Capitolul 2


Capitolul 2 – Cum e sa Mori?

Cand am ajuns la spital era miercuri noaptea. Carlisle s-a ocupat de toate inregistrarile. Eu voiam doar sa fiu aproape de Bella, de mirosul ei. Chiar daca focul ma ameninta cu o explozie nu imi pasa. Vroiam sa fiu acolo cu ea si numai cu ea. Alice s-a ocupat de tot. A inceput sa devina posomorata cand a observat ca nu putea sa schimbe pernele si cearsafurile, pentru ca asta implica sa o mute pe Bella iar eu nu vroiam sa o vad miscata pana in momentul in care nu era complet vindecata. Daca mai putea fi vindecata.

Enervata de prezenta mea, Alice a inceput sa dea telefoane. Vorbea dulce, de parca incerca sa ii faca pe cei pe care ii suna sa inteleaga povestea si sa o inghita asa cum le-o preparase ea. Charlie fusese mai greu de convins. Era aproape gata, gata sa vina aici si sa imi traga o mama de bataie. Stia ca era vina mea, numai ca stia ca era vina mea in povestea lui Alice. Nu stia ca defapt fata lui fusese aproape ucisa din cauza mea. Probabil ca atunci ar obtine o ditamai interdictia pentru mine, daca nu deja se gandise la asta. Cu Renee i-a fost mai usor. Renee o cunostea, stia ca nu e imposibil. Alice inventase o poveste grozava, perfecta pentru Bella. Numai ca eu nu voiam sa cred o poveste simpla, voiam sa reflectez la ceea ce s-a intamplat cu Bella. Imaginile cu James deasupra ei imi provocau scarba, dar pareau ca erau menite sa imi aminteasca in fiecare secunda de ce s-a intamplat.

Emmet si cu Jasper au plecat acasa imediat ce lupta s-a terminat. Ziceau ca nu mai au nimic de facut aici. Jasper vroia sa mai ramana, dar Alice il convinsese ca un spital plin de miros de sange nu e un loc tocmai potrivit pentru el. Asa ca a acceptat si s-a intors cu Emmett. Urmau sa le ajute pe fete sa descopere daca Victoria se ascundea si astepta sa il atace pe Charlie sau plecase.

Noaptea devenea zi. O noua zi, o noua suferinta. Un nou regret si totusi o noua prostie. Renee a ajuns in jur de ora 10 dimineata. Cand a dat ochii cu mine credea ca viseaza.

Doamne, astia din familia Cullen sunt unul mai frumos decat altul. Si sora lui cat de perfecta pare. El nici nu mai vorbesc. Bella e sigura ca nu e vreun fotomodel deghizat sau ceva? Si Doctorul Carlisle aceeasi intrebare am si pentru el: e vreun fotomodel deghizat?

–          Aaa, Buna! Tu trebuie sa fi Edward, iar tu Alice?! Sfinte Sisoie! Au  doar 17 ani? Imi place parul ei pare atat de super-ingrijit si ochii ei, negrii ca si parul. Se asorteaza. Edward pe de alta parte. Are ochii foarte luminosi si parul parca ar fi poleit cu aur. Sigur nu visez?

–          Buna ziua, doamna Dwyer.

Imi stie numele. I-o fi spus Bella?

Ahh! Ce nasabuit. Aceeasi greseala pe care am facut-o si cu Bella prima data cand ne-am cunoscut. Imi placeau gandurile lui Renee. Erau ciudate. Puteam sa aud numai ce voia ea sa aud, doar ca inconstient. Aceeasi senzatie de frustrare care o simteam si cu Bella ma incerca si acum cu Renee. Mirosul ei, nu se compara cu cel al Bellei, dar simteam totusi o asemanare intre cele doua chiar daca era diferenta ca de la cer la pamant.

–          Oh, te rog! Il faci sa sune ca si cand as avea 40 de ani. Spune-mi doar Renee.

Incepuse sa chicoteasca. Nu ii era frica. Nu intelegam. De ce nu ii era frica? Aceeasi reactie o avusese si Bella. Nu mai intelegeam nimic.

Sa intind mana? As vrea sa ma asigur totusi ca nu sunt ireali.

