Capitolul 27


Capitolul 27

27 – …but I Love the Sinner

Cum poţi să visezi când simţi? Cum poţi să dormi când eşti treaz? Cum poţi să fumezi şi să nu simţi nimic? Cum poţi să doreşti, dar fără dorinţă? Cum poţi să trăieşti viaţa fără să ţi-o doreşti?

Ştii, viaţa e ciudată. Îţi este cel mai bun prieten. Te ghidează, îţi este alături. Ştie cum să se joace cu tine, cum să împartă cu tine, când şi cum să te facă trist, ştie să ia şi ştie să îţi dea. Ştie să facă totul pentru tine. Şi ştie să îţi spună la revedere.

Uneori visele sunt mult mai mult decât vrem noi să ne dăm seama. Durează puţin, dar sunt ceea ce vrem. Sunt ceea ce gândim, ce am vrea să facem, dar nu suntem curajoşi să şi ducem la bun sfârşit. Visele sunt colorate, negre, urâte, frumoase, dar niciodată despre ceva ce n-ai putea face. În spatele fiecărui vis se ascunde un alt vis. Un lanţ de visuri este ca un fum continuu. Le poţi dizolva şi crea altele, dar le poţi şi vedea şi nu le poti atinge.

Prietenii sunt falşi, superficiali, mereu mult prea superiori nouă. Şi totuşi cu ei ne mândrim, prin ei ne ridicăm şi cu ei decădem, pentru că prietenii sunt alte fiinţe cu alte vieţi, vieţi care nu vor decât o altă viaţă. Când simţi că în sfârşit ai găsit un prieten, ei bine, prietenul acela nu este mai mult decât o altă viaţă care nu şi-a găsit obiectul dispreţului. Prietenii sunt legături fragile, legături pe care nu poţi să le ţii decât în puf, legături care mor o dată cu un cuvânt şi legături care învie cu nimic.

De câte ori nu ai visat? De câte ori nu ţi-ai zis: „Wow, un alt prieten!”. De câte ori ai vrut mai mult şi de câte ori ai încercat să te convingi că îţi iubeşti viaţa?

Răspunsul? Ei bine, nu e ceva filozofic, nici ceva uşor. E un lucru care ascunde mai mult decât lasă să se vadă. Ascunde incertitudine. „De multe ori.”

De multe ori ai visat, ţi-ai făcut un nou prieten, te-ai convins că îţi iubeşti viaţa, de multe ori ai făcut multe lucruri. Dar cât înseamnă de fapt „mult”?

E ciudat, ştiu. Poate că uneori lucrurile sunt simple, dar uneori sunt reci, ciudate, fără înţeles. Ar trebui să îţi găseşti viaţa, să îi vorbeşti, să îi zâmbeşti şi să o întrebi ce planuri are pentru tine. Ar trebui să fii în stare să îţi găseşti esenţa, să o descoperi, să o analizezi şi să te laşi cuprinsă de ea. Esenţa ta este mai mult decât puritatea însăşi, este ceea ce te defineşte, este puritatea dintr-un suflet păgân.

Urăşti păcatul şi totuşi iubeşti păcătosul.

Simţi cum totul ia o altă turnură şi totuşi nu poţi face nimic, eşti incapabil să te opui. Ce trist!…Asta ai gândi, dar e un lucru bun. Te laşi condusă, condusă de un lucru incert. Trăieşti experienţa.

–          Poti să nu mai plângi? Te rog? Sau măcar alege un lucru. Ori râzi, ori plângi. Nu înţeleg.

–          Nici eu. Crede-mă, nici eu. Mergem acasă?

Acasă, huh? Ciudat. Aş fi vrut să spun altceva, dar intuiţia nu greşeşte niciodată.

–          Acasă, ah? Sună cam… familist.

Nu râde. Te rog.

–          Îmi pare rău.

–          Jessie, glumeam, haide. Mergem acasă.

Îi priveam mainile. Aş fi vrut să le pot atinge, să simt căldură, să simt ceva mai mult.

–          Vreau la tine acasă.

