Capitolul 28


28 – I will just say… Fuck

Era ciudat cum totul putea să devină atât de frumos în doar o singură noapte. Şi îmi plăcea şi după-amiaza aceasta. Eram într-o oarecare măsură departe de realitate, dar şi de imaginar. Eram undeva la o graniţă între realitate şi imposibil. Sau nu?

I-am căutat buzele deja învineţite. Voiam să le mai gust, doar puţin. Devenisem dependentă, dar nu îmi păsa, aveam ceea ce îmi doream, restul era nimic.

Mi-am ascuns privirea. Nu voiam să mă vadă atât de roşie, dar eram fericită. Ce cuvânt frumos şi plin de atât de multe înţelesuri! Spui că eşti fericită doar pentru că ţi-a ieşit problema aia nenorocită la matematică. Spui că eşti fericită când vânzătorul cu ochii de onix îţi face cu ochiul. Spui că eşti fericită când totul din jurul tău este fericit. Spui că eşti fericită când cel mai bun prieten ţi-a spus cât ţine la tine. Dar niciodată nu ne dăm seama cât de grav sau slab este de fapt acest cuvânt. În unele situaţii este mai puternic, reprezentând chiar esenţa zilei, în altele este doar un element care îţi aduce starea de spirit mai aproape de frumuseţe.

În acel moment şi eu eram inconştientă de cât de mult reprezenta fericirea în amestecul meu de pasiune şi plăcere.

–          Ar fi mai indicat dacă m-ai lăsa totuşi să termin hârtiile astea. Trebuie să le predau mai târziu.

–          Ştii, pentru un director eşti foarte ocupat.

Am facut-o pe supărata şi am iesit din biroul lui. M-am aşezat pe canapeauna din sufragerie şi am aşteptat să vină la mine pentru că ştiam că o să vină atunci când va termina. Mă simţeam destul de bine pe canapea, dar parcă lipsea ceva. Esenţa lui.

Am mers timidă până în dormitor. Când am vazut patul, mi-am reamintit pentru a mia oară pe ziua aceea cât de bine mă simţisem. M-am aruncat în pat, cu faţa la perne. Le-am mirosit fără să vreau. Miroseau a iasomie, şi a el. De fapt totul din cameră avea mirosul lui.

Mi-am plimbat mâna agale pe cearşaful impecabil. L-am mototolit în mână şi l-am tras mai aproape de mine. Nu voiam decât să simt mirosul lui cum se scurge în corpul meu. Cum îl acaparez şi totodată cum îl las să ia controlul din nou asupra mea.

Cred că am adormit, nu îmi mai amintesc mare lucru după aceea. Totul era o ceaţă densă şi caldă. Am simţit cum ceva cald s-a aşezat lângă mine. Nu puteam să gândesc, aşa că am acceptat că somnul era ceea ce avem nevoie.

Când m-am trezit l-am văzut lângă mine. Probabil că terminase şi venise să mă caute. Cred că el era mai obosit decât eram eu. I-am sărutat buzele care, din fericire, căpătaseră o nuanţă mai normală decât cea de vineţiu.

Am rămas acolo, lângă el, mângâindu-i faţa din când în când şi sărutându-i ocazional buzele. Nu voiam să îl trezesc, dar cum poţi rezista unei tentaţii, când acea tentaţie pur şi simplu te aşteaptă şi nu fuge de tine, ba chiar ţi se oferă ostentativ?

Aş fi vrut să mai rămân acolo lângă el, dar nenorocitul ăla de stomac se răzbuna pentru zilele în care l-am neglijat. M-am ridicat uşor, fără să îl trezesc şi am mers la bucătărie. Desigur că mâncarea lui, sau, mă rog sandwich-urile lui, fuseseră planificate pentru o singură persoană, nu pentru două.

Mai aveam ceva bani la mine şi îmi aduceam aminte cu siguranţă că am vazut un magazin înainte să urc. M-am încalţat, mi-am luat şi cheile şi am coborât. Am pornit maşina şi am aşteptat să îmi aduc aminte în ce direcţie văzusem magazinul. Nu a durat mult. Eram un fel de hartă electronică chiar şi fără GPS-ul acela ultramodern care mă sâcâia cu cât de scump fusese prin pâlpâiturile multiple şi aspectul de S.F. pe care îl emana.

