Capitolul 23


Capitolul 23

Capitolul 23 – I’m Gonna Fall, Right?

Eram îngrozită de-a dreptul, nu ştiam dacă trebuie să ţip, să plâng, să râd sau ceva de genul ăsta. Am rămas împietrită în patul meu chiar şi după plecarea doamnei Jenkins. Nu ştiam ce ar trebui să fac.

Am aşteptat dimineaţa în poziţia mea inertă, cu ochii mijiţi pe peretele din faţa mea, cu faţa neclintită nici măcar un centimetru.

Când în sfârşit am văzut că lumina începea să îşi facă simţită prezenţa, mi-am dat seama cât de nemişcată stătusem până atunci, era chiar dureros.

Am coborât din pat, încercând încă să îmi dau seama dacă ceea ce simţeam era oboseală sau prostie. Sau în cel mai rău caz – uşurare. Oboseală, pentru că nu mai avusesem curaj să mai adorm după ce am aflat ce tâmpenii am făcut ieri; prostie, pentru că asta e definiţia mea şi uşurare pentru că fusese Anthony şi nu “Ciob Flegmatu”.

Am tras aer adânc în piept şi m-am bătut vitejeşte în piept. Nu era chiar aşa o tragedie. Apoi mi-am amintit în ce eram îmbrăcată.

Pe cine încercam să mint? Eram în fustă. FUSTĂ! Din tot ce puteam să port într-un parc eu am ales o f-u-s-t-a! Şi un decolteu. DECOLTEU! De ce eu? De ce? Vreau şi eu explicaţii. Retrag banii pentru viaţa mea. Să mă înlocuiască cineva. Vă rog!!! Vă rog?!?!

Dacă înainte eram uşurată prosteşte, acum eram îngrozită de-a binelea. Nu ştiam ce să fac, cum să scap, cum să nu mă mai recunoască pe vecie.

Mă gândeam la chirurgie plastică, micşorare de sâni, vopsirea părului, redefinirea corpului, liposucţie – ah, stai, asta e acelaşi lucru cu “redefinirea corpului”. Nu mai gândeam logic, iar asta era primul lucru care mă alarma. Aş fi vrut să pot să ţip.

Dar ce?

Doamna Jenkins!!!! Mă scuzaţi că v-am ”aproape”  abuzat sexual copilul!!

Asta?

Pe dracu’. Nu puteam, nu era permis, nu se face aşa ceva.

Am lăsat peria aceea nenorocită, care şi aşa îmi făcea părul să se electrizeze, jos şi am continuat să îmi repet că viaţa e frumoasă, soarele străluceşte, am o maşină super, sunt foarte cuminte, îmi iubesc părinţii, pe doamna Jenkins…

Făceam liste mentale “pozitive” în încercarea de a mă mai dezmeticii puţin din starea asta de transă în care intrasem. Dar apoi m-a izbit, drept în frunte.

Mi-am băgat piciorul între picioarele lui

.

Nuuuuuuu!!!!

Nu! Nu! Nu! Nu! Nu era posibil. Ce este astăzi? Ziua oficială a imbecililor? Să îmi fac un tort? Un cadou? Ceva? O atenţie?

Cum naiba mi se întâmplau mie toate nenorocirile de pe planetă, când alţii trăiau bine mersi? Dacă ar fi să cadă un meteorit, ghiciţi unde ar cădea? Exact lângă casa asta, pariez! Atrăgeam ghinionul zilele astea şi nu îmi plăcea. Deloc!

Am reînceput cu listele mentale “pozitive”, dar cum mai adăugăm un lucru pozitiv, cum mă izbea altul negativ. Am ajuns până la urmă la o lista de 485 de lucruri pozitive şi 693 lucruri negative. Numărul era alarmant, aşa că am decis să mai îndrept din prostiile făcute.

Am ales-o pe cea mai gravă.

Să îmi cer scuze.

**

Ajunsesem în sfârşit la biroul directorului, numai că m-a întâmpinat o.. nu ştiu cum să îi zic. O tâmpită, cu picioarele până în gât şi al naibii de elegantă?! Da probabil asta era definiţia corectă, nu ştiu.

–          Carla?! Scuze am uitat!

–          Clara! Şi bună ziua şi dumneavoastră domnişoară, scuze nu ţi-am reţinut numele, era prea – hmm – oribil?

–                    Jessie!

Bitch!

–          Jessie Carter, ar trebui să îl reţii ai să mă mai vezi pe aici. Sunt sigură că Anthony ţi-a povestit de ieri, oh stai. Era secret?

–                    Domnul Anthony! Te rog respectă acest nume!

Sigur Bitch! O să te respect de nu o să mai pot. Oh stai, nu-mi spune. Ţi-o tragi cu el.

Tipic!

–          Oh, Scuză-mă! Domnul director Anthony Jenkins, este disponibil?

–                    Două secunde să verific.

Apoi o fluturare din genele ei ale dracului de lungi, ar fi trebuit să mă facă să cad în genunchi şi cine ştie, să îi ling pantoful acela negru?

Yeah, right! Şi eu sunt Angelina Jolie.

–                    Mă scuzi dragă, dar nu pot să aştept. Este o situaţie foarte urgentă care nu suferă amânare din păcate.

Atât fusese suficient. Am zbughit-o spre biroul directorului. Numai că am dat de ceva care mă blocă să întru.

Capul lui Anthony.

What the F*ck?

–          Anthony, adică domnule director, sunteţi bine? Doamne ce am astăzi? Fac numai prostii.