–          Ştii, locuieşti la mine acasă.

–          Nu la doamna J., la tine.

Eram decisă. Se pare că avea să fie o noapte lungă.

Se înroşise. Poate fusesem totuşi mult prea directă.

–          L-la mine?! Ok… până nu mă răzgândesc şi până nu îmi dau seama că facem un lucru iraţionabil şi imposibil şi că este de fapt un lucru pe care nu ar trebui să îl facem şi…

–          Sttt!

Simţeam cum fiecare celulă din corpul lui tremura. Degetul meu pe buzele lui, mi se părea un lucru mai mult decât incitant. De ce? Era doar un lucru banal. Intuiţia. Voiam mai mult.

Mi-am  coborat degetul, am trecut de gât, lăsând o dâră invizibilă în urma sa, o dâră care stârnea senzaţii.

–          Bine, am priceput, mergem acasă. Acum.

–          Ştiam eu!

Ştiam eu? Chiar ştiam? Oare?

–          O să merg eu în faţă, tu doar urmează-mă.

Să-l urmez? Nu prea voiam să fiu singură. Dar am acceptat.

Îmi plăcea vremea. Se anuţa o furtună. O furtună care merita mai mult din mine decât aveam de gând să dau. Am condus fără să mă asigur. Parcă eram o începătoare, parcă toate acele luni de pregătire intensivă se dizolvaseră undeva în creierul meu. I-am făcut semn să oprească. Am coborat la un magazin. Era ciudat că trebuie să îmi intre în cap că nu mai eram acasă. Mi-am cumpărat ce aveam nevoie şi am plecat. L-am urmat în continuare. Ştia ce făcusem şi era clar împotrivă. Am zâmbit. Speram că văzuse asta.

Când am ajuns, am avut mai mult decât un şoc. Omu’ ăsta fura bani de la şcoală? Cum naiba să ai bani pentru un asemenea apartament? Avea o sufragerie imensă, cred că de trei ori cât camera mea de la doamna Jenkins, şi nu mai vorbesc de cea de acasă. Bucătăria era mai mult un mini-bar. Clar nu gătea. Din ce trăia? Sandwich-uri?

Mi-am apăsat degetul de tejgheaua mini-barului şi am asteptat. Ce? Nu ştiam nici eu.

–          Nu mă serveşti cu nimic?

–          Nu, clar nu. Te îmbeţi prea repede.

–          Ţi se pare. Atunci eram deja mahmură. Băusem cu două seri înainte cât pentru zece. Atunci m-ai luat prin surprindere, atâta tot.

–          Serios? Bun, atunci ce doreşti?

Era prea uşor. Îmi plăcea.

–          Ce ai de gând să îmi oferi?

–          Păi, nu prea beau decât JD.

–          Hmm, sună… incitant.

Să îţi lingi buzele într-un asemenea moment nu cred că a fost lucrul cel mai indicat. S-a aplecat peste tejghea şi m-a sărutat. Era un sărut puternic, plin de pasiune, de forţă. Un sărut de care aveam nevoie. Simţeam cum se scurge din el pasiunea, cum toată forţa unui om poate fi concentrată într-un sărut, într-un simbol.

Mi-am împletit degetele în părul lui. Nu voiam să îi dau drumul. Era prea bun, prea dulce, dar meritam, voiam fericirea.

S-a desprins uşor din strânsoarea mea. Şi pe mine mă durea stomacul de la nenorocita aia de tejghea.

–          Ai zis că vrei să bei. Pot?

–          D-da…

Nu vorbeam foarte coerent având în vedere că îmi luase respiraţia.

Îmi primisem porţia de JD şi aşteptam să îşi toarne si el. Nu avea de gând, cel puţin nu în seara asta.

–          Nu bei?

–          Nu în seara asta. Măcar unul dintre noi să fie temperat. Sau cel puţin conştient.

Se gândea cineva la mai mult şi eu nu m-am prins? Da, m-a plesnit realizarea. Am pocnit-o şi eu pe ea, pentru întrârziere, desigur.