Privirea mea s-a indreptat automat spre Bella incercand  sa ii distrag atentia. Reusisem pentru ca imediat mi-a urmat privirea si a inteles, ca nu era intr-un spital doar de dragul unei vizite de curtoazie.

Off Bella mea scumpa si dulce. Ce dor mi-a fost de tine. Puteai pur si simplu sa imi spui ca iti e dor de mine sau ca ai probleme la scoala daca voiai sa ma vezi, nu sa te impiedici de niste scari si sa sari printr-o fereastra. Offf! Cat ai crescut. Ce s-a intamplat cu fetita mea? A devenit altcineva protectorul tau?

Privirea ii zburase fara sa isi dea seama spre mine. atunci intelesesem ca mai gandise si altceva inainte, ceva ce creierul ei m-a blocat sa aud. Deveneam din ce in ce mai frustrat.

Sper ca nu s-a intamplat nimic. E doar un prieten asa cum mi-a spus Carlisle sau tu vezi ceva mai mult in el?

Apoi alta pauza. Era ca si cum cineva schimba frecventele la radio intentionat ca sa nu auda liniile inamice. Eu reprezentam linia inamica sa inteleg? De fapt normal. Logic ca eu eram inamicul. Doar nu puteam fi bun. Eu eram personajul negativ, oricum ai fi intors situatia. Ramasesem cu ochii atintiti asupra Bellei. Voiam sa o vad cum se misca, cum deschide ochii. Pentru o fractiune chiar am vazut-o clipind, apoi zambind ca si cum ar fi glumit. Am crezut ca visez. Mintea imi juca feste?! Eram naucit, nu mai intelegeam nimic. Probabil era efectul faptului ca imi doream asa de mult acest lucru incat, doream sa imi auto-indeplinesc dorinta. Ce fiinta jalnica eram. Atunci mi-am adus aminte. Alice era cu noi in salon, dar cand am intors cu fata spre canapeaua de langa locul unde statea Renee, nu mai era acolo. Probabil se scuzase, dar eu nici nu o auzisem. Cat de concentrat eram? Uitasem complet sa ma comport uman. Mi-am dat seama ca statusem nemiscat tot acest timp in spatele lui Renee. Cat de puternica era Bella, de ma facea sa imi pierd si sirul gandurilor? Cat de puternica era legatura ei cu mine de putea sa ma faca sa uit ceea ce am facut de aproape 90 de ani incoace? Atat de multe intrebari. Unde aveam de gand sa le gasesc raspunsul? Eu clar nu aveam raspunsuri.

Renee o mangaia pe Bella pe frunte, pe portiuni in care nu se aflau bandaje, chiar daca acestea nu reprezentau mai mult de 10 – 15 cm de piele. Era plina de vanatai, patru coaste rupte si sa nu mai punem la ocoteala piciorul rupt.

Orele treceau ca si cum ar fi fost zile. Nu mai suportam. Doctorul nu vorbea direct cu noi. Prefera sa vorbeasca cu Carlisle, “ca de la doctor la doctor” cum gandea el. Se simtea foarte important stand de vorba cu un doctor asa de mare precum tatal meu. Apoi a inceput sa nu il mai placa cand a aflat ca desi avea atatea diplome se retrasese intr-un oras precum Forks.

Gandurile imi zburau aiurea, nu eram atent, nu o voiam decat pe Bella. Pe ea si numai pe ea. Nu voiam sa plec, sa dispar nici macar pentru o secunda. Dupa-masa m-am prefacut ca dorm, ca sa ii las lui Renee un pic de timp “singura” cu fata ei. Ma asezasem pe canapea, pretinzand ca sunt obosit si chiar eram, eram obosit de atata vinovatie. Ma seca de putere. O sedasera pe Bella. Nu mai ramanea nimic de facut decat sa astept. Sa astept ce? Sa se trezeasca? Daca nu se mai trezea? Gandul acesta imi facea corpul sa devina din ce in ce mai dur. Mi-am amintit ca Renee era acolo. Daca ramaneam nemiscat riscam sa ii atrag atentia. Nu voiam sa fac asta. Nu voiam sa stric totul, nu voiam sa fiu eu cel care strica echilibrul.

Gandurile lui Renee parca imi sparsesera timpanele. Aproape ca m-au facut sa tresar.

