Capitolul 08


Capitolul 8 – My story? You mean my shit, right?

My Story? You mean my shit, right?

My Story? You mean my shit, right?

Sentimentele erau punctul meu slab. Nu suportam să plâng, la fel cum nu suportam fericirea. Poţi spune că sunt o masochistă, nu îmi pasă. Sunt genul de persoană care nu îşi poate lasă inima să se deschidă, care nu îşi poate suferii propriile sentimente. Toate “relaţiile” mele s-au terminat în mai puţin de două săptămâni. Eram dependentă de singurătate şi de prietenele mele aşa cum sunt acum dependentă de muzică. Am multe vicii, unele mai dăunătoare ca altele. Fiind mereu “neînţeleasă” în capul meu s-au format teorii peste care nu puteam trece decât combatându-le. De multe ori făceam prostia să gândesc când nu trebuia şi astfel am ajuns să nu mai am prieten pentru mult timp. Nu puteam să cad şi să mă ridic când totul ar fi trebuit să se învârtă în jurul unei singure persoane.

Am închis ochii sperând ca lumea să se tremine înainte să deschid gura. Cel mai dureros subiect reprezenta viaţa mea. Nu puteam să vorbesc despre ea fără să îmi amintesc. O lacrimă mi-a scăpat, o simţeam, coborând uşor pe obrazul meu rece, făcându-mi pielea de găină. Simţeam furnicături în degetele de la picioare. Eram nervoasă. Am privit către doamna Jenkins sperând că ochii mei să nu o facă să regrete că a întrebat de viaţa mea. Aveam ochii pe jumătate deschişi, pe jumătate sfâşiaţi, reflectând o inimă moartă, a cărei putere de înţelegere nu mai funcţiona. Am reuşit să privesc în ochii ei, să simt ce simte ea, să văd ce vede ea când vede un demon. Îmi simţeam durerea reflectată în ochii ei, la fel cum îţi vezi faţa într-o oglindă. Ochii doamnei J. s-au întristat, reuşind doar să îngâne un “imi pare rau”! Am dat din cap. Nu era vina ei. Am plecat capul dorindu-mi din nou să dispar, fără succes, eram tot acolo, croindu-mi propriul drum prin dezolare şi durere. Am început. Un sfârşit începe cu un început.

–          Am avut o viaţă frumoasă până am împlinit şapte ani. Eram o fetişcană care îşi iubea părinţii, dorindu-şi doar să îi vadă fericiţi. Pe atunci stăteam la ferma tatei. Era frumos, dealuri de explorat, copii vecinilor cu care să mă joc, jucării peste jucării, părul dezlegat – lăsat să fie pieptănat de vântul dulce al toamnei. Eram fericită – urma să încep şcoala, cea mai mare responsabilitate de atunci. Eram un fel de vedetă pe acolo, aveam părul lung până în talie cu reflexii de auriu, ochii de un albastru provocator, iară buzele roşii ca şi trandafirii cei mai roşii. Eram prinţesa acelui loc. Toţi mă invidiau, la fel cum toţi mă iubeau. Până într-o zi, când copilăria mea a luat sfârşit. Nu eram îngâmfată, doar fericită şi ca orice copil fericit m-am îndrăgostit. Nu era genul acela de dragoste, la fel cum nu era genul acela de dorinţă. Era mult mai mare, avea optsprezece ani. Era înalt, nu foarte frumos, dar ştia cum să se comporte cu mine, să mă facă să mă simt foarte bine. Râdeam mult când eram cu el, până într-o zi când m-a invitat la el acasă. Am acceptat, mergeam destul de des acolo, jucându-ne cu păpuşile surorii lui mai mari, făcându-mă mereu să râd când imita vocea unei fetiţe. De data aceasta era diferit.

“ Cati, stai cuminte, vreau doar să îţi arăt ceva!”

