Capitolul 02


Capitolul 2 – Please Don’t cry

Please Don't Cry

Please Don't Cry

Huh. E deja vineri! Nu ştiu când se scurge timpul ăsta, deja devine stresant să nu mai am timp de nimic înafară de şcoală, şcoală şi iară şcoală. Oricum mi-a spus mama că plecarea e peste o săptămâna. Sunt oarecum în cumpăna dintre extaz şi dezamăgire. În primul rând sunt fericită, doar scap de cicălitoarea mea mamă, de infernalele şi imposibile drumuri de aici şi până la magazinul din colţ deci automat scap de vecinu’ de la doi, voi mai scăpa de asemenea de toţi colegii mei insuportabili, de toţi tipii oribili din ţara asta, de toate fast-food-urile în care nu se mai serveşte nimic bun decât cafea, de toate sâmbetele ratate din cauza unor tâmpiţi şi voi putea spune de acum în colo, bună New York, bună fast-food-uri delicioase, bună tipule dulce de peste stradă, bună viaţă fără mamă, în câteva cuvinte: bună viaţă bună! Sunt atât de extaziatata numai când mă gândesc la asta şi gândeşte-te că e doar începutul. Şi totuşi uite că nu s-au inventat încă momentele bune care să nu conţină şi momente proaste. Mă despart de Mihaela şi asta mă supără cel mai tare, mă despart de şcoala mea ponosită, mă despart de vânzătoarea de la chioschiu` de ziare cu care bârfeam mereu înainte să vină autobuzul, mă despart de parcul ăla în care mergeam cu toţi “borfaşii” şi rădeam, mâncăm seminţe sau înjurăm până nu mai puteam, mă despart de toate astea şi nu prea îmi convine. Sper doar că la New York o să mă distrez cu adevărat. Colegiu, băieţi buni, mâncare bună, pat cald, masă caldă, de ce mă mai pot plânge? Doar asta e tot ce şi-ar putea dori vreodată orice nou student într-o ţara nouă.

Trebuie să îmi fac bagajele şi credeţi-mă nu pot să mi le fac decât atunci când nu e mama acasă că să mă streseze că bluza aia e indecenţă sau că blugii aia parcă sunt luaţi din tomberon. Oare ea chiar nu pricepe că ăsta e stilul meu vestimentar şi cu asta basta? Când o să înţeleagă cu adevărat că nu mai sunt un copil de zece ani şi că acuma pot să îmi port şi eu singură de grijă. Oare aşa sunt toate mamele? L.O.L. sper că  nu, sau cel puţin nu vă doresc să aveţi aşa o mamă ca a mea. Să trecem peste subiectul asta că deja îmi provocă o stare de amorţeala numai la gândul că cine ştie poate îmi poate citi gândurile şi eu o să pic prost mai târziu. Deci cum spuneam, îmi fac bagajul. Cred că îmi iau perechea asta de blugi, sunt în stil cowboy şi îmi plac mult, mă şi avantajează pentru că la ei nu pot să port decât bluze decoltate şi nu se mai uită nimeni aşa la curul meu cât târna, ci la balcoanele mele care, slavă Domnului, sunt destul de mari, bine, bine nu sunt mari sunt foarte mari, de când aveam vreo paisprezece-cinsprezece ani aveam nişte balcoane, mă invidiau toate colegele şi credeţi-mă o data am vrut să le tai, prea voia să le pipăie toată lumea, dar slavă cerului că m-am răzgândit. Ce mă făceam eu acum? Şi fustiţa asta roză s-ar potrivi într-un club în care din întâmplare mă voi afla eu după ce ajung. Aşa că New York păzea că vin Babe!