Edward! Nu, nu, nu. Nu pot sa cred. Nu poate, e impotriva firii.

Ramasesem socat. Intepenit, ma transformasem intr-ostatuie de pieatra. Nu stiam cum sa mai reactionez. Descoperise? Asta facuse? Stia? Eram incordat la maximum, pauza de dupa facandu-ma sa imi doresc sa pot sa imi schimb si eu frecventele. Voaim sa pot sa aud, mai mult ca oricand. Ce? Ce mai era de facut acum?

Te iubeste. Gandul ei devenise brusc atat de dulce. Parca era un copil de 10 ani care il gandea, un copil caruia I se indeplinise visul. Prea mult. Off Bella stiam ca esti frumoasa, stiam ca meriti mult mai mult, dar unul ca Edward? Edward si Bella. Bella si Edward. Incepuse sa ii placa cum suna. Nu imi venea sa cred. Ma facuse sa inghet crezand ca stie, crezand ca o sa fuga terorizata de gandul acesta, si ea ce imi face?

Alte ganduri i-au urmat celuilalt. Parca ii spunea Bellei o poveste ca sa adoarma. Erau culori, scrisuri, fata Bellei, eu, tata, Alice, era fericire. Am deschis ochii incercand sa nu se observe si mi-am indreptat privirea spre ea. Adormise. Acum intelegeam de ce gandurile ei o luasera razna. Am luat-o in brate si am asezat-o in locul meu, am incercat sa nu ii ating pielea deloc. Nu voiam sa ii dau un soc, mamei iubitei mele. Cum suna “iubitei mele”, probabil ca daca as fi fost uman, inima mea ar fi luat-o razna, exact ca inima Bellei. M-am asezat langa patul ei. Totul parea asa de ciudat. Intinsa acolo, alba asa, parca era un vampir. Brusc gandul m-a facut sa imi doresc sa nu il fi gandit. Am incercat sa il alung, si mi-am promis ca de dragul Bellei sa incetez sa mai gandesc asa. Am stat acolo si am privit-o cum doarme, imi doaream sa vorbeasca, asa cum obisnuia cand era acsa. Voiam sa o aud, sa ii aud vocea. Am ramas asa analizand-o, fara sa imi dau seama ca timpul trecea. Parca totul incetase sa se mai miste o data cu Bella.

Renee s-a trezit la opt si era foarte rusinata ca adormise. Incepuse sa fie si mai dulce cu mine decat la inceput. Probabil ca ii placea de mine. Asta m-a facut sa mai uit putin din vina, dar numai foarte foarte putin. Pe la unu si jumatate a adormit din nou. Eu nu mai suportam. Dimineata sosise iara  pe nesimtite. Deveneam din ce in ce mai frustrat, mai nesigur de trezirea Bellei. Nu mai voiam sa mai astept, voiam sa o vad treaza, si voiam sa o vad treaza acum.

Renee s-a trezit si a plecat pana acasa sa isi ia niste haine de schimb. Cand s-a intors parea de-a dreptul socata, speriata. Ma gandeam ca acum sigur a aflat. Apoi gandurile ei m-au lamurit ca era speriata de jaful din apropiere. Am privit prin gandurile ei imaginile si mi-am dat seama ca Emmet si Jasper trebuie sa se fi ocupat de studioul de balet dupa ce am plecat noi. Masina pe care o furasem, un Koenigsegg era lasata la intrare. Nu voiam sa atragem atentia cand soseam la spital. Aveam deja masina lui Carlisle, dar nu era suficienta. Norocul a fost ca cineva tocmai isi achizitionase cea mai scumpa masina din lume si o parcase chiar langa aeroportul unde trebuia sa ne intalnim cu Bella, Alice si Jasper. Numai ca Bella mea plecase la o intalnire cu un vampir, al naibii de nebun si de sadic. Iara incapusem sa imi amintesc desi imi dorisem sa nu fac asta. Renee s-a scuzat si a coborat la cantina. Ii era foame.

Lasandu-ma singur gandurile mi-au luat-o razna. Interdictia, nu mai ea o interdictie, o incalcasem de mult.

