Capitolul 01


Capitolul 1 – A new start

A New Start

A New Start

E dimineaţă. Adică vreau să spun luni dimineaţă. Şi ce înseamnă asta?! Şcoală!!! Nu ştiu ce o sa mai fac cu şcoala asta, deja mă scoate din sărite. Adică, mă rog, nu e aşa cum sună. Nu’s corigentă sau alte deastea, din contră sunt premiantă, am terminat a unsprezecea cu zece pe linie. Cine mai reuşeşte astfel de performanţe în zilele astea? Eh, să încep prin a mă descrie puţin. Sunt o fire ok, cam enervantă uneori, dar asta nu mă împiedică să am o duzină de prieteni, mai mult sau mai puţin pe interes. Am un metro şaptezeci şi cred că în jur de şaptezeci de kilograme, nu m-am mai cântărit de mult. Cântarul este inamicul meu numărul unu şi cum nu vreau să imi distrug nervii, prefer să nu mă mai urc pe el. Am şaptespezece ani şi cum spuneam sunt în clasa a douăsprezecea, adică încă două săptămâni şi nu voi mai fi a douăsprezecea, voi fi un mic bobocel la faculatate. Nici până acum nu m-am hotărât ce facultate să urmez, cred că aştept ultimul moment ca de fiecare dată, tipic mie. Apropo mă numesc Jessie, mama era obsedată de numele ăsta din copilarie, mie mi se pare un nume numai bun pentru o caţea, şi nu mă refer la o persoană ci la o căţeluşă adevarată, dar în fine, nu mai contează acum. Sunt din România în caz că vă întrebaţi.

Am ajuns deja la şcoală şi uite-o şi pe prietena mea Mihaela.

– Bună Mishy! Ce faci?

– Bună Jessie! Bine tu?

– Am o veste bombă!

– Wow! Ce-i nou?

– Păi…

Mereu îmi place să fac câte o pauză de genul acesta, sună mai dramatic aşa şi o enervează pe Mihaela şi probabil nu ştie dar când e încruntată îi apare pe frunte o mică cută ce seamănă cu o inimioară e aşa de draguţă. Şi, cum ziceam.

– Vineri seară când am ajuns acasă, asta pe undeva pe la şapte şi jumătate când, bineînţeles, mă aştepta mama la uşă…

– Oh! Asta sună a necazuri!

– Da, aşa am zis şi eu atunci, dar se pare că m-am înşelat. Şi cum oricum mă durea capul îngrozitor i-am spus că am chiulit de la franceză şi că după aceea am ieşit puţin cu tine şi cu Andrei în oraş.

– Tu nu eşti sănătoasă. Şi?! Ce a zis? Adică vorbim aici de mama ta. Ce ţi-a mai făcut de data asta?

– Culmea culmilor, nimic!

– Tu faci la mişto? Nimic? WOW! Nu pot să cred, adică vorbim de mama lui Jessie – perfecţiunea întruchipată, cea mai drastică mamă cunoscută vreodată şi tu îmi spui că după ce i-ai spus că ai chiulit, că ai ieşit în oraş nu ţi-a făcut nimic? NIMIC?!

– Exact, nimic. Ştiu, şi eu am rămas şocată. Am urcat în camera mea şi mi-am pus căştile în urechi şi am început să învăţ. După vreo cincisprezece minute m-a strigat la masă, bineînţeles că nu am putut să o aud, muzica era dată prea tare, aşa că s-a auto-invitat la mine în cameră. Iţi dai seama că aproape mi-a plesnit inima cand am văzut-o in prag. Am stins muzica, nu ştiam unde să mai ascund mp3-ul, credeam că o să mi-l ia fără doar şi poate, dar nu, s-a rezumat la a-mi spune că cina e gata şi dacă vreau, fi atentă că mi-a spus dacă vreau, să cobor să mănânc. Adică nu mi-a impus ca în oricare altă dată, ci m-a întrebat dacă aş vrea. Am rămas şocată. Apoi am întrebat-o dacă s-a întâmplat ceva. A făcut ochii mari şi a izbucnit in lacrimi. Wow, frate ce am mai făcut de data asta? Bineînţeles că nu avea de gând să îmi spună, doar stătea acolo în prag şi plângea. Am chemat-o să stea pe pat, să se liniştească şi să îmi explice şi mie ce naiba în lumea asta se întâmplă? Şi ştii ce-a făcut? Nimic, a plâns şi a plâns, iar după vreo zece minute mi-a zis că o să-i fie dor de mine.