A trecut şi săptămâna asta şi uite-mă pe aeroport aşteptând avionul în care urmează să fac un zbor lung şi obositor, dar merită! Mama e lângă mine şi ea pare foarte ciudat de  îngrijorată; de vreo cinsprezece minute îi tot spun că o sun imediat ce cobor dar nu poate să înţeleagă că nu o să se întâmple nimic tocmai cu avionul ăsta. Mă rog, sunt oarecum fericită că a putut veni şi tata. Nu ştiu dacă am spus, dar tata are o fermă, adică deaia naşpa cu găini, porci şi chestii deastea urât mirositoare, dar câştigă bine şi deci restul nu mai contează. El şi cu mama sunt căsătoriţi de vreo douăzeci de ani şi până acum nu ştiu să se fi certat vreodată. Tata e pâinea lui Dumnezeu şi nu glumesc; are o faţă blândă şi brăzdată de riduri şi de griji pesemne de la atâta muncă şi oboseală, şi un suflet atât de bun că dacă ai vrea să îl înşeli nu te-ar lasă inima când i-ai vedea faţa atât de îngrijorată că poate ţie chiar ţi s-a întâmplat ceva rău; cred că deaia are şi aşa de mult succes cu ferma şi are şi atâţi de mulţi prieteni adevăraţi. Mama, deşi o descriu mereu ca pe o isterică, să ştii că are o faţă foarte calmă şi nişte ochi mici numai perfecţi pentru faţă ei ovală. Are în jur de un metru spatezeci şi cinci şi poartă ochelari. Părul ei are o culoare care îmi place la nebunie, e ciocolatie dar cu nuanţe de auriu în el şi nu ştiu cum de ea îl are aşa din naştere şi eu îl am aşa de negru cu nuanţe de albastru în el. Uneori mă oftic, şi mă oftic numai când îi văd ochii. Şi ea şi tata au ochii verzi, dar verdele ăla patruzator care te inebuneste, numai eu m-am găsit să îi am verzi-albăstrui. Nu ştiu dacă v-am povestiţi dar cred că în viaţă mea predomină prea mult albastrul. Adică părul meu are reflezii de albastru închis, ochii mei sunt verzi-albăstrii, prima mea păturică era albastră, prima mea pereche de şoşonei au fost albaştrii, prima mea jucărie a fost un ursuleţ care era albastru, totul era albastru. Acum când merg pe stradă şi văd o persoană gravidă şi  care poartă o bluza albastră încep să vorbesc singură şi să zic că ce păcat de fiinţa respectivă tocmai i-a distrus viaţă viitoarei fiice, pentru că mama mi-a zis că ea obişnuia să poarte bluze de culoare albastră înainte să mă nasc, deci nu purtaţi albastru când sunteţi însărcinate va nenorociţi copii. Bine asta e o teorie tâmpita pe care am copt-o la ora de chimie când mă stresa profa şi era îmbrăcată în albastru. Tocmai se lua de mine şi eu cum ştiam că e însărcinată am întrebat-o uşor dacă îi place stilul meu. A făcut nişte ochi după care a pufnit în râs un semn clar că nu şi atunci i-am zis toate lucrurile de ţi le-am zis şi ţie mai sus şi de atunci nu mai poartă albastru. Doamne da să vedeţi cum a rămas după ce i-am povestit era de-a dreptul şocată toată clasa pufnise în râs numai ea avea o faţă ca speriată de bombe.

Îmi sună telefonul. E Mihaela. Nu prea vreau să vorbesc acum cu ea pentru că mă va face să plâng şi nu vreau. O sun eu din New York. Oricum nici nu aş putea să vorbesc la telefon cu mama care se ambalează ata de când am ajuns aici. Are impresia că n-o să mă descurc, că o să cad pradă primului venit. Şi mama nu mai tace o dată. Noroc că tata e bun şi e de partea mea că altfel nu ştiu ce m-aş face, sincer. Oricum pe tata nu îl prea interesează, adică îl interesează numai că el oricum nici înainte nu mă vedea decât o data la o luna aşa că plecarea mea nu-l va afecta cine ştie ce. Din câte am înţeles eu o să vândă apartamentul ca mama să poată să vină să stea cu el la fermă. O să fie interesant, să mi-o imaginez pe mama dând de mâncare la un porc sau mai rău să aibe grijă de un cal, ar fi prea mult râs chiar şi aşa în imaginaţie.

–          Tu de ce râzi? Nu vezi că eu mor aici şi tu?

–          Ei, ho şi tu mamă. Nu vezi că exagerezi? Ce se poate întâmplă? Haide potoleşte-te cu toată tărăşenia asta că dacă te mai temi mult poate chiar se întâmplă. Asta vrei?

–          Doamne fereşte! Cum să vreau asta?

–          Păi vezi? Acum haide linişteşte-te! Eu mă duc până la baie şi stai liniştită ca nu uit să mă spăl pe mâini.

Off! Mă omoară cu zile. Deja devine stresantă. Dar încă câteva minute şi New York I’m coming, baby!

______________________________________________________________________

Corectată de Corinna!

Multumim Corinna!

One thought on “Capitolul 02

  1. imi place mult .Si eu am inceput sa scriu o carte cu vampiri si chestii dinastea , e super.Imi place sa scriu.PS esti grozava , cu o imaginatie de invidiat .

    Like

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s