Atat de multa durere. NU ma mai puteam stapani, voiam sa le zic sa o lase in pace, sa nu o mai atinga, sa nu ii mai faca nimic. Dar voiam sa o vad recuperata sau sa ii provoc durere ca deobicei? Nici eu nu mai stiam ce voiam. Eram atat de speriat de faptul ca Bella ar putea sa dispara si ca eu as fi singurul care ar fi vinovat. Numai daca nu ar fi avut mirosul asta, gandurile atat de bine ascunse, o inima asa jucausa, numai daca nu ar fi existat. Toata viata mea am asteptat, 90 de ani am sperat. De aceea nu am gasit nimic care sa ma satisfaca pentru ca ea nu era nascuta inca, pentru ca ea nu putea sa se intersecteze cu destinul meu inca.

–          Domnule Cullen!

Am tresarit. Am privit catre persoana care imi strigase numele.

Chiar are de gand sa astepte aici pana cand o sa se faca bine? Ce o vedea la fata asta? E atat de buclucasa. Nu arata deloc rau, dar nici frumusetea intruchipata nu e. El pe de alta parte parca ar fi decupat din revista “Weekly”.

Imi venea sa o strang de gat pe asistenta asta. Nu o suportam deloc. Avea niste ganduri ale naibii de enervante. Norocul ei ca eram intr-un spital ca altfel…

Ca altfel ce? Aveam de gand sa o omor? Asta aveam de gand? NU! Nu sunt un monstru, trebuie sa ma opresc.

–          Ehem! Domnule Cullen, Domnisoara Swan o sa fie dusa sa ii se mai faca niste trasfuzii. Ar trebui sa luati o pauza si sa mergeti pana la cantina. Mai bine va hraniti corespunzator daca nu vreti sa ajungeti in locul Domnisoarei Swan.

Ahh! Daca ar stii ea ca as putea sa ii rup capul chiar acum, m-ar scuti probabil de glumele astea fara haz?

–          Multumesc pentru grija, dar am mancat mai devreme. O antilopa, un leu si un jaguar, chiar inainte ca James sa…

Aveam nevoie de hrana dar pur si simplu nu voiam sa aud de plecat de langa ea. Transfuziile astea o faceau sa miroasa tot mai ciudat. Ii se schimba mirosul constant. De la o fata de 15 ani la o femeie in varsta de 45 de ani, de la un baiat de 20 la un batran de 75. Ma innebunea. Parca eram un drogat asa reactionam. Il facusem chiar si pe Carlisle sa isi doreasca sa nu mai fie in preajma mea.

Fiule, esti bine? Ar fi mai bine daca ai incerca sa iei o gura de aer proaspat. Haide du-te, iti tin eu locul.

Carlisle mereu era asa. Si-ar fi dat si viata lui de 337 de ani ca sa nu ma mai vada suferind. Si avea dreptate. Poate chiar aveam nevoie sa ies putin de aici inainte sa innebunesc. M-am intors catre Bella.

–          Nu lipsesc mult! Multumesc, tata! Ma duc la Alice.

Ai grija de tine, Edward. Renee e inca jos, am convins-o ca daca mai sta mult aici o sa se imbolnaveasca de la atatea griji. Ai grija, fii atent.

Ochii lui ma prinsesera cu garda jos. Aproape ca imi fransesera si ultima bucatica de inima pe care o mai aveam. NU suportam sa il vad asa. Voaim sa il vad vesel asa cum il stiam, voiam sa il vad fericit ca oamenii traiesc din cauza lui. Voaim asta, cu toata vointa mea. Dar acum vointa mea era concentrata la maximum pentru frumoasa mea Bella.

Am iesit din spital. Era una din zilele acelea o data la un milion de ani pentru Phoenix. Era innorat. Nu observasem pana atunci ca cerul imi plangea de mila. Defapt cerul se pregatea sa imi ia cel mai de pret lucru. Ahh! Cum am sa gasesc solutia potrivita si momentul potrivit sa imi trezesc propria Frumoasa Adormita? Cum? Nu mai aveam nici un pic de puetere, ma simteam atat de rau, voiam sa dispar, sa ma evapor sa nu exist, dar apoi mi-am dat seama. Daca as disparea, daca as pleca din viata ei, daca as crea o ruptura curata. Oare isi va reveni? Oare va putea sa traiasca mai departe ca si cum eu nu as fi existat? Oare? Oare va gasi un baiat normal caruia peste ani sa ii spuna “Da” cu care va avea copii, cu ochii de culoarea ciocolatei si la fel de nazdravani ca ea? Oare as fi putut sa rezist unui asemenea destin?