–          Îmi plăcea când îmi spunea Cati, era numele pe care mi-l alesese el, spunea că înseamnă “pur” la fel ca mine. Nu ştiam ce voia să facă, ştiam doar că ochii lui nu mai erau făcuţi din albastrul acela calm, erau făcuţi acum din albastrul acela dureros. M-am aşezat cuminte aşteptându-l. S-a dezbrăcat puţin câte puţin, încercând să facă totul să pară normal. Mi-a spus să fac la fel. L-am ascultat, nu ştiam ce înseamnă! Mi-am dat rochiţa albă de bumbac jos de pe mine, apoi am trecut la chiloţei. Am rămas goală, la fel era şi el. M-am uitat la el! Arată ciudat, voiam să îl întreb de ce e diferit faţă de mine, dar nu m-a lăsat să îl întreb nimic. Mi-a acaparat gura, m-a rugat – de fapt mi-a poruncit – să mi-o deschid, aşa am făcut. Credeam că e frumos, că el vrea doar să mă înveţe un joc nou. Am deschis-o! I-am simţit atunci limba în gura mea, nu ştiam ce să fac, era ciudat. Nu îmi plăcea. Am vrut să mă opresc, să îi spun ca nu, nu voiam, nu era bine. Nu m-a ascultat a continuat. Am continuat să ţip, dar nu mă auzea nimeni, eram singuri. Probabil plănuise totul foarte bine încă de dinainte. Am ţipat şi ţipat, până când nu am mai putut. Îi simţeam degetele coborându-i spre abdomenul meu apoi am simţit ceva mai tare, acolo jos. Nu ştiam ce înseamnă -stiam doar că mă durea, foarte rău. Voiam să scap, să plâng liniştită, dar nu m-a lăsat. S-a bucurat de trupul meu, mult timp, nu mai eram în stare să ţin socoteală. După ce a treminat a căzut peste mine, răsuflând greu şi încercând să se calmeze. A ieşit din cameră ordonandu-mi să mă îmbrac, cât mai repede posibil. Am încercat să mă ridic dar nu puteam să văd, să simt, să mă mişc. Eram moartă. A revenit după zece minute, îmbrăcat, aranjat, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mi-a tras o palmă când a văzut că nu sunt îmbrăcată încă.

“ Copil prost! Mi-ai murdărit cearşaful, ce-o să-i zic mamei acum? Idioat-o!”

–          M-a insultat tot timpul cât m-a îmbrăcat, eu nu mai eram în stare de nimic. Apoi cu ochii lui albaştrii – calmi –  mi-a cerut scuze, a început să plângă şi să îmi spună că nu a vrut, dar se certase cu prietena lui şi avea nevoie. L-am crezut. L-am iertat. După asta, rămăsesem tot cei mai buni prieteni, cel puţin în imaginaţia mea asta eram. La nici două săptămâni m-a invitat iar la el. Eram nesigură, indecisă, nu ştiam dacă e bine. Mamei nu îi spusesem nimic – aşa erau rugăminţile lui- nu vorbisem cu nimeni despre asta. Eram un copil,aşa că am mers şi a două oară, numai că de data asta, a mai invitat pe cineva. Erau doi. Au profitat de mine, iar apoi m-au aruncat ca pe un gunoi. M-au lăsat la marginea pădurii, nu mai era mult de acolo până la noi la fermă, dar nu mă puteam mişca. Simţeam ploaia pe pielea mea rece, dar era imposibil să mă mişc. Într-un final m-am târât până acasă. Aveam picioarele reci, faţa trasă, culoarea obrajilor ştearsă de mult. Când m-a văzut mama, a încremenit, nu ştia ce să mai facă, credea că m-am rătăcit în pădurea de acolo şi nu am mai găsit drumul de întoarcere. Am spus că aşa era. Nu voiam să îmi amintesc. De atunci, m-am închis în mine, am uitat! Nu sufeream, din contră mă detestam. Mă uram că nu am înţeles. Am încercat să aflu de ce le plăcea băieţilor asta. Aveam prieteni mult prea mici, nu ştiau răspunsurile. Am încetat să mai vorbesc pentru o perioadă, credeau că am păţit ceva, m-au târât prin spitale, doctorii spuneau că nu am nimic, poate e doar un şoc că am rămas în pădure atât de mult timp, până într-o zi când cineva a sugerat un examen ginecologic. Mama nu voia să audă nici în ruptul capului, susţinea că nu avea cine, ca era imposibil. Tata era îndoielnic, ştia de relaţia mea de “prietenie” cu “el”. Atunci am vorbit din nou. Tot ce am reuşit să spun a fost “mama”, apoi “te iubesc”. Mama a început să plângă, la fel şi tata. Cu o voce răguşită am reuşit să continui “nu am nimic, vreau doar acasa”. După asta, am încercat să fiu fericită, să uit, dar nu am putut. Am “înmagazinat” povestea într-un colţisor al creierului meu. Nu spun asta decât când simt că “demonul” vrea să iasă afară. Amintirea asta e clasificată aşa pentru că îmi e mai uşor să evit cuvântul ăsta decât “sex”.