Ştii, şi eu voiam mai mult, mult mai mult. Ok, sunt nebună, ştiu, dar asta simţeam, asta făceam. Punct. Şi de la capăt.

Mi-am scos pachetul de ţigări pe care tocmai îl cumpărasem.

–          Se poate?

–          Sincer, nu. Nu îmi plac persoanele care fumează.

–          Eeeh, scuze, dar e viciul meu.

–          Viciul tău, huh? Bine că nu am şi eu ca viciu sexul.

–          Taci! Vrei să îmi cadă ţigarea din mână de râs?

I-am facut semn dacă are o brighetă. Sigur avea. Se citea pe faţa lui că era fost fumător.

–          Şi, cum te-ai lăsat?

–          Lăsat? De ce să mă las?

–          De ţigări. Ai fumat.

–          D-de unde ştii?

–          Vorbeşti cu o expertă. Am văzut la intrare lângă cuier scrie „De ce să nu fumezi” şi o  listă lungă de motive idioate. Şi pun pariu că ai o întreagă colecţie de scrumiere sub tejghea, nu? Şi pe deasupra ai cel puţin două brichete, din câte am văzut eu.

–          C-când ai avut timp să vezi?

–          Eh, geniile astea, ce să le faci?

A zâmbit şi şi-a trecut uşor mâna prin părul meu. Am închis ochii, savurând momentul. Îmi lipsiseră chestiile astea din copilărie.

Am suflat fumul cenuşiu înspre el. A închis ochii. Îi voiam deschişi. Erau de esenţă tare.

Am stins ţigarea deşi nu trăsesem decât de două ori din ea. Mi-am mişcat picioarele leneşe şi am coborât de pe scaun. Mi-am dat bluziţa albastră cu năsturaşi jos şi m-am lăsat în maieu.  Mai aveam până să ocolesc tejgheaua aceea, aşa că a mai aşteptat puţin.

Când în sfârşit am trecut de partea cealaltă a tejghelei, am renunţat şi la curea. Simţeam cum adrenalina începe să curgă uşor, uşor prin venele mele. Tânjisem după acest moment. Mi-am ridicat şi maieul şi am rămas doar în sutien. Aşteptam să îi văd reacţia, dar nu puteam. Era o mască impenetrabilă.

Am început să îmi desfac blugii. Mai întâi nasturele, apoi fermoarul, totul, puţin, câte puţin. Îmi plăcea suspansul.

Când am ajuns în dreptul lui, m-am ridicat pe varfuri şi i-am sărutat gâtul. Am trasat o altă linie imaginară din sărutări pe gâtul lui. Când am ajuns la camaşă, am început să o deschid încet, senzual, având grijă ca totul să fie perfect. Am menţinut linia imaginară cu limba până când am ajuns în dreptul abdomenului.

Când a gemut pentru prima dată, am rămas în şoc pentru câteva secunde. Nu ştiam dacă lumea aceasta mai este reală sau este doar un vis frumos din care trebuia să mă trezesc. Dacă era doar un vis, atunci îmi doream să dureze cât mai multe milisecunde.

M-am ridicat uşor, respirând greu pe abdomen iar apoi pe gât. Am rămas inertă pentru câteva minute aşteptând să îmi revin. Se pare că eu eram mai năucită ca el. I-am luat mâinile mari şi le-am aşezat uşor peste sutienul meu. Mi-am lăsat palmele să îi descopere spatele şi apoi să se odihnească în părul său. Îmi plăcea să îi simt părul pentru că era aspru şi avea atât de mult gel. Spatele lui era catifelat radiind căldură.

I-am simţit mâna cum îmi desface sutienul. Mişcările lui erau lente, pline de perfecţiune şi atât de coordonate.

Am căutat să îi ofer şi eu în continuare plăcere, dar era imposibil. Respiraţia lui sacadată pe gâtul meu nu făcea decât să îmi facă piciorele să dispară. Simţeam cum greutatea mea nu mai era susţinută de nimic. Am reuşit în sfârşit să câştig puţin control asupra mâinilor mele. Le-am direcţionat spre gulerul cămăşii şi apoi am început să o dau la o parte. Ajunsesem în dreptul coatelor. Voiam să o dau jos, să scape de ea, să îi pot simţi cu adevărat căldura corpului.

