Capitolul 26


Capitolul 26

26 – I Hate the Sin…

–          Ce faci aici?

Pur şi simplu stătea acolo nemişcat, nu voia să mă privească, doar mă ignora. Ce dracu a păţit? Deja mă enervasem şi clar nu eram de acord cu coruperea legilor, dar de data asta puteau face o excepţie pentru omor din culpă, altfel nu ştiu ce aveam de gând să fac.

–          Bine, dacă nu vrei să zici nimic, plec. Doamna J., sunt în oraş dacă aveţi nevoie de mine. Îmi pare rău pentru zilele astea…

Am ieşit din bucătărie. Nu aveam de gând să stau acolo şi să vorbesc de una singură. Eram invizibilă sau ce?

Am pornit maşina şi am plecat de acolo înainte să mă răzgândesc şi să consider că întoarcerea reprezenta de fapt o opţiune mult mai favorabilă.

Am colindat fără un reper anume. Voiam doar puţină linişte, puţin spaţiu doar pentru mine.

Mi-am dat seama. Nu după singuratate tânjeam eu, ci după ceva mult mai bun, după cineva. Am apăsat acceleraţia şi am plecat în trombă. Ca de obicei viteza reprezenta o problemă pentru oraşul ăsta atât de aglomerat. Aproape că am călcat pe cineva în drum spre nicăieri.

Când în sfârşit ieşisem din aglomeraţia aceea infernală, colindând pe o autostradă spre nu ştiu unde, mi-am dat seama că ar fi mai potrivită o mică pauză. Nu voiam să mă simt atât de singură. Am coborât din maşină şi am aşteptat…am aşteptat ca viaţa să îmi trimită pe cineva, să mă calce cu maşina, să mă salute doar, să mă fluiere, să facă orice. Dar astăzi viaţa mea se încapăţânse să mă distrugă. De ce? Iar o supărasem?

Tocmai când mă pregăteam să pornesc maşina am simţit fiorul acela rece. Ştiam ce însemna asta, ştiam pentru că îl mai simţisem doar de două ori.

M-am lasat prinsă în ghearele lui şi pradă disperării mele. Ştiam că vreau să scap de acolo, dar nu voiam decât o confruntare normală, în care totul să fie în favoarea mea sau cel mai bine unde totul să aibă ceva mult mai bun de oferit mie însămi. Am cotrobăit printre amintiri, nu voiam decât un simplu „la revedere”, un simplu „nu te vreau”, pentru că era sufficient. Voiam să mă lase în pace.

Ştiam că sunt nebună, dar măcar eram o nebună deşteaptă şi nu o deşteaptă nebună. M-am închis în mine şi l-am lăsat să mă atingă, să îmi spună ce vrea. Era un moment din ăla în care te lăsai să îţi vorbeşti ţie însăţi, undeva închisă în tine. Numai că la mine era vorba de o închisoare pe viaţă şi pe moarte. Dacă scăpam, ieşeam, dacă nu, eram sclava lui pe vecie.

–          Cu ce pot să te ajut, Jessie?

Degetul lui coborând de-a lungul feţei mele îmi provoca fiori; nu voiam decât să îi spun să înceteze, dar ştia totul despre mine deja.

–          Încetează! Nu mai vreau! Te-am suportat destul. Vreau libertate. Înţelegi? Libertate.

–          Hmm, libertatea este scumpă. Cât eşti dispusă să dai?

Simţeam cum ochii îi coboară spre altă parte din mine. Îi simţeam mâinile cum îmi atingeau fiecare centimetru de piele de pe gât, cum coboară spre sâni şi cum poposesc leneşe pe ei.

–          N-nu vreau d-decât să mă l-laşi în pace.

–          În pace, huh? Şi pacea este scumpă. Cât eşti dispusă să dai?

Să dau? Nu voiam decât să iau. Eram o învingătoare, sau cel puţin asta voiam să cred.

–          Huh, ce mai demon.

–          Poftim?