Fara sa imi dau seama ajunsesem langa masina lui Carlisle. Culoarea ei imi amintea de sufletul meu – negru – rau. Cum puteam sa cred ca pot sa o am pe Bella? Dupa cate ii facusem, nu puteam sa mai stau langa ea. O omoram cu fiecare minut care trecea. Eram din ce in ce mai aproape de moarte.

Am urcat in masina cu gandurile aiurea. Nu ma puteam concentra. Voiam putina liniste, defapt voiam sa fiu linistit. Ajunsesem la hotel. Am vazut-o pe Alice la intrare. Stiam ca ma asteapta. Probabil vazuse ca aveam de gand sa vin sa vorbim.

Edward, esti bine?

Cum sa fiu bine? CUM? De ce nu ma intreba nimeni “Bella e bine?” De ce credeau ca trebuie sa ma fereasca de suferinta? De ce? Nu meritam. Eram o creatura josnica si nesabuita care nu merita grija si bunatatea lor.

Am dat din cap in semn ca nu.

Ochii ei aproapte ca plangeau. Mi-am dat seama ca daca ar fi putut chiar ar fi plans atunci. M-am dus langa ea, am luat-o de mana si am mers in camera. Am trecut pe langa receptionera, care se inrosise toata la gandul ca am de gand sa ii adresez vreun cuvant. I-am aruncat cuvintele “sa nu ne deranjeze nimeni” dupa care am tinut drept pana am ajuns in camera. Alice se uita la mine, ochii ii erau plini de suferinta.

Si atunci s-a intamplat.

Am cazut in genunchi. Cat ii doream sa pot sa plang, cat imi doream sa pot sa le simt caldura pe obrajii mei reci. Am inceput sa imi aduc aminte ce gust aveau lacrimile Bellei. Cand am gustat prima ei lacrima, era atat de buna, parca intregul miros al Bellei se concentrase intr-o picatura minuscula de parfum. Lacrima ei era mai buna decat orice sange gustasem pana atunci. Aproape la fel de buna ca sangele ei. Alice parea ingrozita. NU stia ce sa faca. Intr-un final s-a apropiat de mine si s-a asezat langa mine. Eu eram razmat de usa, iar ea avea capul pe umarul meu. Stia cat sufeream. Si ea suferea. Devenise  prietena buna cu Bella, stia ca prietenia lor se va intensifica pe parcurs. Stia ca Bella ii era cea mai buna prietena chiar daca Bella inca nu constientiza asta. O iubea. Imi mai spusese asta cu mult timp in urma. Chiar inainte sa faca cunostinta cu Bella.

O sa fie bine Edward! Stiu ca nu de asta ai nevoie acum, dar crede-ma o sa fie bine. Am vazut. E mai puternica decat credeam noi ca este. Este o luptatoare. Si te iubeste atat de mult.

Taceam nu eram in stare sa mai scot nici un sunet. Nu voiam sa aud compatimiri. Voaim sa fiu confruntat cu realitatea.

Apropo. Ce fost cu gandul ala ca plecam? Aproape ca mi-a stat inima in loc – incerca sa se amuze de propia-i gluma, desi nu prea reusea – te-am vazut despartindu-te de Bella apoi nimic. Nu mai intelegeam nimic. Deasta am coborat la receptie, voiam sa vin la spital sa vad ce faci, ce s-a intamplat. Dar apoi te-am vazut si am inteles. Fusese doar un gand ratacit nu? Doar nu ai de gand sa…?

Isi lasase intrebarea neterminata. Probabil fata mea o convinsese ca fusese mai mult decat un gand. Apoi am clatinat din cap in semn ca nu. Nu. Normal ca nu. Nu aveam eu suficienta putere sa ma despart de ea. Nu aveam cum. Exercita o forta de gravitatie mai mare decat mi-as fi putut imagina. Chiar si cu cele mai eficiente tehnici in a mintit nu as fi reusit sa o fac sa creada ca nu o mai iubesc.

Eram un las. Voaim si nu voiam. Cine ma mai intelegea?