M-a eliberat pentru o secundă din braţele sale şi m-a lăsat să îi dau cămaşa jos. Era bine făcut, mâinile lui erau puternice. I-am simţit buzele deplasându-se mai jos de gât. Când în sfârşit mi-a atins sfârcurile am crezut că mai este nevoie de o altă Jessie care să se poată topi împreuna cu mine. Eu eram deja topită.

Voiam să zbier, să mă las eliberată, să pot să îmi manifest plăcerea. Când am ajuns la limite am observat cum singurul lucru pe care pot să îl spun era un geamăt, subţire, dar atât de puternic. Voiam să îi arăt că mă face să mă simt bine, că tot ceea ce face mă înnebuneşte, mă sufocă.

Am continuat. Îi plăcea la nebunie. Am ştiut asta.

M-a întors cu spatele la el şi a continuat să îmi maseze sânii. Buzele lui se lăsau purtate pe gâtul meu. Aveam impresia că dacă mai stăteam mult în picioare, sigur aveam să cad.

Tremuram toată aşa că am încercat, printre tremuratul acela nervos şi plin de plăcere, să îi ating şi eu gâtul, faţa. Una dintre mâinile sale a coborât leneş de la încheietura mâinii mele, care statea pe după gâtul lui, înapoi pe sânul meu. Era ca şi când mâna lui avea prea multă energie în ea, iar la contactul cu mine totul se revărsa uşor în corpul meu. Simţeam cum fiecare celulă din corpul meu se contopeşte cu a lui…era plăcere pură. Plăcere în stare brută, chiar.

Aveam nevoie să mă sărute. M-am întors din nou cu faţa la el şi mi-am zdrobit buzele de ale lui. I-am simţit limba şi am început să i-o masez uşor. Nu voiam decât să îi ofer la fel de multă plăcere. Voiam fericire pentru amândoi.

Mâinile i-au alunecat mai departe. Era atât de bine, ca şi când mâinile sale nu erau decât obiecte ale fercirii mele, ale plăcerii mele. Mi-am supus şi eu mâinile şi le-am ordonat să îi mângâie spatele. Simţeam cum se relaxează cu fiecare secundă mai mult şi mai mult.

În tot acest timp nu l-am lăsat să respire. Voiam mai mult din el, voiam să gust mai mult şi mai mult din aroma lui, din buzele lui.

Când m-a ridicat în braţe mi s-a luat o greutate de pe umeri. Chiar credeam că o să leşin acolo. M-a cărat în stilul matrimonial până la patul său. În tot acest timp nu a avut curajul să îşi dezlipească buzele de ale mele.

Când m-a aşezat pe pat, am crezut că toată delicateţea şi blândeţea s-au contopit în mâinile sale. Aveam impresia că are grijă de mine ca şi cum eram cea mai importantă piesă de colecţie, iar el se temea să nu o spargă. Eram o regină în devenire, iar el era regele meu şi meşterul meu.

Încă o dată şi-a plimbat mâinile pe abdomenul meu, apoi înapoi la sâni. Îi trata ca pe nişte zei, trata totul cu atât de multă grijă. Îmi plăcea asta, mă făcea să înnebunesc ori de câte ori mă atingea.

În sfârşit am tânjit după ceva mai mult aer, aşa că a fost inevitabilă despărţirea deşi simţeam lipsa căldurii sale, chiar dacă era atât de aproape de mine. Şi el răsufla greu, dar a continuat să îmi sărute fiecare porţiune din corp. Mâinile, gâtul, abdomenul, sânii. Totul mă făcea să îmi doresc mai mult, să mă umple de bucurie, de o otravă a pasiunii.

Când mâinile sale au atins fermoarul blugilor  mi-a căutat privirea. Îmi cerea acordul, voia să fie sigur. I-am răspuns şi eu tot din priviri lănsându-l să vadă focul din ochii mei, să vadă dorinţa cum creşte în fiecare secundă, cum îşi sporeşte intensitatea.

