. La dracu’ cu tot. Nu mă mai duc la nici un curs. Merit şi eu o pauză din când în când. O să îl sun pe director să îi informeze că mă pregătesc pentru concursul acela idiot.

Conversaţia cu directorul fu scurtă şi la obiect. Nu avea nevoie de prea multe explicaţii, absenţele aveau să îi fie motivate.

Să revenim la ale noastre…

Tic tac, tic tac, tic tac, tic tac, tic tac…

Am de gând să mă gândesc la ceva sau am să mă uit în gol şi să mă gândesc la nimic? Gândeşte Ashley, gândeşte!

Ian = vampir. Nu se putea aşa ceva. Nu existau vampiri. Nu exista aşa ceva. Erau doar mituri şi prostii inventate de autori din lipsă de ocupaţie pentru a atrage tineretul să le citească poveştile. Nu existau, erau ceva pur abstract inventat de pe vremea lui „Dracula” sau cum îl chema. Am folosit cumva erau?Încă sunt doar un mit… atunci ce e Ian? Nu pot să găsesc o explicaţie la asta. Adică am auzit. Eu, cu urechile mele.

Şi acum că ştiu…cine sunt şi ăştia cu Cercul lor Închis sau cum dracu’ se numesc? Nu am nevoie să devin vampir mă simt bine şi fără să fiu altceva decât „tocilara şcolii”. Trebuie să fie o soluţie să scap de prostia asta. Doar nu o să mă oblige? Ce o să îmi facă? O să mă omoare?

Omoare………

Nu pot să mor. Încă nu am ajuns medic. Nu pot să mor, încă nu mi-am luat toate diplomele. Nu pot să îmi părăsesc familia.

Picături mari şi calde se rostogoleau acum de-a lungul obrajilor săi, până pe tricou. Emoţiile erau prea puternice chiar şi pentru Ashley. Nu voia să moară. Moartea era ceva de care îi era teamă.

Dar nu va trebui să mor. Voi fi veşnic tânără. Voi fi veşnic … singură.

 

 Ian nu avusese chef de ore. Vorbise deja cu directorul că se simte rău şi că avea să stea la pat, din cauza unei mici răceli de toamnă. Se gândea la cum avea să o transforme pe Ashley. Număra, de fapt, secundele care se scurgeau. Nu voia să o condamne la eternitate dacă ea nu îşi dorea asta. Era puţin urât pentru el că se aflase. Dar nimeni nu îl avertizase despre partea din contract când va fi obligat să transforme pe cineva, dacă cineva va afla vreodată de secretul lui. Nimeni nu specificase în contract că la şcolile de bogătaşi sunt copii prea inteligenţi.

Nimeni nu îl pusese să semneze un afurisit de contract.

Imaginile din trecut îi năvăliseră în minte, ca un uragan. Era prea târziu să se smulgă din ele, aşa că se lăsă cuprins de acele vremuri pe care le ura atât de mult.

Buzele lor se topiră într-un sărut. Era prea târziu ca vreunul dintre ei să mai dea înapoi. Era prea târziu ca vreunul dintre ei să mai poată tânji după altceva decât dulceaţa buzelor celuilalt. Se lăsară cuprinşi de fericire, amestecată de tristeţe.

Damon încă îşi mai frământa mintea. Încă mai voia să găsească un răspuns la ce avea pe suflet, la ceea ce îi dăduse Ashley de gândit, dar nu putea. Poza îi distrăgea atenţia. O lipise în spatele peretelui unde îşi ţinea laptopul. Îi plăcea de Claire, dar nu putea să se ducă la ea să o ia de mână, să o sărute şi să o întrebe dacă ar vrea să fie cu el. Nu putea să  facă asta, nu? Nu?!?!

Claire era fericită că scăpase de ora de matematică, nu pentru că nu venise Ian (asta era ceva rău, îi era dor de el, nu-l mai văzuse de seara trecută), ci pentru că reuşise să se strecoare în partea băieţilor de Pumpkin fără să fie văzută. Voia să vorbească cu Damon despre Ashley. Voia să ştie cum să se împace cu Ashley, iar pentru asta avea nevoie de un sfat, iar cel mai bun sfat nu putea să vină decât de la Damon – cel mai bun prieten al ei sau, cel puţin păreau destul de apropiaţi.

–         Damon! Vreau să vorbim!

Se auzi vocea lui Claire, dar prea târziu pentru a putea rupe poza sau pentru a o ascunde. Prea târziu pentru că micuţa Claire dădu buzna în camera lui Damon.

–         Claire, ce faci aici?

–         Şi eu mă bucur să te văd Damon!

–         Da, şi eu, dar ce dracu’ cauţi aici?

–         Vreau să vorbim?

Vocea lui Claire era impenetrabilă.

–         Pot să explic. Nu eu am făcut poza. Idiotul de Kevin mi-a dat-o. Nu el a făcut-o, ci idiotul de Adam. Avea aparatul foto la el şi te-a văzut şi nu a putut să rateze ocazia. Kevin m-a asigurat că e singura poza. Deaia mi-a dat-o mie. Pe  mine trebuie să mă pedepseşti.

–         Despre ce naiba vorb..-

Poza cu ea aproape goală lipită de peretele lui Damon aproape că îi îngheţa sângele în vene.

–         Idioţilor! Ce aţi făcut!

–         Îmi pare rău!

–         Nu, aşa ceva este inadmisibil. Copii proşti. Copii handicapaţi.

–         Nu, Claire, e vina mea. Kevin ştie că îmi place de tine şi de aia mi-a dat mie poza. Te asigur că este singura. Nu mai există copii sau altceva. E singura. Te rog nu te supăra.

–         Să nu mă supăr? Tu îţi dai seama? M-aţi pozat aproape goal..- stai puţin. Ai zis că îţi place de mine?

–         N-nu….d-da.

–         Poftim? Şi de ce nu ai spus nimic?

Roşeaţa devenise destul de evidentă pe faţa lui Damon. Era ruşinat, o spusese, iar acum trebuia să joace la risc.

–         Pentru că nu am vrut să te sperii. Mă consideri doar un prieten şi nu vreau să stric relaţia asta dacă sentimentele nu sunt reciproce… şi..

–         Oh, Damon!

Dar era prea târziu pentru o reacţie. Braţele ei deja se încolăciseră în jurul lui. Iar buzele lor se contopiseră într-un sărut pe care nu aveai cum să îl rupi. Plăcerea se materializase în braţele lui Damon. Fericirea se simţea ca la ea acasă.

Nimeni nu înţelegea ce tocmai se întâmplase. Ashley stătea rezemată de birou, iar Ian se mişca de colo – colo mult prea repede.

„Mult prea repede pentru privirea mea umana” gândea Ashley. 

–         Îmi pare rău, bine? Nu e vorba că îmi place de tine, dar păreai că suferi, iar mie nu îmi plac persoanele care suferă, mă fac şi pe mine să sufăr. Şi am strigat la tine, de mai multe ori, dar nu m-ai auzit, iar „aia” părea cea mai bună soluţie.

–         „Aia” sau cum vrei tu să numeşti sărutul dintre noi…

–         Te rog, nu îi spune aşa. Nu a fost un sărut. A fost un pupic…nu ştiu.

–         Cum spuneam, sărutul dintre noi… tocmai ai început iniţierea. Vrei să devii vampir?

–         Iniţiere? Ce iniţiere? Nu ştiu dacă vreau să devin vampir, Ian. Nu vreau să fiu singură pentru totdeauna.

Lacrimile o trădaseră. Se rostogoleau acum repede pe obrajii ei. Nu le putea controla, dar nu asta o deranja, ci semnificaţia lor. Îi era teamă să fie singură, teamă să nu îşi piardă şi ultimul prieten – Damon, teamă să nu fie abandonată, teamă să nu îl piardă pe Ian, singurul care îi va şti secretul.

–         Nu vei fi singură, voi fi aici pentru tine, ai uitat?

–         Nu poţi să fi mereu, Ian. Poate ai o iubită, poate ai pe cineva care te aşteaptă, poate la un moment dat o să mă părăseşti, şi atunci ce am să fac?

–         Nu ştiu dacă voi mai putea să te părăsesc.

–         Ba vei putea, Ian. Şi atunci voi fi tot eu, tot singură.

–         Gata, gata. Şşşşş!!

Mâinile lui Ian erau puţin reţinute în a o îmbrăţişa pe Ashley. Îi era foame şi nu voia să rişte. Dar asta nu o împiedică pe Ashley să îi sară de gât şi să îl strângă cât de tare putea. Şi nici asta nu o împiedică să îi dea drumul şi să îi sărute mâinile. Şi nici asta nu o împiedică să îi aşeze mâna lui rece pe faţa ei şi să îl implore să nu o părăsească niciodată.

–         Nu ştiu cât va fi niciodată, Ashley aşa că nu pot promite. Dar pot să promit că o să încerc să îţi fiu alături ori de câte ori vei avea nevoie de mine.

–         Promiţi?

–         Promit!

–         Atunci te cred. Povesteşte-mi. Vreau să ştiu cum va fi. Vreau să… fiu sigură că sunt pregătită.

Ian îi povesti. Informaţiile o şocară, dar înţeleasă. Îl întrebă printre suspine cât mai avea. Răspunsul o făcu să izbucnească din nou în plâns. Avea timp să îşi ia la revedere. Treizeci de minute.

–         Damon, vreau să vorbim. Poţi?

–         Sigur Ashley, intră.

–         Mulţumesc!

Uşa se deschise uşor. Dar în prag nu era Damon, ci Claire.

–         Oh, scuze nu am ştiut că deranjez. O să revin.

Niciodată. Gândi tristă Ashley.

–         Nu, te rog, intră. Vreau să vorbim.

–         Ok.

–         Ashley, începu timid Claire, uite, îmi pare rău că noi două nu mai suntem prietene, dar crezi că mă poţi accepta din nou? Te rog frumos şi îmi pare rău.

Ashley începu să plângă şi o strânse în braţe.

–         Desigur!

–         Mulţumesc Ashley. Damon eşti un geniu.

–         Mulţumesc!

–         Damon, Claire voiam doar să vă văd. Presupun că ne vedem mâine.

–         Da. Sigur! Apropo, Ashley, Claire a acceptat. Să fie prietena mea.

Acum nici măcar să mai fiu lângă ei să îi susţin nu am să mai pot fi. Viaţa e aşa de ciudată uneori.

–         Wow, mă bucur pentru voi. Casă de piatră?

Toţi trei izbucniră în râs.

–         Glumeam, dar felicitări. Să fiţi fericiţi.

–         Mulţumim Ashley. Pa!

–         Noapte bună, băieţi!

Despărţirea fusese destul de uşoară. Mai avea zece minute până la transformare. Din ce îi povestise Ian nu avea să fie atât  de dureros.

–         Ian, m-am întors. Sunt gata!

Dar întâmpinarea fu mai bună decât un simplu „Bine ai revenit!”. Un sărut lung şi apăsat o făcu pe Ashley să îşi dorească să rămână aşa pentru totdeauna.

–         Primul pas. Complet!

–         Puteai să mă avertizezi şi pe mine, murmură Ashley.

–         Dar ţi-am povestit mai devreme.

–         Ştiu. Pasul doi?

–         Ţi-am pregătit nişte poţiune. O să îţi mai amelioreze durerile.

Sticluţa era destul de mică, aşa că fu uşor să bea tot conţinutul fără să îi simtă gustul.

–         Pasul trei. Va trebui să îţi beau sângele. Va trebui să … te omor.

–         Fă-o! Nu mai contează acum.

Ian îşi apropie buzele de venele ei. Nu voia să o doară mai rău. Când era aproape gata, vocea răguşită şi lipsită de vlagă era inconfundabilă chiar şi distorsionată de durere, murmură ceva:

–         Ian, mă doare. Mai uşor. Ian, să nu mă … pă… ră…se…şti.

O secase de sânge. O omorâse. Inima ei era moartă de mai bine de douăzeci de minute, patruzeci şi cinci de secunde şi douăzeci şi unu de milisecunde. Încă câteva secunde şi va putea să îi administreze alt sânge. Sângele lui şi sânge uman.

Ian nu stătuse degeaba atâtea minute. Găsise un donator, îl vrăjise, iar acum avea suficient sânge pentru a termina cu Ashley. Trebuia să aibă rezerve pentru atunci când îi va fi foame noii lui „partenere de suferinţă”.

Iniţializarea începe cu un sărut din partea celui care urmează să fie transformat. Apoi se continuă cu un sărut din partea celui care îl va transforma. E un pic ciudat, dacă te gândeşti că eu am fost transformat de maestrul meu de magie neagră. Dar el a folosit un truc pentru a mă ameţii şi pentru a mă obliga să îi ating buzele cu ale mele, aşa că nu am alte orientări sexuale.

Următorul pas pentru ca transformarea să fie completă, este nevoie ca cel/cea care urmează să fie transformat/ă să fie omorât prin sugerea sângelui de către vampir. Penultimul pas este acela când vampirul îi „donează” sânge de-al său combinat cu sânge uman. Iar ultimul pas, este acela când vampirul te sărută de „trezire”. Asta se va întâmpla în funcţie de cât consideră vampirul. Pentru unii a durat mai mult să se transforme, pentru că aveau corpul slăbit sau fuseseră omorâţi pe cale naturală sau într-un accident. La alţii, cei care se transformă cu bună ştiinţă, transformarea nu durează mai mult de douăzeci şi patru de ore după ce sângele amestecat ţi-a fost injectat în vene. Asta se face de regulă după douăzeci şi unu de minute după ce ai fost transformat.

 

Asta îi spusese Ian înainte. Trebuia să ştie. Era fericită că aflase, dar fericirea nu durase mult. Durerea era cea care îi cuprinsese corpul acum. Era întuneric şi era doar ea. Viaţa ei derulându-i-se dinaintea ochilor. Fiecare secundă era văzută acum dintr-o noua perspectivă. Ochii îi erau mai buni şi putea să observe detalii pe care până atunci nu le observase cu privirea ei slabă. Auzea lucrurile mai clar, simţea emoţiile oamenilor din jur mai bine, citea expresiile feţelor lor mai clar. Simţea că în sfârşit vedea lumea cu adevărat.

Dar apoi se produse. O durere şi mai mare. Simţea că cineva îi înfige ceva în inimă, repetat, neoprindu-se. Durerea era covârşitoare, mintea aproape că îi zbiera să se depărteze de acel loc care îi provoca atâta durere cât încă mai putea. Dar era inutil. Vârtejul acela de durere îi acaparase întreg corpul. Dar îndură.

Un defect al nostru este că noi nu putem să murim. Deloc! Există doar un singur lucru care ne omoară, iar acel lucru este bine păzit de Cercul Închis. Aşa îi şi extermină pe cei care nu se supun legilor.

Când vei fi ca mine vei înţelege.

Noapte bună îngerule. Îmi pare rău…

---

Sper că va plăcut capitolul 2, pe mine una m-a emoţionat puţin şi se pare că şi pe Oana, pe ea cred că mai mult..

În principiu, mi-a făcut plăcere să scriu la acest capitol, mai ales că am putut, oarecum, să revoluţionez ideea de transformare într-un vampir, mai ales că am reuşit să o transform pe Ashley.

Claire şi Damon vor fi împreună de acum înainte aşa că va fi mai uşor să mă descurc cu ei, dar Kevin o să îmi dea bătăi de cap, la fel şi Brian. Brian e deja stresant pentru mine, îmi vine să îl sugrum [:))]

Sarah, sincer nu mă gândisem la ea înaninte, a fost o chestie de moment să o introduc în peisaj, probabil că Brian îşi va lua zborul. Aşa că micuţul Kevin poate în sfârşit să îşi facă o prietenă. Dar asta nu înainte de un duel al idioţilor cu Brain [:))]

Pe curând. Pupici şi aveţi grijă de voi!

Theo..