Era al meu de acum. Îi vedeam privirea. Îl prinsesem!

–          Îţi place nu?

–          Place? Ce să îmi placă?

–          Să mă atingi. Te distrează. Asta vrei, nu? Eşti gelos şi mă vrei doar pentru tine.

–          Proasto! Nu te juca cu mine.

Mă plesnise! Avusese curajul să o facă. Înseamna că jucam dur.

–          Îţi place, nu? Haide, recunoaşte. Mă vrei, îţi place să mă atingi, să îţi simţi limba pe gâtul meu, îţi place să visezi cum mă saruţi, cum faci tot ce vrei din mine. Nu vrei decât să mă ai. Pentru tine, pentru totdeauna.

Mi-am permis să îmi pun degetele în părul lui şi să trag cu toată forţa mea. Voiam să simtă şi el durerea. Se pare că asta îl facea să se simtă bine.

Mi-am apropiat corpul mai mult de el. Aproape mi-am lipit buzele de gâtul lui. Voiam să îl înnebunesc. Ăsta era lucrul pe care ştiam să îl fac cel mai bine şi asta din cauza lui. I-am şoptit în ureche cât de mult mi-aş dori să îi pot arăta ce simt. Mi-am bătut joc de el până în ultima clipă. Asta era ceea ce merita. M-am dat înapoi; voiam să îmi savurez gloria mai mult decât îmi dădeam seama, mai mult decât eram capabilă să îmi dau seama.

Ochii lui…Mai bine rămâneam doar eu, fără să joc jocul acesta murdar. Aş fi vrut să îmi fi putut permite să dau timpul înapoi. Să nu îl mai văd aşa. Mă durea. Era parte din mine, o parte nefericită, dar totuşi, o parte din mine. M-am apropiat de buzele lui. L-am sărutat: asta era tot ce mai puteam să fac pentru el. Asta era tot ceea ce mai puteam face ca măcar o părticică din el să fie salvată. Scăpasem de el, ştiam asta. Lacrimile lui, ochii lui albaştrii, buzele lui, faţa lui, totul se transformase din cel mai urât coşmar al meu în ceva ce numai eu eram capabilă să înţeleg.

–          Îmi pare rău!

–          Să nu îţi pară. M-ai protejat, m-ai hrănit, ţi-ai dat fericirea pentru mine. Nu plânge. Te rog! Pentru mine.

Un singur sărut pe obraz şi am simţit cum a dispărut. Voisem asta cu toată fiinţa mea, dar acum mă simţeam goală. Ştiam ce am de făcut, scăpasem, dar oare libertatea era ceea ce căutam? Libertate, iubire…nu sunt acelaşi lucru?

–          Jessie! Eşti bine? Jessie! Deschide usa. Jessie!

Am deschis ochii. Ştiam pe cine am să văd, dar nu îmi păsa, nu voiam decât să simt din nou acel sentiment. Să simt obiectul meu interzis: fericirea.

–          Deschide uşa! Nu mai plânge! Jessie.

–          Da, deschid. Îmi pare rău.

Chiar îmi părea. Aş fi vrut să fi putut fii capabilă să înţeleg anumite lucruri, dar se pare că nu eram chiar atât de deşteaptă până la urmă. Am zâmbit.

–          Ştii, pentru o persoană care plânge şi care zâmbeşte în acelaşi timp aş putea spune că eşti o nebună.

–          O nebună deşteaptă.

A răsuflat uşurat, ca şi cum această afirmaţie era ceea ce aştepta.

–          Ce mă fac eu cu tine?

–          Mă iubeşti. Este suficient.

–          Oare?

Am încuviinţat. Mi-am apropiat buzele de ale lui pentru că asta era tot ce voiam să simt atunci. Dar mă simţeam fericită. Mă jucasem, dar acum  simţeam şi eu şi ştiam ce înseamnă durerea, stima, trădarea. Ştiam ce înseamnă totul.

–          Râsul nu este indicat în timp ce săruti pe cineva.

–          Da, să trăiţi!

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s