În timp ce îmi dădea blugii jos a avut grijă ca fiecare părticică din picioarele mele să fie sărutată cu la fel de multă afecţiune, ca fiecare zonă să tresalte şi să se topească sub atingerile lui. Plăcerea pusese stăpânire pe mine. I-am căutat privirea, dar ochii lui stăteau închişi savurând parcă fiecare particulă din mine.

Nu observasem până atunci, dar în gura mea se contopiseră parfumurile noastre. Era un gust, poate dezgustator pentru unii, dar pentru mine reprezenta în acel moment picătura mea de otravă din esenţa plăcerii. Mă simţeam atât de liberă, de pierdută, încât orice încercare de a ieşi la suprafaţă era zadarnică. Dar nu eram singura. El era acolo cu mine având grija de mine.

Încercam să disting tunetele de afară. Furtuna probabil se dezlănţuise, dar inima mea bătea mult mai tare de atât. Sunetul bătăilor îmi răsuna în urechi. Era ca o simfonie în care muzica nu reprezenta nimic, o simfonie în care redarea plăcerii era cel mai important lucru.

Când trupurile noastre s-au unit, când totul a devenit o ceaţă densă în care numai distingeam decât gemetele mele şi numele meu pronunţat la nesfârşit. Am gustat adevărata plăcere.

De fapt, plăcerea este un drog, un drog în toata regula. Dar îmi plăcea acest drog, voiam mai mult din el.

Când m-am trezit a doua zi i-am simţit mâinile încolăcite în jurul meu. Era… romantic. Nu ştiu, nu îmi păsa de nimic. Mă simţeam bine. Am încercat să îmi deschid ochii cu mai multă forţă, să pot să văd ceea ce ma înconjoară, dar eram moleşită. Eram cu faţa la el.

Ochii lui dulci de dimineaţă m-au facut să zâmbesc.

–          Bună dimineaţa, soare!

–          H-hey! Ce faci?

–          Mă simt în al infinitelea cer.

–          Nu cred că există aşa ceva.

Am râs amândoi.

–          Dar eu acolo mă simt, este vreo problemă?

M-a sărutat leneş pe frunte.

–          Ştii, aş putea să sar acum peste tine şi să o luăm de la capăt, dar am presimţirea că spălatul pe dinţi ar fi mai indicat şi desigur un duş nu ar strica.

Aveam nevoie de puţină relaxare, aveam nevoie să simt apa caldă pe umerii mei şi să mă destind. Şi acum dacă mă atingea, simţeam fiori traversându-mi pielea. Era o senzaţie placută.

–          Eh, duş zici? Atunci, printesă? Pe aici vă rog.

Aveam impresia că o să-l văd gol, dar se pare că el avusese ceva timp să îşi ia o pereche de boxeri pe el. Am chicotit.

–          E ceva ciudat la mine?

–          Nu, dar mă aşteptam să te văd gol. Ai fost mai harnic decât mine în dimineaţa asta.

–          Harnic? Neah, doar că n-am putut să dorm. M-ai fascinat cu zâmbetul tău. Ai zâmbit toată noaptea, după ce ai adormit.

Pe bune? Nu îmi aduc aminte să mai fi zâmbit până acum în somn. Era ceva ciudat. Probabil mă intoxicase cu prezenţa lui deja.

Închisesem puţin ochii, dar m-a surprins lunâdu-mă în braţe cu tot cu cearşaf şi cărându-mă către baie. Era ciudat, parcă eram soţia lui şi nu eram în stare să merg până la baie.

Soţie? Am gandit eu asta? Am roşit toată.

–          De ce roşeşti? Aseară nu ai fost împotriva căratului.

–          Având în vedere că aseară eram incontrolabilă…

–          Uite, ca să îţi treacă.

Şi-a lipit buzele de ale mele. Mi-a păstrat dorinţa de a mă spăla pe dinţi înainte aşa că nu a facut nimic cu limbuţa aceea a lui. Gândindu-ma la asta, toate imaginile cu tot ce se întâmplase îmi reveneau în cap. Zâmbeam. Iar.

