Capitolul 16


No One Hears You Anyway.

Capitolul 16 – No One Hears You Anyway

Încă îmi aminteam mâna lui rece peste a mea. Deşi era în faţa mea încă aveam impresia că visez. Vorbea mult. Îmi plăcea asta. Vocea lui mă făcea să visez, să îmi doresc să pot zbura şi eu o dată cu ea prin aerul aşa de dens. Aveam impresia că mă sufoc, Că toată prezenţa lui acapara întreaga încăpere. Rămâneam uimită la cât de multe mă puteam gândi şi totuşi încă să îi ascult vorbele. Le înţelegeam, dar parcă eram într-o lumea numai şi numai a mea, iar el era bine – venit ori de câte ori avea nevoie de mine. Un fior rece mi-a străbătut întregul corp, ştiam ce însemnă asta. Am făcut ochii mari şi am început să îl rog să înceteze. S-a uitat la mine pentru o secundă după care m-a strâns la pieptul lui.

–          Îmi pare aşa de rău! Tu ai probleme cu familia şi eu nu mai termin de trăncănit despre ce-au mai descoperit savanţii.

Lui îi părea rău?

–          Nu! E vina mea! Mi-am adus aminte, atâta tot. Mie îmi pare rău.

–                    Să nu îţi pară. Se întâmplă şi la case mai mari.

Şi mi-a făcut cu ochiul. Era ca şi cum el reprezenta pastila mea la durerile insuportabile din inima mea.

–          Nu! Stai liniştit. Îmi place să te ascult cum vorbeşti, deşi încă sunt curioasă în anumite privinţe.

–          Cum ar fi.. – de unde ştiu adresa ta de e-mail, sau numărul de telefon, sau unde stai…

–          Daa… cam aşa ceva.

–          Păi, e cam greu de explicat. Să spunem că am un prieten care are un alt prieten şi acela mai are încă un prieten care lucrează la şcoală la tine.

Glumeşte sau mă ia de fraieră? Varianta corectă: mă lua de fraieră.

–          Şi eu sunt Napoleon, deşi nu sunt, dar pot spune că am un prieten care are un prieten, care e prieten cu un var care l-a cunoscut pe stră-stră-străbunicul lui. Dar tot nu sună bine, nu crezi?

–          Ştiu! E ciudat, dar e adevărul. Nu pot mai mult de atât.

–          Învăţa să minţi mai bine.

–                    Dar nu mint.

Un oftat scurt mi-a ieşit drept răspuns. Ochii lui mă urmăreau, îmi analizau orice mişcare, după care o clasificau probabil în categoria “ de ce naiba am intrat în chestia asta?”.

Am făcut un gest scurt din mână că nu are oricum nici o importanţă. Ochii lui încă mă cercetau. Aveam ceva pe mine? Poate aveam un araneus dedematus* pe mine şi eu nu ştiam? Stai! Ăştia sunt cei mai mulţi pe la noi, nu cred că doamna J. are un astfel de animal de companie.

–          Ce? Am ceva pe mine?

–                    Nu, nu, nu! Doar că mă fascinezi. Eşti atât de ciudată, ştiai?

Acum sunt şi ciudată. Ce să îi răspund? Da, mi se spune frecvent, ba chiar mă strigă pe stradă „uite-o şi pe ciudata de la doi”.

Am plecat ochii în jos.

–          Nuuu! Ai înţeles greşit. Nu voiam să spun asta, adică da voiam să spun asta, dar nu aşa. În fine, îmi pare rău.

Mi-ai mai spus.

–          Nu. E OK.

–                    Off… Haide, spune-mi ce-i cu tatăl tău. Decât atât mi-ai povestit.

Probabil nu el era persoana cea mai indicată căreia să mă adresez, dar am acceptat oferta. Am început să îi povestesc cu lux de amănunte cearta mea cu mama, apoi întâmplarea tatei, cum mă evita mama, cum am primit un BMW drept cadou, cum doamna J. e o scumpă şi tot aşa.

–          Stai! Ai deviat de la subiect. Tatăl tău, e bine?

–          Da, mai mult sau mai puţin. Atât ştiu şi eu. Momentan din ceea ce a spus mama e bine, dar nu sunt sigură.

–          Trebuie să ai încredere. O fi ea supărată, dar nu cred că îi arde de glume când vine vorba de starea de sănătate a soţului ei.

–          Ştiu! Doar că mă simta…- nu stiu…

–                    Singură?

Ce bine nimerise. Chiar aşa mă simţeam. Singură, neajutorată într-o lume în care nu cunoşteam decât două persoane -bine – trei. M-a tras iară la pieptul lui. Un minut m-a nedumerit ceva; contrat mâinilor lui corpul lui parcă lua foc sau poate îmi era mie frig. Am acceptat îmbrăţişarea şi am răspuns şi eu la rândul meu. Aveam nevoie de un umăr pe care să plâng.

Dintr-o data m-a ridicat în picioare şi m-a tras spre uşa de la intrare. Eram nedumerită; s-a întors către mine după care m-a întrebat cu cel mai dulce zâmbet din lume:

–          Maşina mea sau cadoul tău?

–          Poftim?

Am stat două secunde să mă gândesc… De fapt mai multe. Mă nedumirea ceva…

–          Maşina mea sau maşina ta?

A întrebat iar.