–          Ceeeeeeeeeeeeeeeeeeee?????

–          Da, cam aşa am reacţionat şi eu. Adică, mamă, unde plec? Apoi s-a uitat la mine. Se aştepta ca eu să ştiu deja.  A coborât până la parter şi s-a întors cu o hârtie în mână. Era ciudat de plină de sigla şcolii noastre. Mi-au trecut prin cap atunci cam în jur de o mie şi ceva de scenarii, unde, evident eu eram pionul principal şi care, desigur, sfârşea rău.

–          Şi?? Ce-a zis? Ce-a făcut? Ce scria pe foaie?

–          Uşor Miha dragă că nu am zece guri, deşi nu mi-ar mai strica încă una. Glumeam stai liniştită. Aşa cum spuneam. Păi pe foaie nu scria nimic rău, adică era totul frumos aranjat, mi-a împrumutat-o şi am citit-o!

–          Ei? Ce scria?

–          Zicea ceva de o bursă…

–          Bursă??? Wow! Unde?!

–          Mă laşi să explic sau mă grăbesc la oră şi nu îţi mai zic în veci?

–          Gata, gata. Tac, pe cuvânt de cercetaş!

–          Şi cu degetele alea încrucişate de la spate ce mă fac?

–          Ţi se par. Mi le trosneam doar.

–          Off! Aşa şi cum spuneam, înainte să fiu întreruptăăăă, am citit. Şi zicea de o bursă de studii gratuită la… unde crezi? New York City!

–          Tu glumeştiiiiiiiiiiii?

–          Nu. Aşa am făcut şi eu când am terminat de citit. Am verificat numele meu de cinci ori, numărul şcolii de şase şi numele directorului de două ori, că şi aşa mi se face greaţă dacă îl pronunţ de prea multe ori. Şi era total originală scrisoarea, adică eu, in New York, toată facultatea. Iţi dai seama? Sunt şocată şi la ora asta. Să nu mai vorbim de cum a facut mama. M-a strâns în braţe, m-a pupat până  ce am căzut pe spate, cumpărase chiar şi un tort, din care bineînţeles că nu am putut să nu mă abţin să nu mănânc.

–          Doamne nu îmi vine să cred. Eşti tare!

–          Merci! Auzi Miha, ştii, am totuşi o mică rugăminte la tine. Dacă nu te superi, nu vreau să ştie nimeni despre asta. Înţelegi? Nimeni!

–          Da de ce? Doar e o veste super! Cum poţi să iţi doreşti să nu ştie nimeni?

–          Nu ştiu! Dar nu contează. O să inventez eu ceva. De exemplu: m-am dus să muncesc cu tata la fermă, da sigur, şi nu am vrut să fac facultate, sau nu ştiu, dar nu vreau să ştie nimeni de asta. Înţelegi, Domnişoară Bârfitoare?

–          Am înţeles! Şi uite, nici nu ţin degetele încrucişate!

–          Mulţumesc mult, Mihaela!

–          Pentru ce sunt prietenii adevăraţi? Dar oricum felicitările mele. O bursă, New York, tipi buni, cluburi, fără mama ta enervantă.

Da cam aşa s-a scurs dimineaţa mea, care se presupunea să fie infernală, tot vorbind cu Mihaela si dându-i informaţii care mai de care, pentru că este cu adevărat o bârfitoare. Eu cred, nu mi s-a confirmat, dar cred că ţine undeva pe sub pat un carneţel în care notează ce a mai făcut cutărică azi, cu cine a ieşit Y sâmbătă seară, pe cine a mai lăsat X-culescu cu ochii în soare şi tot aşa. Şi totuşi tot prietena mea cea mai bună rămâne! O să îmi fie dor de ea.

3 thoughts on “Capitolul 01

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s