Ochii lui Alice s-au marit brusc. Am intors capul catre ea. si m-am lasat prins in viziunile ei. Se pare ca Bella se va trezi. Curand. Nu am asteptat. M-am ridicat in picioare, am iesit pe usa cu gandul ca Bella se va trezi si eu nu voi fi acolo. Daca s-o fi trezit deja? Voiam sa fiu langa ea.

Deveneam frustat de impedimentul pe care il aveam. Trebuia sa folosesc masina si mi se parea ca la 130 la ora nu se misca destul de repede. As fi ajuns mai repede daca as fi alergat. Dar as fi trezit suspiciuni. Off! Cat nu suportam aparentele.

Intr-un final am ajuns la spital. Am dat cu usa atat de tare incat am crezut ca probabil am stricat-o. Trebuia sa ii repar lui Carlisle usa inainte sa observe ca i-am stricat masina lui preferata.

Am urcat scarile. Am vazut-o pe Renee la cantina. Probabil nici nu observase ca plecasem de langa Bella.

Cand am intrat in salon, Bella era la fel de inerta ca si pana atunci. Nu mai suportam sa o vad asa, ma durea fiecare secunda, apoi fiecare minut scurs fara sa fac nimic pentru ea. Dar ce puteam face? M-am indreptat catre pat si m-am asezat pe marginea lui. Salonul acesta imi devenise atat de cunoscut. Acum observasem ca Alice atarnase un tablou cu doi indragostiti mergand prin ploaie, cred ca voia sa sublinieze relatia noastra si elementul care ne unise. Ploaia. Imi aminteam cum ii picura ploaia pe fata ei in ziua aceea dupa ce lesinase la ora domnului Banner. Cand a iesit din cabinet era atat de alba, atat de atragatoare, era ingerul meu personal, raza mea de speranta, raza care ma ghida, sau mai bine zis eu ma ghidam dupa ea, ea nu facea decat sa stea si sa se uite la mine. Nu facea decat sa ma indemne sa incerc sa o ajung, cu mai multa forta, cu mai mult chin, cu mai multa ardoare. Focul din gat a izbucnit fara sa imi dau seama. Ma lasasem purtat prin amintiri, aducandu-mi aminte prima zi, prima bataie accelerata a inimii, prima data cand mi-am dat seama ca nu pot sa ii aud gandurile, frustrarea, dezorientarea, apoi cum am inceput sa imi dau seama putin cate putin ca o iubeam. Brusc mi-am dat seama ca fusesem distras din zborul meu prin amintiri. Fusesem distras de ochii ei. Au inceput sa se deschide usor, temator, parca nevrand sa sperie pe nimeni. Cand i-a deschis intreg universul meu a incetat sa se mai miste. Eram inert asteptand urmatoarea miscare. In ochii ei citeam confuzie si apoi dintr-o data hotarare. Si-a dus mana la nas pregatita sa isi scoata tuburile.

–    Ba nu, sa nu faci asta.

Si am ridicat mana sa i-o prind pe ai ei. Pentru un moment uitasem cat de puternic sunt, am crezut ca i-am zmuls mana, dar nu a schitat nici un gest asa ca probabil am exagerat.

–          Edward?

Vocea ei era nesigura. Spera oare sa nu ma mai gaseasca aici cand se va trezi? Un fior de teama mi-a strabatut intreg corpul.

S-a intors catre mine cu chipul ei angelic. Voia sa imi faca in ciuda ca e asa de frumoasa chiar daca nu e vampir sau ce? Dupa ce am gandit asta mi-am dat seama cat de sinistru suna. Ce jalnic eram.

– Vai, Edward, imi pare asa de rau!

De ce isi cerea ea iertare? Dece EA? De ce nu EU?

–          Sssss. Totul e in regula acum.

Cum sa fie in regula? Scapase de un rau, dar cel mai mare rau il reprezentam tot eu.

–          Ce s-a intamplat?

