Capitolul 19


Capitolul 19

19 – Who The Heck Do You Think You Are?

–          Cine crezi că eşti? Ce naiba caută poza mea la tine în buzunar?

–          B-Bună dimineaţa şi ţie!

–          Lasă formalităţile şi zi-mi de unde o ai? Cine eşti? Ce vrei de la mine? Mă urmăreşti? Vrei să îţi baţi joc de mine? Ce vrei? Spune o dată!

–          Nu vreau nici una nici alta.

Vocea lui calmă mă enerva şi mai rău, iar la ce durere de cap aveam, la cât de mahmură eram mai aveam puţin şi îl pocneam.

–          Vorbesc serios AJ., asta dacă ăsta e numele tău.

–          Da este! Şi stai să îmi revin şi eu, mă trezesti urlând ca o bezmetică şi te aştepti ca eu să şi înţeleg?

–          Tot eu urlu ca o bezmetică? Tot eu sunt aia ciudată? Atunci dacă eu sunt aşa, tu cum eşti? Violator în serie? Criminal? Ce?

–          Nu sunt nimic! Calmează-te!

–          Să mă calmez? Arăt eu a avea faţă de proastă?

–          Nu! Nici nu am zis asta. Doar calmează-te şi lasă-mă să îţi explic.

–          Nu vreau nici o explicaţie! Ieşi afară.

–          Dar!

–          Nici un dar. Te-am primit la mine în casă, în patul meu, am ieşit cu tine, am băut cu tine şi tu nici nu îmi spui cine eşti. Nici nu ştiu caţi ani ai sau cum te cheamă cu adevărat. Nu ştiu nimic. Ai înţeles? Nimic!

–          Pot să îţi explic. La o…-

–          La o nimic! Vreau chiar acum explicaţiile, altfel iese rău de tot.

–          OK! Stai doar să fac şi eu un duş să îmi revin, asta dacă nu te superi.

–          Mai repede, altfel iese monstruos!

Cine naiba era şi cine se credea? Poza pusese capac la tot. Nu aveam decat două copii, una a mea şi una lipită în CV-ul meu, pe care ieri i l-am dat directorului Anthony. Nu putea să fie directorul, l-aş fi cunoscut, oricum ai fi luat-o, aveam un presentiment că nu era el. Am mers dupa el în baie şi fară să mă uit i-am aruncat un prosop curat. În fine, prosopul meu albastru, dar tot curat era.

M-am întors în cameră făcând nişte paşi mari şi aruncându-mă în pat. Îi simţeam parfumul pe pernă, îi simţeam aroma în gură, simţeam şi locul de unde plecase, era cald. Am băgat faţa în pernă şi am început să plâng. Eram o nemernică. Eu stăteam aici şi îmi ardea de ceartă cu un străin şi tatăl meu era acasă, poate într-un spital decât în propriul său pat. Am luat telefonul şi am sunat-o pe mama. Trebuia să fie prânzul sau aşa ceva.

–          Alo?! Mamă?

–          Da, Jessie?

–          Bună, ce faci?

–          Eu bine, mulţumesc.

–          Şi tata?

–          Şi el e bine. L-am adus acasă azi de dimineaţă. Acum se odihneşte. O să îi mai preiau din îndatoriri la fermă sau o să mai angajez pe cineva să mă ajute. Bătrânul Alex nu mai poate. O să îl înlocuiesc şi pe el, iar apoi o să văd ce pot face. Tu ce faci?

–          Eu bine. Mă doare capul, în rest nimic nou. De fapt am fost ieri să îmi depun dosarul şi peste două luni încep cursurile. Vrei să vin acasă? Să te ajut cu ceva?

–          Tu doar invaţă. Restul nu mai contează.

Contează! Crede-mă, chiar contează!

–          Te rog nu vorbi aşa. Ştii foarte bine cât ţin la tata.

–          Bine! Atunci mai vorbim.

–          Mamă…

–          Da?

–          Îmi pare rău.

Chiar îmi părea, voiam să i-o spun în mai multe cuvinte, dar nu reuşeam, nu puteam. Până la urmă chiar aveam o inimă de gheaţă.

–          Ştiu! Pa, Jessie.

–          Pa mamă.

Asta fusese tot. Cred că de data asta chiar o dădusem în bară şi încă foarte rău. Aş fi vrut să plâng, dar nu puteam, urma să urlu la cineva, iar un tremurat în voce nu ar fi bine-venit niciodată.

–          Ai terminat?