M-a pufnit râsul, un râs fals, dar măcar mai înveseleam atmosfera.

Doamna J. era pierdută, ochii ei erau ciudat de trişti. Am bătut-o uşor pe umăr, afişând un zâmbet destul de teatral, dar măcar un zâmbet. M-a privit pentru o clipă apoi a pufnit-o plânsul.

–          Doamnă J. ce s-a întâmplat? E ok? Pot să mă opresc dacă vreţi, oricum am terminat cu partea “frumoasa”.

–          Oh, Doamne! Ce te-am pus să îţi aduci aminte! Îmi pare sincer foarte, foarte rău. Poţi te rog să mă ierţi?

–          Doamne Dumnezeule, dar nu m-aţi pus să îmi aduc aminte nimic, este OK! Vorbesc foarte serios. Nu vă faceţi griji! Sunteţi a doua persoană căreia i-am povestit.

–          Presupun că prima este mama ta?

–          Nu!! Nici pe departe! Cred că dacă i-aş fi spus n-o mai scoteam decât de la morgă, nu de la spital.

–          Doamne, Jessie nu vorbi aşa.

–          Glumeam! E OK! Pe bune! Nu vă faceţi griji, ştiu să îmi port singură de grijă.

–                    P-Pot să întreb cine este prima?

–          Sigur! A fost cel mai bun prieten al meu – Cristi! El m-a ascultat. Ei bine, el a fost de fapt singurul care m-a alinat şi care m-a înţeles. Mereu venea pe la mine şi vorbeam cu orele, mereu! Venea acasă să mă ia la plimbare, mamei nu îi plăcea de el, zicea că sunt prea mică pentru prieten şi are ea o presimţire că ar fi iubitul meu. Mă bufnea râsul de fiecare data. Ei bine, Cristi nu a fost aşa, nu în sensul acela. La început eram îndrăgostită de el, dar aveam doar treisprezece ani, iară el cincisprezece. Am lăsat-o baltă repede, pentru că el nu ar fi simţit la fel pentru mine şi pentru că el mă preţuia mai mult ca şi amică a lui, decât ca prietenă a lui. A fost un timp în care ne certam rău de tot şi de multe ori. De obicei eu eram aia supărăcioasă, dar atunci el se supăra din orice. L-am lăsat în pace. Am sesizat distanţa impusă între noi în momentul în care i-am spus că îmi place de cineva mult prea mare pentru mine. A fost – pot spune prima şi adevărata mea dragoste – până atunci iubisem artificial, fără să înţeleg. Împlinisem patrusprezece ani, dar gândeam foarte matur, de asta m-a acceptat Cristi, pentru că îl înţelegeam, pentru că reuşeam să îl ajut cu toate prietenele lui. M-am îndrăgostit de cineva foarte mare, era diferenţă între noi de şapte ani. La început nu m-a atras, deşi el a spus primul că mă place. Nu îl vedeam, nu aveam ochi pentru el, aşa că am lăsat-o moartă, până într-o zi când l-am surprins aprinzându-şi ţigara. Mi se părea foarte urât, că fuma, dar apoi o rază de soare, o rază a unui soare palid, abia trezit, de primăvară, i-a poposit pe faţă. Un vânt suav se jucă în părul lui, iar ochii îi erau captaţi de un dans al umbrelor. Acea imagine a rămas în sufletul meu. Când s-a întors spre mine, un zâmbet i-a luminat faţă, dar apoi s-a retras. Îmi