Cuta aceea care ii aparea pe fata cand se concentra, imi demonstra ca nu isi amintea totul chiar perfect. Mai bine asa. Nu voiam sa aiba cosmaruri doar din cauza asta. Voiam sa fie in siguranta. Focul din gat incerca sa iasa afara. Dar nu puteam permite asta. De cand ii gustasem sangele, de cand aprooape cazusem in pacat, focul era din ce in ce mai puternic. Daca inainte avusesem nevoie de toata concentrarea mea ca sa ii rezist acum aveam nevoie de toata concentrarea mea si inca ceva. Ceva-ul acela era si mult si putin. Uneori nici nu simteam focul, alteori trebuia sa imi tin respiratia. Autosugestie. Se pare ca momentan autosugestia mea ma parasise. Poate imi voi reveni la normal. Defapt nu poate, ci trebuie sa imi revin la normal inainte sa fac vreo prostie. Vreo prostie? Cum ar fi? Uneori ma detestam numai pentru ca nu eram in stare sa imi dau seama ce vreau.

–          Aproape am ajuns prea tarziu. Puteam sa fi ajuns prea tarziu.

Fata ei aproape ca se crispase la gandul acela. Observase deci. Observase ca eram un nasabuit, uimitor de stralucit in a face persoana iubita sa sufere. Nu, aproape ajunsesem prea tarziu, ci ajunsesem prea tarziu. O muscase. O infectase. Ochii mi se uscara instantaneu la gandul ca as fi putut s-o pierd. Focul imi atrase din nou atentia. Atat de puternic. Inghetasem.

–          Am fost atat de fraiera, Edward – suspina ea. Am crezut ca o avea pe mama.

Cum putea sa creada ca e fraiera? De asta isi facea ea griji? Ca ma ranise pe mine? Si cu ea cum ramanea? Cum de nu observase. Cum de nu regreta ca m-am indragostit de ea?

Am inhalat incet, gustand fiecare particula din mirosul ei. Incetul cu incetul focul mi-a cedat mie puterea. Detineam controlul, pentru moment.

–          Ne-a pacalit pe toti.

Atat puteam spune? Ca devenisem victima unui asasin? Ca nu fusesem in stare sa ii aud planurile inainte sa le puna in aplicare? Doar atat? Cat ma dezgustam.

Fata ei devenise ganditoare din nou. La ce se gandea? Muream de curiozitate, deveneam din ce in ce mai frustrat ca nu pot fi in stare sa ii citesc gandurile. Poate se gandea cum sa ma paraseasca fara sa ma raneasca. O parte din mintea mea ii dadea dreptate. Doar nu avea de gand sa traiasca langa un monstru pentru eternitate. Insa cealalta parte incepuse sa se teama, sa sufere. Cum as fi rezistat fara ea? Vroiam sa o las sa plece, sa scape de lanturile mele sau  vroiam ca ea sa ma elibereze? De fapt nu ma putea elibera, eram prins in lanturile ei pana cand eternitatea ar fi luat sfarsit. Numai eu o puteam elibera.

Asteptam sa vad care ii era ingrijorarea. Apoi rabufni:

–          Trebuie sa ii sun pe Charlie si pe mama. Vocea ei era ingrijorata.

Atat? Asta? Fara despartirii?

Am raspuns automat.

–          I-a sunat Alice. Renee e aici – ma rog in spital. S-a dus sa isi ia ceva de mancare acum.

–          E aici?

Parea atat de ingrijorata. Cand a auzit ca Renee era aici a incercat sa se ridice. E nebuna? Vrea sa imi provoace un atat de cord? Am incercat sa pun cat mai putina forta in mainile mele atunci cand am impins-o inapoi. Nu voiam sa imi pierd iara autocontrolul. Nu acum cand ma simteam superior arsurii din gat.

–          Se va intoarce in curand. Iar tu trebuie sa stai linistita.

Am incercat sa o “ametesc”. Sa imi folosesc cea mai dulce voce posibila.

– Dar ce i-ai spus?

A intrebat, ea evident speriata. Nu imi iesise. Daca eu eram cauza pentru care se speriase? Nu imi puteam permite sa mai risc sa o mai “ametesc” de acum incolo.

– De ce i-ai spus ca sunt aici?

