Capitolul 24


Capitolul 24

Capitolul 24 – Breaking the Rules

–                    Jessie, calmează-te! Te rog!

Doar atât auzeam, restul era ceaţă, era învăluit în – băutură. Simţeam întreaga cantitate de alcool pe care o turnasem în mine cum preia controlul. De data asta nu numai că mă îmbătasem, de data asta nu mai eram stăpână pe acţiunile mele. Trebuia să îmi revin şi asta cât de curând.

Auzeam, dar nu înţelegeam. Era ca şi cum mă uităm la un film cu mine în rolul principal, numai că nu mă vedeam, dar aveam cea mai bună privelişte.

–          Scuzaţi-mă, dar nu ştiu ce este cu mine.

–                    Dacă ştiam…

Dacă ştia ce? Nu puteam întreba, erau doar gânduri mute.

–          Îmi pare rău Jessie, nu am vrut, dar nu aveam apa, nu credeam ca ai să te îmbeti.

–          Eu? Beată? Glumiţi, mă simt mai bine că oricând. Că tot veni vorba, îmi este cam cald. Cred ca am să îmi dau jos tricoul.

–                    G-glumeşti, nu?

Huh? Credea că fac la mişto? Chiar îmi era cald, nu avea şi el bani să monteze un aer condiţionat? Mi-am pus mâinile la bază tricoului gata să mi-l ridic. Nu mă interesa ce urma, îmi era cald, asta conta.

După ce în sfârşit am scăpat de el, l-am arucat pe undeva pe canapeaua aceea imensă. Avem nevoie de aer.

–                    Nu deschideţi puţin geamul? Îmi este încă cald.

Mă plângeam asemenea unui copil de cinci anişori. Dar chiar avema nevoie de aer, sau aveam sa… leşin.

**

Când m-am trezit eram întinsă pe canapeaua aceea imensă pe care deabia mi-o aminteam şi acoperită cu o pătură verde, cred. Am încercat să mă ridic, dar eram încă ameţită de la ginul acela, sau ce dracu fusese, nu mai conta.

–          Te-ai trezit?

–          D-da, dar mă doare capul.

–          Îmi pare rău, a fost vina mea.

–                    N-nu, a fost v-vina mea.

Acum mai eram şi bâlbâita, dar cu cine vorbeam? Mi-am întors puţin capul să văd de unde se auzea vocea aceea care se acuza de prostia de a mă fi îmbătat singură.

Directorul! Oh crap! Why me?

–          Anthony, adică domnule director, îmi pare sincer rău, chiar nu am vrut să mă îmbăt, scuzele mele sincere. Am vomitat? Am pătat ceva? Doamne ce e cu mine?

–          Nuuu, stai liniştită, nu ai făcut nimic. E vina mea, am uitat să te atenţionez ca e cel mai tare gin pe care îl aveam. Am crezut că o să simţi şi că nu o să bei prea mult, dar chiar nu avem apa sau suc, scuzele, eu trebuie să le adresez, nu tu.

E cam răcoare aici sau ce? Mi se zbârlise pielea pe mine.

–          Nu, ştiu sigură că vina îmi aparţine atât pentru astăzi, cât şi pentru ziua de ieri.

–          Ieri? Ce este cu ieri?

–                    În parc…

Aş fi vrut să continui, dar am rămas mută de uimire. Ce dracu făceam eu goală pe canapeaua directorului? Sutien şi jeanşi, ce naiba? Sunt sigură că atunci când am plecat de acasă aveam şi un tricou pe mine.

***

Aşteptam ca cineva să sară în sfârşit după un scaun şi să mă pocnească altfel riscam să rămân nemişcată până când minunatul meu creier ruginit îşi punea în funcţiune toţi imbecilii aia de neuroni.

Visasem? Oare?

Ca un copil mic şi prost ce eram m-am ciupit şi am realizat cu stupoare că durea. Şi încă al dracului de mult. Am început să râd, isteric desigur, dar totuşi râs.

–          Jessie, eşti bine? Să chem un doctor ceva?

–                    În nici un caz – nici nu vreau să îmi imaginez ca aş putea vreodată să ajung la un imbecil de spital. Da-ţi-mi nişte apa!

Brusc mi-am dat seama că nu eram la mine acasă şi că în faţa mea, al naibilui de bun şi de atrăgător, era chiar directorul. Nu mă puteam controla referitor la ceea ce spunem. Mi-am aşezat picioarele pe podea, uşor că şi cum executăm un dans al împerecherii, după care am încercat să spun ceva. Mi-am închis gură, dar am mai repetat mişcarea de două-trei ori. Nu eram sigură dacă să vorbesc sau să tac?

Mai bine zis nu eram sigură dacă holbatul la fundul unei persoane este legal aici.

De ce trebuise el să se aplece tocmai în faţa mea căutând nu ştiu ce? Pur şi simplu toţi hormonii îmi erau acum în creier încercând să mă convingă. Douăzeci la sută erau în tabăra „nici să nu te gandesti”, iar restul de optzeci la sută erau în tabără „haide, Jesie, şansa ta, touch him”. Îmi venea să mă auto-sugrum, dar eram incapabilă, având în vedere ca nu îmi puteam mişca mâinile.

