Capitolul 20


Capitolul 20

20 – Is This The End?

Fusese un sărut, doar unul, dar suficient. Nu puteam permite ca o asemenea relaţie să aibă loc. Nu aşa, nu acum, nicicând. Am închis ochii, i-am deschis, i-am închis la loc. Ce voiam, de fapt cum aveam să spun toate astea?

–          Nu ţi-a plăcut? Îmi pare rău. Nu am crezut..- că… nu o să îti placă!?

–          Da! Poate.

De ce trebuia el să complice lucrurile cerându-şi scuze? Nu voiam să aud scuze, nu aşa, nu acum.

Am clătinat din cap. Protestul meu mă făcea să mă simt ca o idioată, ştiam ce voiam să aud, dar totuşi nu reuşeam să o spun.

–          Atunci, c-ce s-a întâmplat? Ai spus că e OK… Te-ai răzgândit?

–          Să spunem doar că nu e ceea ce pare. AJ., atât ştiu despre tine, nimic mai mult. Nu îmi pot imagina prea mult pentru că prinţul meu trebuie să fie misterios. Dar nu te pot accepta, nu aşa şi nu acum.

Şocul de pe fata lui m-a uimit şi pe mine pentru o secundă, durerea reflectată în ochii lui, respingerea, suferiţa  i se citeau pe fată. Stătea scris în fruntea lui dorinţa de a fugi, de a se ascunde. Se ferea de ochii mei, se va feri şi de mine. Doar atât ştiam să fac, să alung persoanele importante mie la gunoi. Să mă joc cu sentimentele lor după care să le arunc ca pe o carpa uzată. Uram asta la mine, mă uram pe mine însămi. Nu voiam decât bine, dar distrugeam tot ce atingeam. Sufletul meu era un mare nimic, un nimic care dispărea într-un alt nimic. Lumina lui, viaţa lui, gesturile lui, mişcările lui, totul, mă făceau să îmi aduc aminte cum lumina în combinaţie cu lumina nu duc decât la întuneric. Numai că acum era invers. Întunericul din mine scosese la iveala puritatea, mult prea năucitoare, a lui. Am tăcut, am lăsat capul în jos, am plâns. Îmi simţeam nimicul din inimă cum plânge, cum jeleşte fiecare gând, cum se aruncă în Iad, dar cum este ridicat de puritate. Inocenţa, spiritul, totul mă faceau să îmi imaginez cum demonul din mine ar zâmbi, ce fericit ar fi dacă ar reusi să pună mâna pe aşa o comoară.

I-am simţit mâna pe obrazul meu. Mă privea atât de sincer, atât de plin de lacrimi încât pentru un moment eram sigură că şi eu plâng. Durerea lui, de fapt durerea mea, era scrisă în vorbele lui de “îmi pare rău”.

–          Să nu îti pară. Nu e vina ta.

–          Atunci? Spune-mi de ce? De ce m-ai lăsat să pornesc un război dacă nu voi avea cum să îl termin?

–          Nu am ştiut că acest razboi mă va lăsa să mor din prima clipă.

–          Pe tine? Dar cu mine cum rămâne? Jessie? Te iubesc, e chiar atât de greu de înţeles?

–          Nu AJ., nu mă iubeşti, iubeşti o poză, un nume, o fată, nu un – un demon.

–          D-Demon? Cum poţi să vorbeşti astfel despre tine?

–          AJ. nu mă cunoşti, nu te da mare că îmi şti toate secretele când de fapt nu ştii nimic, înţelegi? Nimic? Sunt mai mult decât Jessie Carter, sunt mai mult decât o fata de 18 ani, sunt mai mult decât … decât eu. Nu vezi? Nu sunt eu, este altcineva, nu, nu pot explica. Înţelege-mă.

–          Să te înteleg? Dar tu? Tu ce ştii despre mine? Înfară de frumuseţea mea – aşa cum o consideri tu –  înafară de viciile mele, înfară de maşina mea, ce ştii? Nimic! E la fel, doar că mai simplu.

–          Nu, nu este la fel, nu pot permite asta, nu acum, nicicând. Nu înţelegi, nu? Nu am venit aici să îmi găsesc jumatatea, am venit aici pentru că vreau să ajung cineva, vreau să fiu eu cea care mă pun singură pe picioare. Am suferit prea mult ca să dau cu piciorul unei asemenea şanse.

–          Nu te mai înteleg, mă pierzi, mă arunci şi te aştepti ca eu să înţeleg…

–          Nu mă astept să înţelegi, nu acum, nu aşa. Cine stie cine ţi-o fi luat maşina aia, sau cât de bogaţi sunt părinţii tăi, sau telefonul tau, sau costumul tau, sau tot. Eu sunt doar o biata ţărancă şi urâtă pe deasupra. Înţelege o dată. Pleacă. Te rog?!

–          Asta vrei?! Să plec? Să mă uiţi?

Mi-am muşcat buza, nu ştiam că va fi chiar atât de greu să scap de el. Că mă va durea din nou la fel de mult. Am plecat capul, dar era prea tarziu, ştiam că văzuse lacrima, ştiam că o vazuse. Am reuşit doar să dau din cap în semn afirmativ; voiam să plece, dar nu voiam să îl las să plece. Îl voiam aici, cu mine, lânga mine, sărutându-mă, făcându-mă să mă simt bine, să îl simt, să îl ating, să ajung în paradis cu el, dar nu puteam. Nu puteam să ajung în paradis când înăşi Iadul mă aştepta, nu puteam să mă simt bine când însăşi fiinţa mea murea cu fiecare secundă, nu puteam să îl simt sau să îl ating când eu nu puteam să simt, să văd, să aud dacă el era cu mine.

Un oftat scurt. Atât mi-a lăsat. S-a ridicat de pe pat şi şi-a luat hainele. Mi-am ţinut capul plecat, nu voiam să îl văd cum pleaca şi nu pot face nimic.

Când a ajuns la uşa s-a mai întors o dată către mine. Aş fi vrut să pot striga să se întoarcă, dar eram mută, iară gândeam mai mult decât trebuia. Nu mi-aş fi iertat-o daca aş fi intrat în jocul dragostei, la fel cum nu mi-aş fi iertat-o daca dragostea m-ar înlănţui. Dragostea e mult prea puternică ca să te laşi prins de ea, e mult prea greu să scapi de ea, să o arunci, nu mai vroiam suferinţă, linişte…asta voiam să aud. Dar era suficient?

În sfârşit plecase, liniştea – cea pe care o dorisem cel mai mult râdea de mine. Eram singură din nou, o străină în propriul meu trup. Nu mă cunoşteam deloc.

Corectat de Gaby!

Multumim Gaby!

Advertisements

One thought on “Capitolul 20

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s