–          Parcă ţi-am mai spus că nu e indicat să zâmbeşti în timp ce săruţi pe cineva.

–          E inevitabil. E vina ta. Dar e vina ta în sensul bun al cuvântului.

–          Are şi un sens bun?

–          Da, cum ar fi că te iubesc.

–          Ştiu.

Când am coborât pe gresia rece din baie un fior rece mi-a străbătut corpul. Era prea rece până la urmă. Aproape că am sărit înapoi pe Anthony. Dar n-a spus nimic. Din contră, a dat drumul la apă în cada aceea imensă şi a aşteptat să se umple. Nu a durat mult.

A umplut cada de spumă. Semăna cu o prăjitură cu frişcă. Când mi-am imaginat o prăjitură mi-am dat seama că îmi este foarte foame. Anthony, m-a aşezat în cadă şi a plecat din baie, dar nu înainte să îmi facă cu ochiul. Era atât de multă spumă în jurul meu. Mă simţeam ca o regină a spumei. Am început să suflu în ghemotoacele. Mă amuzau pentru că niciodară nu rămâneau împreună, mereu se despărţeau.

–          Am înteles că vă este foame, maiestate.

Când m-am întors către uşă, Anthony era îmbrăcat în blugii şi cămaşa de aseară şi avea în mână o farfurie plină de sandwich-uri. Deci avusesem dreptate.

–          Lasă-le acolo! Vino şi tu. E recomfortantă.

Până la urmă am sfarşit având o baie împreună. După ce am terminat, am avut grijă să verific frigiderul şi să gătesc ceva mai bun decât sandwich-uri. I-am făcut două ouă ochiuri cu şuncă şi i-am prăjit câţiva cartofi. Avea deja cartofi cumpăraşi şi feliaţi. Mai trebuia doar să îi prăjeşti, dar presupun că asta constituia o muncă totuşi mult prea grea.

Pentru desert am improvizat ceva din ce am găsit pe acolo. Am făcut un aluat simplu şi apoi am copt câteva prăjituri în formă de steluţă. Asta fusese tot ce găsisem. Le-am ornat frumos cu câte o căpşuna şi putină frişcă. Şi asta era tot. M-a complimentat de fiecare dată când a muşcat şi a avut grijă ca la sfarşit să mă sărute pentru fiecare meniu pe care i-l pregătisem.

–          Să înţeleg că nu prea găteşti.

–          Păi, cu şcoala şi conferinţele, nu am timp să învăţ să gătesc. Am fost la câteva cursuri de gătit, dar nu s-au lipit de mine. Şi oricum am renunţat după a treia oră. Nu aveam timp.

–          Lasă, voi fi eu aici să îţi gătesc.

–          Mulţumesc.

Asta era tot ce voiam să primesc. Iubire si recunoştinţă.

Bineînteles că uitasem ceva. Ştiam eu.

–          Doamna Jenkins! Trebuie să o sun. Probabil deja îşi face mii de griji de ce nu am ajuns acasă. Oh, Doamne, de ce sunt mereu aşa uitucă? Telefonul? Unde îmi este telefonul? L-am lăsat acasă!…Ştiam eu că sunt proastă, ştiam eu.

–          Nu eşti proastă şi stai liniştită. Am sunat-o eu. I-am zis că dormi la mine pentru că te-ai simţit rău după ce te-am luat acasă ieri şi te-am convins că mersul cu maşina fără o locaţie anume, prestabilită, nu este tocmai bun.

–          Deci tu ai ieşit super-eroul la toata faza asta.

–          Poţi să spui şi aşa. Prefer gentleman.

–          Şi, mister gentleman, sunteţi ocupat?

–          Ocupat? Nu, de ce aş fi ocu-…

Nu l-am mai lasat să termine. L-am sărutat din nou cu aceeaşi pasiune arzătoare. Voiam să îl ating din nou. Dar doar să îl ating. Voiam să simt că este al meu şi numai al meu. Pentru o perioadă nedelimitată.

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s