Capitolul 21


Capitolul 21

21 – Me. You. Us.

M-am prăbuşit în cearşafurile pline de mirosul lui, simţeam cum lacrimile îmi brăzdau obrajii, cum nu aveau să se oprească decât foarte târziu în noapte. Ştiam că eram distrusă, rănile urmau să se vindece, dar mult prea lent. Nu mă ataşasem atât de mult, dar totuşi suficient. Tot timpul, din momentul în care ne-am întalnit şi despărtit în aeroportul acela blestemat pană acum, am sperat, am visat că el va veni după mine, că el va fi prinţul meu din poveste. Am sperat, aici fusese greşeala mea, îmi permisesem să sper, să cred. Nu aveam voie să fac asta decât în situaţii de maximă urgenţă – iar asta clar nu fusese o situaţie urgentă. Aş fi vrut să pot să mă descarc, dar nu puteam decât să simt gustul lacrimilor mele, amestecate cu mirosul său, era peste tot, ca şi când s-ar fi trezit şi m-ar fi mângâiat toată noaptea, ca şi când ar fi dormit cu mine în brate.

–          De ce!!!!!! De ce nu am fost în stare să îi spun să rămână? De ce mereu fac asta?

Atât reuşisem să strig, nu avea să mă audă, cine ştie probabil era departe acum, în micuţa sa maşină Ascari. Mi-am amintit cât de uimită am fost de bijuteria sa, de micuţa şi finuţa lui maşină, la fel cum am fost de uimită şi când întrebarea lui m-a luat pe nepregatite.

“ – Maşina mea sau cadoul tău? “

Vocea lui de atunci, totul în jurul său părea că este oribil, că nu are gust sau ceva aparte. El era totul, luminase încăperea încă din momentul în care mi-a atins mâna şi inima. Ştiam că intrase acolo, simţeam că mă gâdilă, dar nu aveam destulă putere ca să îi spun să înceteze, asta pentru că devenisem dependentă de plăcerea pe care mi-o oferea. O singură privire spre el era capabilă să îmi facă ziua mai frumoasă, ştiam asta pentru că trăisem atât de mult cu impresia că avea să vină după mine.

Aş fi vrut să pot să mă ridic, să arunc cearşafurile şi să le schimb cu unele noi, aş fi vrut să am puterea asta, dar nu o aveam. Simţeam că înca vreau să îi miros parfumul, măcar încă puţin. Amânam fiecare secundă cu o alta, apoi fiecare minut cu altul.

Cred că am stat aşa timp de câteva minute. Când am încercat să mă ridic, când în sfârşit am cedat dorinţei minţii mele de a scăpa de “probe” am dat nas în nas cu prostia mea.

–          A-AJ. ce faci aici? Nu ţi-am spus să pleci?

La dracu’. Mă auzise. De ce nu a plecat când l-am rugat, de ce a trebuit să mă vadă aşa?

–          De ce te minţi? De ce faci asta? De ce te răneşti singură?

–          Ai ascultat! De ce?

–          Am vrut să plec.

Nu minţea! Citeam asta în ochii lui.

–          Dar apoi te-am auzit. Am crezut că visez, că mi se pare, dar plânsul tău înecat, m-a readus înapoi cu picioarele pe pământ. Nu ştiam dacă eram capabil să mai dau ochii cu tine vreodată. Dar am reusit să îmi înving teama de a mai fi respins a doua oară şi m-am întors. Am stat în picioare şi te-am privit cât timp ai mirosit cearşafurile, şi ai plâns. Am vrut să te ating, dar erai într-o pozitie a dracului de seducătoare şi mi-a fost teamă că cine ştie ce aş putea face. Ceva ce poate am regreta mai târziu.

Aşa spusese şi el. Îmi adusesem aminte de el – de cel a cărui nume nu eram în stare să mi-l amintesc decât în situaţii de mai mult ca urgenţe. O singură persoană fusese capabilă să mi-l scoată, iar aceea fusese doamna J., mintea îmi spunea că dacă o să mi-l amintesc îmi va fi mai rău după, dar am refuzat să mă mai ghidez după ea din momentul în care am realizat că şi aşa eram destul de distrusă. El sau Cristi, spuseseră acelaşi lucru. Prietenul meu cel mai bun.

“ – Dacă o să facem ceva ce poate vom regreta mai târziu? Nu vreau să te rănesc, mai bine încetăm să mai fim prieteni.”

Istoria trebuie învăţată nu repetată.

Mi-am dat seama că o rochiţă scurtă nu era lucrul cel mai indicat cu care să mă îmbrac când sunt mahmură. Mi-am notat asta pe lista “Ce nu trebuie să fac când nu sunt conştientă”. M-am ridicat şi m-am aşezat în genunchi pe pat. Îi ajungeam la umeri chiar daca aveam capul plecat. Am rămas aşa pentru câteva secunde, după care tot ce am reuşit să spun a fost un “îmi pare rău” şi m-am aruncat peste buzele lui. Le simţeam atât de moi peste ale mele, atât de dulci, de pline. Limba lui, mirosul lui, totul, m-au făcut să tresar, să simt din nou. Pulsa! Adrenalina îmi era pulsată prin vene, o simţeam, mă încălzea, era ca şi cum inima mea fusese moartă până atunci iar acum tocmai făcea cunoştinţă cu un tren, atât de repede bătea.

Răspunsul lui, a fost imposibil de citit, ochii nu voiau să mi se deschidă. Nu voiam să creadă că dacă o să facă vreo greşeala de interpretare o să fie vina lor. Am reuşit să îmi controlez curiozitatea şi evident să încerc să îmi încetinesc bătăile inimii, altfel riscam să fac şi eu un infarct.

Tata! Mama! Doamna Jenkins! Trebuia să le vorbesc, ştiam asta, dar mintea mea refuza să mai gândească logic, am încetat să mai gândesc. M-am lăsat purtată de val. O să sufăr, ştiu, mi s-a mai spus, dar viaţa e o târfă, o târfă pe care o primeşti gratis, dar în care trebuie să bagi mulţi bani.

Am decis că e bine să mai profit de ea cât încă mai pot.

Corectat de Gaby!

Multumim Gaby!

Advertisements

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s