A doua intrebare fulgera camera. Se pare ca devenea imuna la orice incercare de a fi distrasa cand era nervoasa. Am inspirat adanc dupa care i-am spotit:

– Ai cazut printr-o fereastra, doua etaje. Pentru muritori asta era povestea, pentru noi era diferita. Inca un sir lung de imagini imi acaparara mintea. Revedeam si revedeam si revedeam, din nou si din nou noaptea aceaa. Trebuie sa recunosti ca s-ar putea intampla. Am mai adaugat eu. Desi vocea mi se stalcise pe ultimele doua cuvinte. Eram prea furios. Am inceput sa ma calmez treptat, la gandul ca ea era prezenta. Prezenta ei ma calma. Daca inainte ma intarata, scotea afara montrul din mine acum era o oaza de liniste. Ochii ei de culoarea ciocolatei, ma hraneau, ma tineau in viata.

Un oftat scurt ii iesi printre dinti. Era evident revoltata ca ii implicasem familia. Dar ce credea ca o tineam sechestrata la mine pana cand se facea bine si era intr-o stare perfecta de returnat lui Charlie? Probabil ca ar fi pus si FBI-ul si CIA-ul dupa mine. Ochii i-au zburat catre picior. A observat ghipsul, apoi cu o voce aproape sparta si-a continuat intrabarile.

– Cat de rau e?

– Ai un picior rupt – din cauza ca nu am ajuns la timp – patru coaste rupte – tot din cauza ca nu am ajuns la timp – niste fisuri in craniu – la fel: n-am ajuns la timp

vanatai pe fiecare centimetru de piele – ce coincidenta: n-am ajuns la timp –  si ai…pierdut mult sange – nu in ultimul rand: n-am ajuns la timp.

Ti-au facut cateva trasfuzii. Gandul la mirosul Bellei pe timpul trasfuziilor m-au facut sa stranb din nas. Nu mi-a placut – miroseai tot timpul diferit, combinatii peste combinatii – te-au facut sa mirosi aiurea pentru o vreme.

–          Trebuie sa fie o schimbare placuta pentru tine.

–          Nu, imi place cum mirosi tu. Tu, Bella nu altcineva. Mirosul tau, ma innebuneste.

–          Cum ai facut-o? M-a intrebat cu ochii aceea curiosi.

Astepta sa ii spun? Chiar voia sa ii spun cum mi-a fost? Nu voiam sa ii povestesc un asemenea cosmar.

–          Nu sunt sigur, am murmurat incercand sa par distant. Mi-am aruncat privirea la tabloul din perete si brusc mi-am amintit de ziua ploioasa in care ne-am cunoscut. I-am luat mana infasurata in pansamente si am aranjat-o delicat in mana mea. Priveam forma neregulata a pansamentului, apoi cate patratele avea si tot asa. Ea astepta cuminte sa ii povestesc. Nu puteam sa fac asta, dar cum puteam sa rezist tentatiei de a nu o face cand ochii ei aproape se asezau in genunghi si ma rugau. N-am rezistat. Am oftat si am inceput cosmarul. Era imposibil – imi e imposibil sa povestesc – sa ma opresc. Imposibil. Dar am reusit. Da, reusisem numai pentru ca o iubeam atat de ult, atat de dureros de mult. Chiar ca te iubesc.

7 thoughts on “Capitolul 2

  1. Asta e o continuare a “Amurg” din perspectiva lui Edward? Daca e asa ma bucur…chiar imi doream ca cineva sa scrie “Luna Noua”, Edward fiind narator. Daca nu-i asa…imi va placea oricum. Cand ai timp te rog sa-mi raspunzi…sau sa-mi trimiti un mail (id’ul e pe blogul eu). Pupici.

    Like

    • Buna again Oana…
      Da, e o continuare “Amurg” din perspectiva lui Edward, dar nu l-am mai continuat pentru ca, era prea dureros pentru mine sa imi imaginez prin ce-a trecut saracul ED.
      Daca vrei fan-fic-uri despre “Luna Noua” din perspectiva lui Edward iti pot recomanda cateva. [sper ca mai am adresele].
      Pupici,
      Theo~

      Like

  2. durere,durere,durere si iar durere….de ce in dragoste suferi mai multa durere decat fericire…poate merita,poate nu,cine stie cu adevarat?
    in fine,te inteleg daca e prea multa…si pe mine ma sfasiau anumite paragrafe din carte si din midnight sun cand povesteau despre suferinta lui ed
    linkul nu e bun…sau cel putin nu direct dar in final m-a dus la too late fiction pe care apropo nu ai mai scris de mult, mai continui?
    Pupici si bafta in continuare

    Like

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s