–          Ai ascultat?

–          Da şi nu. Acum ieşeam şi am auzit că vorbeşti la telefon. Oricum nu am înţeles. Ştiai că prosopul acesta e plin de parfum de-al tău?

–          Da, şi patul meu pute ca şi tine.

–          Au! Asta a durut. Pentru ce a fost?

–          Pentru că mă minţi?

–          Dar nu mint. Numai că unele lucruri nu’s aşa de importante.

–          Daa, cum să nu. Şi eu sunt – nimeni. Oh, stai! Sunt un nimeni care nu merită să ştie nimic despre cel de care e îndragostit nu?

Fir-ar, am zis-o. Nu trebuia să îmi scape.

–          Ce ai spus?

–          Nimic, ai auzit prost.

–          Îndrăgostită? De mine?

–          Ai auzit prost. Las-o aşa, acum spune-mi. De fapt nu, stai să întreb eu prima ceva.

–          Spune.

–          Nu eşti directorul Anthony Jenkins de la colegiul Queens, nu? Iniţialele astea două formează prin coincidenţă – AJ.

Pauză… Avea de gând să răspundă sau mai stateam aici mult fierbând în suc propriu?

–          Deci? Eşti? Da sau nu?

AJ. haideee, nu îmi face asta. Poţi să mă minţi decât să spui da. Fac orice. Bine aproape orice.

–          Pfffft!! Atât de mult semăn cu Anthony?

–          Nu, nu chiar, doar că nu îmi laşi altă alternativă.

–          Mai gandeşte-te. De fapt nu, lasă-mă pe mine să îţi arăt ceva.

Paşi lui repezindu-se asupra patului, m-au facut să îngheţ preţ de o clipă. Nu ştiam ce voia să facă; dacă scotea un cuţit, bine, nu că ar fi avut de unde, dar în fine, daca l-ar scoate, ce aş face? Să zbier? Doamna Jenkins. Uitasem complet de ea. Ce făcusem, adusesem un criminal în casă!

S-a aşezat mult prea brusc pe patul meu făcându-mă să uit să mai respir pentru un moment. Am dat să mă ridic şi să fug de acolo, dar era prea tarziu. Îsi încleştase mâinile lui mari peste ale mele şi acum eram ca şi prizonieră. Ochii lui studiindu-i pe ai mei îmi dădeau fiori.

–          Aseară…

A ezitat puţin. Nu ştiam ce vrea să îşi aducă aminte din coşmarul vietii mele.

–          D-Da?

Am întrebat şi eu la fel de ezitantă.

–          Mi-ai spus că sunt frumos, că îţi plac gesturile mele, mâinile mele, totul. Acum mi-ai spus că eşti îndrăgostită. Pot să întreb de cine?

–          D-De nimeni. D-De ce?

–          De ce te bâlbâi? Îţi influenţează cineva starea de spirit?

Dacă îmi influenţează cineva starea de spirit? Pai da! E chiar la un milimetru de buzele mele şi mă întreabă numai tâmpenii.

–          N-Nu chiar. P-Poti să te dai la o parte? T-Te rog?

–          Nu, nu pot. Pentru că şi eu simt la fel faţă de tine. Simt că vreau să fiu în preajma ta, la fel cum simt că trebuie să te ating, să te simt, să fac tot ce vreau.

Cum ar fii? Să sari peste fiinţe neajutorăte?

–          Şi ce vrei să faci acum?

–          Să te sărut! Se poate?

–          N-Nu ştiu.

Nu mă mai întreba. Fă-o dacă o faci, oricum ştiu că nu îmi va plăcea, nu mi-a plăcut niciodată.

Buzele lui peste ale mele, intensitatea cu care le mişcă, parfumul lui în gura mea, totul mă făceau să îmi doresc mai mult. Simţeam cum mă topesc sub un cer înnorat, cum gheaţa din inima mea se topeşte din cauza unei alte gheţi. Cum îngerii ca să se înalţe au nevoie de un demon, aşa m-am transformat şi eu în demonul lui. Ştiam asta, o simţeam. Îmi curgea prin vene, prin mâini, picioare, inimă, peste tot. Era necesară, de parcă tot timpul ăsta fusesem lipsită de o parte din mine, iar acum o găsisem, de parcă întreg universul ne-a hărăzit fericirea. Era doar un simplu sărut, numai că trăit la cote maxime. Era special.

Corectat de: Gaby!

Multumim Gaby!

Advertisements

One thought on “Capitolul 19

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s