M-am ridicat pe varfetele picoarelor şi am început să îmi apăs degetele tandru de faţă lui. De fruntea lui, dar nu mă puteam abţine să nu o fac. Mă simţeam atât de jenata, de parcă tocmai fusesem descoperită că fumez iarbă după un colţ de bloc şi acum încercam să îl mituiesc pe poliţist.

Mi-am ridicat imbecilele alea de picioare, care refuzau să fie mai lungi, şi i-am sărutat fruntea.

Cu un zâmbet, mai mult prostesc am reuşit să îi spun doar că îmi pare rău. Reacţia lui m-a făcut să îmi doresc să nu fi făcut asta. S-a înroşit tot şi aproape nu mai era în stare să zică nimic.

Şi-a revenit când tuşitul înfundat al Clarei s-a auzit din spatele nostru. Pot spune că l-a trezit din acea stare, cum să îi zic, de transă?

M-am întors către sursa deranjului nostru şi am încercat să o fac să îşi dorească să nu mă mai întrerupă niciodată de acum înainte.

A funcţionat. S-a întors pe tocurile acelea cui şi a dispărut din raza noastră vizuală.

Zâmbetul acela prostesc era încă pe faţa mea. M-am întors către Anthony, numai că nu eram pregătită pentru ceea ce avea să urmeze.

Pur şi simplu s-a năpustit asupra mea. M-a ridicat în braţele lui mari şi m-a aşezat pe canapeaua care era în biroul lui.

Ce avea de gând? Să abuzeze sexual o viitoare elevă? Doamne, ce mai directori şi în oraşul asta.

**

Aşteptăm să îşi zdrobească buzele de ale mele, să mă facă să îl urăsc pentru restul vieţii mele, dar el – se uita la mine, zâmbea, un zâmbet dulce, sinistru de dulce. Am închis ochii, i-am deschis, nu avea să se întâmple, nu? Poate aveam eu numai tâmpenii în cap de la un timp încoace.

M-am ridicat, sprijinandu-mă de coate şi am încercat să îi găsesc adevăratele intenţii din spatele ochilor, dar nu era nimic, doar zâmbetul acela prostesc.

–          Ce vrei? De ce zâmbeşti? Nu înţeleg.

–          Nici nu trebuie.

–          Poftim?

–                    Nimic, ia te rog un loc şi spune-mi de ce ai venit. Pot să te ajut cu ceva?

Ah! Era beat? Ca să ştiu.

–          Am venit să îmi cer scuze, bineînţeles.

–          Scuze? Pentru ce?

–                    Anto-, Domnule director, ieri, în parc.

Ştiam că am devenit roşie, ştiam asta pentru că simţeam cum fiecare por de pe faţa mea emană o căldură insuportabilă.

Mâinile lui reci peste faţa mea mi-au amintit de altcineva. De cineva de care ieri eram – îndrăgostită.

–          De ce roşeşti? S-a întâmplat ceva? Îţi este rău?

–          N-nu, sunt bine, doar că, mă simţ stânjenită faţă de ziua de ieri.

–          Ah, parcul? Nu-ţi face griji, sunt bine, doar că toată lumea se uită la noi că la nişte exponate de muzeu. M-am gândit că a fost puţin ruşinos, dar mi-a trecut când mi-am dat seama că nici nu ştiam dacă fustă ta mai era la locul ei. Am încercat să mă ridic, să te acopăr, dar era imposibil.

–          Îmi pare rău! Ştiu că sunt grea.

–           Nu, nu la asta m-am referit. Voiam să spun, că mie mi s-a întâmplat ceva mai rău decât ţie, de asta n-am putut să mă ridic. Oricum noroc cu mama, care a venit şi m-a făcut  să mă simt mai bine asigurându-mă că fusta ta acoperă părţile indecente. De bluză nu am mai avut curajul să o întreb, ştiam deja că nu acoperă prea mult.

–          Iar apoi m-ai cărat până la maşină. Scuzele mele sincere.

–                    Nu e nici o problemă. Oricum a fost distractiv. Mama tot avea impresia că am să te scap în curând. Asta pentru că te ţineam la o distanţă de cel puţin zece cemntimetrii de mine.

De ce? Miroseam a ceva? Eram jegoasă, sau care era problemă?

–          De ce? Am făcut ceva?

–                    Nu, nici gând, doar că, ei bine, numai contează acum.

Ba pentru mine conta, şi încă cum.

–          OK.

–          Suc? Apa?

–          P-poftim?

–                    Ce vrei să bei?

Aaaa, şi eu care credeam că vrea să mă scoată la un suc. Cred că zilele astea mi  s-a urcat “iubirea” la cap. Am clătinat din cap.

Faţa lui, era ca a unui căţel, voia asta cu disperare, voia că eu să mai rămân. De ce? Să mă facă să mă simt şi mai oribil decât mă simţeam deja?

Am încercat să mă ridic, dar era ca un zid, era imposibil să trec de el. Nu înţelegeam. Într-un final am acceptat oferta cu apa.

S-a ridicat de pe canapea victorios, iar când s-a întors iar când s-a întors ţinea în mână un pahar cu apa, iar unul cu gin ceva. Nu îmi dădeam seama. Am luat paharul meu cu apa şi am luat o guriţa. Nu era apa, era ceva tare. Nu mi-am dat seama ce. Poate Martini? Nu îmi plăcea, jurasem să nu mai beau cel puţin patru săptămâni de acum înainte.

Dar uite-mă beată din nou şi încercând să îl seduc pe viitorul meu director.

Corectat de: Corinna!

Multumim Corinna!

Advertisements

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s