plăcea totul la el. Buzele lui, una mai mare decât cealaltă, ochii lui de caramel, genele lui lungi şi negre, faţa lui albă, părul lui negru. Totul  într-un  contrast perfect. Până şi ţigara   aceea  îi dădea o aură perfectă  . Din acel moment şi încă doi ani  târziu l-am iubit. Aveam multe vise cu el. Am reuşit  să  iubesc doi ani de zile cum nu mi-am imaginat. Nu credeam că mai sunt capabilă de aşa ceva, nu credeam că inima mea mai putea suporta ceva la fel de greu ca şi demonul din mine. După doi ani de zile, am avut curaj să   cer numărul de telefon. Îi trimiteam mesaje, dar nu îmi răspundea niciodată, iar când o făcea, era foarte rezervat până într-o zi când i-am spus că îmi pare rău că nu sunt suficientă. Mi-a trimis un mesaj în care îmi explica că nu e asta, doar că eu nu ştiam să fiu cum voia el. Am lăsat iubirea mea să moară. M-am concentrat şi mai mult pe şcoală. Mi-am dedicat restul anilor învăţând, încercând să definesc un “cum vreau eu”. Mi-am făcut prietene. Eram dependentă de ele, dar ştiam că urma, ştiam că urma să vină trădarea. O simţeam. Prietenii sunt nişte fiinţe jalnice, în care dacă te încrezi pierzi. Prietenii sunt creaturile cele mai jalnice ale lui Dumnezeu. Te fac să îi placi, iar la final te omoară. La fel ca şi Cristi, la fel ca viaţa. Viaţa este partenerul tău, este istoria ta, este prietena ta, este amanta ta, este tot ce vrei, până când se sătura şi îţi spune “bye, ne mai vedem” şi atunci…mori. Viaţă e târfa căreia nu îi plăteşti nimic, ca să ţi-o tragă, e prietena căreia îi spui tot ca să te înşele, e cea care te ridică şi totuşi cea care te trage în jos. Oamenii sunt nişte fiinţe urâte, a căror suflete sunt mutilate. Nimeni nu poate fi frumos, când sulfetul îi este pângărit. Nu l-am mai văzut de atunci. De când mi-a spus că nu sunt cum vrea el. L-am lăsat să moară o dată cu iubirea mea, l-am lăsat şi pe Cristi să moară, i-am uitat. Apoi am primit o bursă aici, şi uite-mă!

–                    Scumpo!

Vocea doamnei J. era plină de resentimente. Îi părea rău, se vedea, dar nu îmi păsa, nu voiam milă, voiam să îmi fie doar prietenă.

–          Nu! Vă rog, nu vreau mila dumneavoastră! Vreau prietenia dumneavoastră.

–                    Sigur, draga mea!

Încă o lacrimă…

–          Va implor! Nu îmi spuneţi “draga mea” îmi aduce aminte de bunica, a murit şi îmi este foarte dor de ea. Vă implor!

–          Sigur! Îmi pare rău!

–          Nu face nimic. Vă supăraţi dacă mă retrag acum?

–          Sigur că nu! E oricum destul de târziu. Noapte bună, Jessie!

–          Noapte bună, doamnă Jenkins! Şi încă ceva. Numele meu complet este Carter Jessie Catherine.

–          Jenkins Joan, încântată!

Corectată de: Corinna!

Mulţumim Corinna!

Advertisements

One thought on “Capitolul 08

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s