La naiba cu băutura.

Am început să mă gândesc la diferite lucruri, să conversez mintal cu cei douăzeci la sută de neuroni care mă susţineau, mă simţeam că o nebună în încercarea de a dovedi că este geniu, dar pur şi simplu nu puteam, nu reuşeam să fac nimic care să mă ajute. Nu ştiam cum să scap.

Într-un final am găsit forţă necesaraa şi m-am ridicat.

–          Domnule Anthony, ahem, va supăraţi daca…

–          Nu, nu, nu şi nu! Nu pleci nicăieri. Gata, ţi-am găsit tricoul, haide îmbracă-l şi haide.

–          Haide??!?!

–                    Da, te scot la un suc, mă revanşez.

Şi a făcut cu ochiul. Mă topeam, mă jur ca îmi simţeam cum picioarele mele deveniseră caramel iar acum se prelingeau pe podea.

–          N-nu este nevoie, vă asigur că are cine să mă scoată la un suc.

I-am făcut şi eu cu ochiul.

Pentru un moment am crezut că o să plângă sau ceva de genul, sar m-am abţinut să nu îmi modific afirmaţia de dragul lui.

Mi-am îmbrăcat tricoul şi am dat să plec, doar că o privire foarte „dulce” mă aştepta în prag.

Şi-a aşezat perfect tocurile cui înainte să îmi şoptească.

–                    E. Al. Meu.

Normal. Nici nu contestam asta. I-am făcut cu ochiul.

–                    E destul de bun la pat, dar vreau mai mult, păstrează-l.

Ochii ei, faţa, expresia, m-au făcut să îmi doresc să spun asta la nesfârşit. Erau ceea ce aveam nevoie, adrenalină pură. Îmi venea să sar în sus de bucurie având în vedere faptul că până atunci fusesem un fel de zombie din lumea a zecea.

Cu greu mi-am stăpânit un zâmbet, dar am plecat, nu voiam să fiu acolo când îi va infirma cele auzite.

Practic am alergat până la Onixul meu, eram nerăbdătoare să îi simt căldură familiară pe pielea mea şi să mă simt în siguranţă, departe de vipera aia. „Cassie?”

Nu puteam să îi ţin minte numele, adică da, ok, aveam eu deficiente în a ţine minte anumite nume, dar al ei era practic imposibil de memorat. Parcă era făcut special să ştiu că nu o suport.

Am început să râd, ştiam ca rădeam singură, puteai să zici că sunt nebună, dar nu îmi păsa, era un râs pe care nu îl mai avusesem de mult, unul de care îmi era dor.

Aş fi vrut să pot merge acasă, dar de fiecare dată când mă gândeam la privirea inocenţa a doamnei J. care voia să ştie totul şi la mine care nu voiam să îi spun nimic, decisesem că era mai bine dacă mergeam la o plimbare.

Când am vrut să ies pe poarta şcolii, am observat un Ascari KZ1, parcat acolo. Nu îmi venea să cred, adică acelaşi Ascari, aceeaşi maşină, aici, acum. Mă urmărea sau ce?

Devenisem puţin violentă, recunosc, la gândul că m-ar fi putut urmării, dar apoi mi-am adus aminte de ceva.

„E mai bine singur decât cu cineva.” Nu voiam să îl fac pe A.J. să fie cu mine din obligaţie. Am trecut pe lângă maşina aceea şi l-am văzut. Era la volan.

Fuma, dar nu avea nici o jenă că cineva l-ar putea vedea.

Am trecut pe lângă el şi mi-am urmat cursul firesc. Nu mi-am mişcat capul nici un milimetru când a claxonat să mă uit la el şi nici când a întors maşina să mă urmărească.

Am decis că e mai bine dacă ne despărţim, nu eram pregătită pentru o relaţie, nu acum, nu aşa. Simţeam cum demonul mă sfâşia cu fiecare gând în care A.J. părea rănit de despărţirea noastră.

Se bucura, pentru că acum putea să se hrănească.

Eram o lacomă. Răneam oamenii de lângă mine pentru a-mi fii mie din ce în ce mai bine. Îi făceam să sufere tocmai pentru al hrăni pe El.

Tocmai pentru a mă lasă în pace.

–                    LASĂ-MĂĂĂĂĂĂĂĂĂ!!! Te Rog, pleacă. DISPARI!!!

Aveam nevoie de libertate. Aveam nevoie de o viaţă fără El.

Avea de gând să mă tortureze şi încă mult timp de acum în acolo, asta pentru că eram doar o fiinţă proastă care nu putea să îi ţină piept. Eram prea insignifiantă pentru existenţa lui, prea josnică pentru a mă putea ridica la standardele lui, şi toate astea doar ca să mă facă să sufăr, să se hrănească El.

Nu îi păsa de mine, de existenţa mea. De nimic!

Simţeam lacrimile, voiam să le şterg, dar le-am lăsat să curgă, le-am lăsat în pace tocmai pentru a-i arăta că poate nu-s chiar atât de proastă până la urmă.

Am luptat.

Dar în zadar. M-a făcut să cedez până la urmă. M-a sfâşiat!

Corectat de: Corinna!

Multumim Corinna!

Advertisements

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s