Am făcut câteva cumpărături. Nu cumpărasem cine ştie ce. Doar puţină şuncă presată, două kilograme de cartofi, lapte…mă gândisem să fac nişte piure de cartofi, iar ca desert, înca oscilam între prăjitura cu fructe sau plăcinta de mere. Am decis că prăjitura cu fructe era mai răcoroasă şi mai dulce decât o banală placintă cu mere. Cumpărăturile nu au costat foarte mult. Din contra chiar mi s-au părut foarte ieftine.

Când am ajuns sus, am verificat dacă încă mai doarme. Evident, oboseala îşi spunea cuvântul. M-am mulţumit doar să îl privesc câteva minute, apoi m-am apucat de treabă. Am fiert cartofii şi în acelaşi timp am tăiat fructele pentru prăjitură. După ce am terminat cu piureul, am prăjit superficial câteva felii de şuncă presată, apoi le-am tăiat şi le-am adăugat în piure. Mirosea excelent. L-am mai lăsat în cuptorul stins pentru a-i păstra temperatura.

Dupa ce am terminat şi prăjitura, eram sigură că niciodată în viaţa mea nu mai gătisem cu atât de multă dăruire. Ba chiar, niciodată în viaţa mea nu m-am gândit că ştiu să fac mai mult decât mâncare de cartofi. Se pare că, totuşi, privitul şi memoria mea făceau o echipă foarte bună în ultimul timp. Am gustat din piureul încă aburind şi am fost absolut sigură că nici mamei nu îi ieşea la fel de bun. Prăjitura era bestială. De fapt cred ca aş spune asta despre orice chestie care are puţin zahar în componenţă. Eram o maniacă a dulciurilor. Şi ce?

Am aşezat piureul în farfurie şi am mers să îmi trezesc „regele”. Era încă obosit, dar voiam să mă asigur că mâncarea mea avea să fie mâncată cât mai repede pentru a-i fi apreciată adevărata calitate.

–          Anthony, haide. Ţi-am făcut de mancare. Anthony! Trezeşte-te!

Nu am avut timp să reacţionez. Pur şi simplu m-a prins de mână şi m-a trânit pe pat. I-am simţit nerăbdarea, dar poate şi eu eram nerăbdătoare. M-a sărutat, cu la fel de multă pasiune, cu la fel de multă plăcere. Simţeam cum întregul meu univers şi-a gasit un nou soare în jurul căruia să graviteze.

I-am răspuns şi eu la sărut. Sălbatic, violent, plin de dorinţă, dar asta îmi doream. Voiam să simt, să fiu capabilă să primesc şi să dau în egală măsură.

L-am dominat şi m-am urcat deasupra sa. Respiraţia nu mai exista. Reprezenta un proces imposibil si parcă nefolositor. Sau poate greşeam. Ne-am despărţit totuşi pentru a putea respira. Fusese, poate, unul dintre cele mai sălbatice săruturi ale noastre, dar mai voiam săruturi de o aşa intensitate.

–          Domnule director, cina e servită.

–          Nu îmi place chestia asta cu „domnule director”. Sună prea îmbătrânitor. Mă face să par de optzeci de ani, în baston şi probabil cu o barbă imposibil de lungă.

–          Mă mai gandesc dacă la optzeci de ani te las să porţi barbă.

Probabil l-am surprins puţin, a făcut nişte ochi mari, apoi l-a pufnit râsul.

–          Optzeci de ani?

Si-a recapatat poziţia de deasupra şi a continuat să mă sărute.

–          Dacă timp de şaizeci de ani de acum încolo ne vom săruta tot aşa, atunci mă mai gândesc despre partea legată de barbă.

L-am împins de pe mine, încă râzând. I-am facut semn să mă urmeze şi l-am poftit la masă. Se pare că şi de data asta îi placuse ceea ce gătisem. M-a complimentat iar şi iar până când am crezut că, dacă mai are de gând să mai zică ceva, ştiam metoda perfectă pentru a-l reduce la tăcere.

Se părea că şi această noapte ne va găsi împreună. Eram puţin emoţionată sau poate puţin indecisă.

M-am aşezat din nou pe canapeaua din sufragerie şi am căutat un mod de a mă relaxa. Am cotrobăit prin bibliotecă în speranţa găsirii unei cărţi cunoscute. Găsisem un volum din „Mândrie şi Prejudecată”. Era vechi şi uzat. Lângă el stătea ţanţoş un volum mai nou, reeditat cu coperţi scumpe. Nu mă puteam hotărî dacă pentru mine, calitatea hârtiei contează cu adevarat. Am decis că nu. