Capitolul 3


Capitolul 3

Durere, durere, durere, durere, durere, durere…

Nu aveai cum să scapi de ea, era inutil să te împotriveşti, era inutil să visezi că poţi să scapi, era inutil…

Durerea era capabilă să te ducă în Iad, capabilă să te omoare, capabilă să îţi frângă şi ultima aripă.

Ashley simţea cum aripile ei deveneau negre, cum îngerul din ea moare, cum fiecare părticică albă din ea devenea treptat neagră. Cum totul se transforma.

Era sfâşietor să simţi, dar ce era şi mai dureros era faptul că nu puteai să zbieri. Nu puteai să urli, nu puteai să te eliberezi, erai condamnat să suporţi, erai obligat de propriul tău corp să înduri. Ai fi putut zace acolo zile în şir… zile pline de agonie şi nimeni să nu îşi dea seama de durerea pe care trebuie să o suporţi. Urechile se închiseseră, nu mai voiau să mai audă nimic, nasul te împiedică să miroşi, ochii stăteau liniştiţi închişi, de parcă era o nimica toată să suporţi totul.

Timpul devenise insignifiant în comparaţie cu ceea ce avea de oferit durerea. Nu se ştia dacă trecuseră doar secunde, sau poate zile.

Ashley invăţase de la durere un lucru. Doare mai rău dacă îţi ţii amintirile cu tine, dar doare mai puţin dacă le arunci, dacă ai de gând să începi o viaţă nouă. Aşa că Ashley renunţă. Nu mai fu capabilă să lupte şi renunţă. Amintirile dispăreau încetul cu încetul. Copilăria ei, părinţii ei, prietenii ei, colegii ei, fericirea, Ian, totul fu dat uitării, dar durerea minţise.

Acum şi plămânii o înţepau, până şi mâinile i se rupeau, iar ea nu putea face nimic. Aşa că luptă. Salvă câteva amintiri importante, le ascunse de durere undeva în căpşorul ei şi îndură. Se jucă şi ea cu durerea. O lua în derâdere, iar asta îi slăbea puterile Durerii. Devenea mai puternică, doar pentru simplu fapt că cineva o strângea de mână. Cineva striga la ea. Nu ştia cine, nici nu îi păsa, voia doar să se mai joace puţin cu durerea, dar inevitabilul se produse. Vocea aceea o trezi.

–         Ashley, Ashley, Ashley, Ashley, Ashley…

Termină-te! Am înţeles! M-ai trezit, tocmai când mai aveam puţin şi câştigam.

Dar tocmai atunci amintirile o loviră brusc. Cele pe care le salvase. Lovitura fu puternică, iar ea era extenuată aşa că pică în abisul inconştienţei.

La alţii, cei care se transformă …nu durează mai ….douăzeci şi patru de ore după ce sângele …în vene. Asta se face … douăzeci şi unu de minute …transformat.

Frânturi de amintirii. Totul era neclar. Dar vocea rămăsese aceeaşi.

–         Ian… unde…eşti?

–         Ashley! Oh, Ashley! Ashley!

–         Ian…

Totul dispăru din nou.

–         Damon. Ce crezi că s-a întâmplat cu Ashley?

–         Nu ştiu… nu mi-a răspuns la telefon, nu a venit la ore. Ceva nu e în regulă.

–         Damon, dacă i s-a întâmplat ceva rău?

–         Claire, gata… şşşş! Nu s-a întâmplat nimic!

Era greu să încerci să visezi măcar la asta. Ashley nu era în regulă, dar nimeni nu ştia asta. Nimeni mai puţin Ian.

Presupun că măcar o dată în viaţă îi pot lăsa pe copii să nu fie atenţi la ora mea. Dar ce pot să fac? Au trecut mai mult de douăzeci şi opt de ore. Ceva e în neregulă! Ashley, trezeşte-te, te rog, pentru mine! Ian era supărat. Ceva nu mersese în regulă, ceva se întâmpla. Iar magia lui neagră era nefolositoare. Dacă voia să o ajute îi trebuia magia albă, dar el nu o învăţase.

–         Brian, continuă tu lecţia, strigă deodată Ian, nu mă simt în stare să continui, cred că voi merge până la cabinet. Vă rog să mă scuzaţi.

Un murmur se iscă în urma lui, un murmur de voci îngrijorate.

Un singur lucru era important pentru Ian, iar acel lucru se stingea în camera lui la câţiva metrii distanţă…. Ashley.

–         Ashley! Ashley! Te-ai trezit?

–         D-da… Ian, tu eşti?

–         Da! Ashley! Oh, Doamne, cât mă bucur.

Ashley stătea ghemuită lângă un birou masiv de nuc. Era întuneric în cameră, dar nu îi displăcea asta, putea să vadă foarte bine. Ian arăta puţin diferit de cum şi-l amintea. Putea să estimeze că avea 1,88 înălţime şi nu 1,85 cât crezuse cât încă mai era… om. Ochii îi erau negrii, pesemne că se schimbau, iar părul îi era în toate direcţiile.

Se ridică uşor şi făcu câţiva paşi leneşi spre el. Avea părul desprins, căzându-i în cascade pe spate. Ceva îi atrăsese atenţiea. Nu mai era şatenul acela deschis, ci era un negru ca abanosul. Un negru ca noaptea.

Îşi privii mâinile şi observă că erau lungi, observă şi faptul că era mai slabă, mult mai slabă. Niciodată nu fusese grasă, dar nici aşa de slabă. Aproape că îşi putea număra coastele.

Dar deodată totul nu mai contă, ci se aruncă în braţele lui Ian. Era singura amintire pe care o păstrase. Amintirea lui.

–         Ian, a fost cumplit. Renunţasem. Renunţasem să mă mai lupt cu durerea, aşa că am renunţat la toate amintirile, doar pe cele cu tine le-am păstrat. Le-am ascuns bine, dar apoi după ce am renunţat, am observat că durerea mă minţise, lovindu-mă şi mai tare, aşa că am ripostat. Am luptat, Ian! Şi am învins.

–         Ashley, aproape că m-ai omorât. Nu ştii cât de greu mi-a fost să văd că durează mai mult de douăzeci şi patru de ore. Nu ştii!

–         Mi-e mi-a fost mai greu. A trebuit să o fac pe durere să creadă că te-am pierdut.

Un zâmbet angelic i se aşternu pe faţă.

–         Ashley, îţi este.. foame?

–         Nu! Vreau doar să explorez. Mă simt ciudat, flexibilă. Plină de puteri noi. Dar nu ştiu care sunt, vreau să le descopăr.

–         Ashley, trebuie să mănânci.

–         Dar nu vreau, se auziră plânsetele de copil răsfăţat.

–         Bine, atunci un test.

–         Test? Suuuuuper!

Ian îşi apucă cu dinţii încheietura şi şi-o sfâşie! Sângele se prelinse încet până când început să picure pe podea.

–         Ian, ţi-am spus că nu îmi este foame.

Dar ce se întâmplă după, aproape că îl făcu pe Ian să moară pentru a doua oară.

O mână albă, subţire trecu peste încheietura lui. O rază albă făcându-i încheietura să se relaxeze. Chiar dacă nu simţea durerea, să îşi simtă încheietura vindecată de altcineva era… dureros. Dar plăcut.

Corpul mic şi fragil se lipi de al lui…

–         Tu cel care urci între Cer şi Pământ, caută-mă şi dă-mi puterea de a…

–         Ashley, ce faci?

–         …a hrăni un demon.

De nicăieri în mâinile albe ale lui Ashley apăru o sticlă mare. Părea a fi o sticlă normală de vin, dar mirosul o trădă.

–         Ashley, cum ai…

–         Poftim! Ştiu că ţie îţi este foame!

–         Dar cum ai…

–         Nu ştiu. Nu e normal?

–         Nu…clar nu. E…magie albă. De unde ai…învăţat-o?

–         Nu ştiu!

Întrebările nu au întotdeauna răspuns, aşa că e mai bine să le accepţi fără să le ştii adevărata valoare.

În campus…

–         Sarah, hei! Ce faci?

–         Brian! Te rog, nu am chef de tine, poţi să pleci? Te rog?

–         Dar, Sarah, ce ţi-am făcut?

–         Potoleşte-te! Nu te plac, e chiar atât de greu să pricepi asta?, urla Sarah deja enervată de insistenţele lui Brian.

–         Dar… bine… îmi pare rău.

–         Se acceptă! Pa Brian..

Uneori adevărul este singurul lucru care merită spus. Şi atunci ai să te răneşti singur.

–         Damon! E aproape patru, cred că ar fi cazul să merg în camera mea.

–         De ce?, se auzi vocea supărată a lui Damon.

–         Pentru că se va da stingerea şi nu vreau ca cineva să mă dea dispărută.

–         Sun-o pe Hilarry şi spune-i că în seara asta nu mai ajungi.

–         Cum adică? Dar sunt in Pumpkin..

–         Da, dar vei rămâne la mine.

–         Poftim?, Claire devenise puţin alarmată.

–         Nu te gândi la prostii, pufni Damon în râs, vreau doar să petrecem mai mult timp împreună.

Când voia Damon putea să fie foarte convingător. Claire acceptase de mult oferta, dar să te laşi greu, uneori, este cea mai bună soluţie, stârneşti interesul.

Kevin nu era la fel de fericit. Jucase poker toată noaptea după ce Ian îi lăsase cu ochii ăn soare la ora de matematică. Îl lăsase pe tocilarul acela la conducere. Le împuiase capul despre cât de multă matematică ştie el… îi venea să îl omoare.

Era aproape patru, ceea ce însemna că urma stingerea, dar Kevin avea chef de o ultimă doză de suc, dar ca de obicei rămăsese fără rezerve, aşa că avea de gând să apeleze la Adam. Când închise uşa de la dormitorul lui, aproape insesizabil dădu nas în nas cu Sarah.

–         Ce naib-..

–         Şşşşşşttt! Vrei să ne audă cineva? Eşti nebun? Se auzeau şoaptele spuse în grabă de Sarah.

–         Scuze, ok? Doar că nu ştiam că puicuţele au voie să se perinde pe coridoarele băieţilor după stingere.

–         Nu îmi mai spune aşa Kevin sau te sugrum. Şi veneam la tine, idiotule, dar pe tine te-a găsit nu ştiu ce. treci înapoi în cameră.

–         La mine?

–         Treci o dată înăuntru, doar nu vrei să ne prindă cineva.

Supus, Kevin păşi înăuntrul camerei sale. Era dezordine, dar dacă ar fi ştiut că o fată avea să îi calce pragul ar fi făcut curat.

–         Ce e aici? Cocină de porci?

–         Adică? Ai grijă cum vorbeşti domnişoară, nu uita că eşti pe teritoriul meu. Acum spune-mi de ce ai nevoie, la ora patru dimineaţa. Apropo, eşti conştientă că o să trebuiască să rămâi aici nu?

Realitatea o plesni pe Sarah aşa de rău încât aproape că îşi pierdu echilibrul.

Braţele lui Kevin deveniră totuşi destul de rapide încât să o sprijine.

–         Sarah, eşti bine?

–         D-da… cred că da. Nu am mâncat nimic de ieri şi sunt puţin slăbită..

–         De ce? s-a întâmplat ceva?

–         Nu am avut poftă de mâncare presupun. Sunt bine, nu îţi face griji.

Dar braţele lui Kevin refuzară se îi dea drumul. Nu ştia dacă era din cauză că nu avea încredere în spusele ei sau pentru simplu fapt că simţea ceva mai mult între ei decât „simplă prietenie”.

–         Ashley, nu înţeleg. S-a întâmplat ceva, nu pricep. Ce eşti?

–         Vampir?

–         Pe lângă asta. Mai este ceva. Nimeni nu ştie să folosească magia albă fără ca măcar să fi avut vreo tangenţă cu ea. Şi mai ales vraja de hrănire. Îţi dai seama? Te-ai putea hrăni singură fără ca măcar să răneşti pe cineva.

–         Posibil. Dar Iaaaaaaaaaaaan, vreau să mergem să explorăm. Vreau să îmi dau drumul, simt că pur şi simplu mă ţii captivă aici. Vreau afară. Măcar puţin. Vreau mai multe explicaţii.

–         Ok, haide să mergem atunci.

Noaptea era la fel de întunecată ca de obicei. Cerul era la fel de plin de găuri argintii, de puncte de speranţă, de fericire, de motivaţie, puncte în care lumea îşi pune speranţe, vise, dorinţe.

Ochii lui Ashley trecuseră de la un albastru profund, la un negru excepţional.

–         Îmi simt ochii ciudaţi, fu prima remarcă a sa.

–         E normal. Tocmai şi-au schimbat culoarea.

–         Adică? De ce?

–         Eşti vampir. Ziua o să ai ochii albaştrii deschişi ca şi ai mei, iar noaptea negrii ca smoala. Corpul tău încă nu ştie diferenţele aşa că observ că au întârziat cu schimbatul. O să se schimbe în negru pentru că acum eşti un animal de pradă, ai nevoie de un camuflaj perfect. Nimic nu te poate trăda.

–         Dar ce spui de dinţi? Nu îi simt prea diferiţi. Cred că au crescut cu 0,001 mm de când m-am transformat.

–         Şi este suficient. Nu se vor mai schimba. Nu sunt colţi, sunt pur şi simplu mai ascuţiţi, pentru a putea muşca mai bine din carne.

Informaţiile parcă nici nu trebuiau indexate undeva, îşi ştiau locul, rămânând spaţiu suficient şi pentru alte gânduri.

–         Pot să gândesc mai multe lucruri deodată, realiză Ashley.

–         Da, un punct bun ai putea spune.

Noaptea era caldă. Atmosfera era plăcută, dar apoi îşi amintii de zi.

–         Ian, dar cum o să putem să ieşim la soare? Fără să ne ardem mă refer.

–         Dacă îţi mai aminteşti, înainte să te transform ţi-am spus că un singur lucru ne poate ucide, iar acela este bine păzit de Cercul Închis şi după cum ai putut observa până acum nimeni nu a angajat străjeri la soare, aşa că nu îţi face griji, nu te va afecta. Te vei simţi doar puţin irascibilă, în rest vei fi bine.

Ashley zâmbi, iar apoi ceva o împinse în braţele lui Ian. Se simţea bine în preajma lui. O înţelegea! Erau la fel!

–         Ian, nu îmi mai amintesc, dar cum eram înainte?

–         Cu siguranţă nu atât de deschisă.

–         Adică?

–         Sunt profesorul tău, Ashley, nu poţi să sari pe mine ori de câte ori mă vezi, ar însemna să dai de bănuit.

–         Adică vrei să spui că încă mai trebuie să mai fiu la şcoală?

–         Desigur, altfel cum te aştepţi ca nimeni să nu îşi pună întrebări despre tine?

–         Dar credeam…

–         Nimic, totul va fi ca înainte. Vei încerca să mă urăşti ca înainte, să nu mă suporţi ca înainte şi cel mai important să nu îţi faci mulţi prieteni, altfel te vei da de gol.

–         Tocilară. Asta îmi zâzâie în cap, dar nu înţeleg de ce. Asta eram eu?

–         Da, erai tocilară. Ashley spune-mi teorema sinusului.

–         „A” supra sin de a egal cu „b” supra sin de b egal cu „c” supra sin de c egal cu 2R, unde R este raza cercului circumscris triunghiului… de unde ştiu asta?

–         Ashley, matematica a fost elementul tău întotdeauna. Măcar m-ai mai liniştit că nu ai uitat tot.

–         Presupun că odată ce am învăţat ceva nu mai pot uita. Stai! Ai spus că te uram? De ce?

–         Aş vrea să ştiu şi eu…

–         Adică nu voi ştii niciodată?

–         Nu poţi fi sigură. Şi eu m-am dat bătut în lupta mea cu durerea, dar apoi amintirile mi-au revenit treptat, pe parcursul vieţii mele..lungi de…226 de ani.

–         Mă simt mică, chicoti Ashley.

Restul nopţii trecu liniştit. Ashley alergă, îşi încercă puterea şi mai încercă să îl mai vindece încă o dată pe Ian. Nu înţelegea de ce merge, pentru că niciodată nu îşi amintea să fi făcut vrăji.

Dar apoi îşi aminti de somn…

–         Ian, noi dormim?

–          Da, destul de rar. Când simţim că nu mai avem putere să ne mai concentrăm. Eu unul dorm vinerea, la fiecare două săptămâni. Dar atunci dorm numai opt ore. Pentru un vampir este frustrant să doarmă pentru că avem impresia că în cele câteva ore putem să facem alte milioane de lucruri.

–         Cred că îmi dau seama de asta.

O adiere făcu ca părul lui Ashley să zboare nerăbdător spre cer. Până şi blugii rupţi de pe ea tindeau să fie luaţi de vând. Bluza i se rupsese rămânând în sutien. Ceva se întâmpla.

–         Ian, ceva… mâinile mă dor… Ian

Dar Ian nu mai era lângă ea.

–         Iaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaan.

Nimic. Nici un răspuns.

–         Pământ al cărui suflet îl sfâşii, lasă-mă să mă arunc în Rai, să simt gheaţa inexistenţei. Lasă-mă să văd dincolo de suferinţele moşilor, străbătute de nesiguranţa visului. Inimi de foc.

Nici măcar vraja de a căuta totul pe o rază de o mie de kilometrii nu i-l arăta pe Ian. Unde dispăruse. Dar apoi de nicăieri o foaie în flăcări se aşeză la picioarele ei.

Dacă îl vrei înapoi, sacrifică-te! Nu-l căuta. E mort pentru tine.

P.S. La hotarul dintre viaţă şi moarte poate îl vei găsi. Dar el va fi mort.

Literele scrise cu foc păreau a se fi imprimat în capul lui Ashley. Dar nimeni nu o putea împiedica să îl caute pe Ian. Nimeni nu o putea împiedica să îl salveze. Era al ei.

–         Iaaaaaaaaaaaaaaaaaan, rezistă. Voi veni după tine orice ar fi!

_____________________________

Comment & Rate!

Advertisements

9 thoughts on “Capitolul 3

  1. Ma lasi fara cuvinte 😡 uluitor capitolu:x scuze ca a durat atata cititu acestui capitol, dar a intervenit ceva si a trebuit sa las cititul pentru mai tarziu. Si revenind la capitol, Theo mii de felicitarii si incurajarii… Esti intru-un cuvant minunata :*

    Like

  2. CE SA INTAMPLAT? cum adica Ian mort? Doamne biata Ashely
    deci curioztatea isi face loc si vreau sa aflu unde e Ian;)) Imi spui?! te rog:D
    abia astept nextu si sper sa apara cat mai repede
    kisses

    Like

  3. E tare ciudat si frumos…eu eram obisnuita ca vampirii nou-nascuti sa fie irascibili, de neoprit… Dar se pare ca Ashley e tare curioasa si…linistita. Dar…UNDE E IAN??? SUNT NELAMURITA….un mic, mititel indiciu….te rooooog…
    Pupici, Oana.

    Like

  4. imi place transformarea ei:x
    desi e naspa ca nu isi poate aminti nimic…
    ma intreb unde a disparut ian..:|
    sper sa il gaseasca

    si cu magia alba are de-a facea cu familia ei cred:D
    era ciudata si inainte sa se transforme…pentru ca vrajile lui ian nu prea mergeau pe ea:))
    deci e ciudata si acum:D
    am vazut ca vroiai sa renunti la el..
    te bateam daca faceai asta:D

    spre sa nu te mai gandesti la asa ceva:|
    succes la scris in continuare>:D<
    si sa ai o medie la scoala cat mai mare:D

    Like

  5. Foarte hotarata fata:D:)) Imi place caracterul ei cel noi. Mai pozitiva, mai deschisa si nu-l mai uraste pe Ian, deci este un lucru foarte bun. Oricum, sper sa reuseasca sa-l gaseasca pt ca ar fi trist sa moara din primele capitole. Oricum, mi-a placut foarte mult. Bravo!!!:*

    Like

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s