–          Nu! Asta am înţeles. Ce e de făcut în maşină?

–                    Vei vedea. Deci? A mea sau a ta?

Se gândea la altceva şi eu nu ştiu? Am făcut o faţă pe care o mai întâlneai doar la vânzătorii aceia proşti care nici măcar nu ştiu dacă au calculoat corect.

Îşi dăduse seama.

–          Nu! Nu facem genul acela de lucruri, doar alege.

–          B-Bine! M-maşina ta?

–          Mă întrebi sau îmi spui?

A glumit el.

–                    Maşina ta!

Am ales eu, dar cu prea mult curaj, cred.

–                    OK!

Se părea că încă nu o dădusem în bară. Am răsuflat uşurată.

Când am ieşit afară, parcată chiar în dreptul casei noastre stătea o bijuterie de Ascari KZ1, o ştiam pentru că eram înnebunită după maşini. Minunăţia asta cu două locuri putea ajunge în trei virgulă şapte secunde la viteza de nouăzeci şi şapte kilometrii la oră, iar în opt secunde – o sută de kilometrii la oră. Eram impresionată. Culoarea ei de un argintiu metalizat mă făcea să îmi doresc să fi luat bluza argintie, oricum unde mergeam?

–          Ascari KZ1?

–          Wow! Ştii cum se numeşte?

–          Mai întrebi? E o bijuterie de maşină, iar tu mă întrebi dacă ştiu cum se numeşte? E măcar legală pe străzile astea?

–          Glumeşti? O dată i-am dat o sută ca să prind verde la semafor.

–          Nuu! Pe bune?

–          Văd că te-ai mai înveselit. Înseamnă că funcţionează, haide urcă?

–          Glumeşti?

–          Arăt eu a avea faţă de clovn?

–          Dacă tot ai intrebat…

–          Fără comentarii, doar urcă.

–                    O-OK.

Mi-a deschis usa după care a urcat şi el. Nu îmi venea să cred. Era visul oricărei fete să meargă măcar o data cu o maşină ca aceasta. Cel puţin al meu era. Eram încântată de bordul negru şi de scaunele crem, îmi plăceau, de fapt nu, le adoram.

–                    Chiar îţi place atât de mult?

Întrebarea lui m-a luat prin surprindere. Chiar arătăm că o ahtiată după maşini?

–          N-Nu e vorba de asta, doar că, ei bine, să zicem că vorbesc limba maşinilor.

–          Hmm… Ţi-aş putea propune să conduci tu, dar având în vedere că nu ştii unde mergem, mai bine conduc eu.

–          M-ai lasa? Pe bune? Nu glumeşti?

–                    Sigur că nu! Să mergem! Presupun că nu putem merge foarte tare pe aici, v-ar face vecinii reclamaţii.

Că tot veni vorba, avea dreptate. Nu am văzut până atunci, dar era un cartier select şi desigur cu pretenţii. Mi-am notat ca nu cumva să fac vreodată gălăgie aici.

–                    Probabil ai dreptate.

Doar a zâmbit. A pornit foarte uşor, parcă conducea o pisicuţa la plimbare, nu un Ascari. Doamneeeeee, un Ascari!! Bine, eram nebună! Şi ce?

–          Muzică?

–          Sigur! Ce asculţi?

–          Nimic special. Ai vreo preferinţa?

–          Da, dar nu cred că ai ascultat vreodată. E din România

.

–          România! Ce vacanţă minunată am avut!

–          Amintiri?

–          Cam aşa ceva.

–          Atunci să lăsăm muzica, să curgă amintirile.

–          Heh! Mai bine nu, de fapt deja am ajuns.

–          Da? Unde trebuie să mă uit?

–                    Chiar acolo!

Mi-a făcut semn către o intrare ciudată, dar de unde răsuna muzică la cote maxime. Era un club.

–          Vrei să dansez?

–          Nu! Nu vreau să dansezi, vreau să dansăm.

–          Dar…

–          Nici un dar. Ai nevoie de relaxare, iar asta e ceea ce îţi ofer.

–          Probabil ai dreptate, dar nu am nici un ban la mine şi …

–                    Poţi vreodată în viaţă ta să nu îţi mai faci griji? Fac eu cinste. Data viitoare e rândul tău.

Data viitoare? Hmm… De ce îmi sună a necazuri?

Nu m-am mai sinchisit să răspund, oricum nu aveam ce. Am coborât din maşinuţa aceea şi îmi doream să putem să luăm un suc şi doar să o privim, m-ar fi delectat suficient.

–          Mergem?

–                    Unde? Ăăăă, da, club, dans. Iubesc cluburile.

De fapt chiar le iubesc, dar nu în situaţii de genu asta. M-am bosumflat.

–          Off! Dificil-o!

M-a luat de mână şi am ne-am îndreptat spre minunatul club. Nu m-am uitat la nume, eram prea şocată de preţul de la intrare. O sută cincizeci de dolari de persoană, iar dacă fumai erai obligat să cumperi de acolo. Ce era aici? Jaf la drumul mare? Am bătut în retragere, dar nu se putea. Mă prinsese între paznic şi el, nici o cale de scăpare. Bună mişcare! M-am întors spre el să scot limba, dar mi-am amintit că nici nu îl cunoşteam bine. O cale de scăpare? Careva? Ajutor?!

* Păianjen cu Cruce

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s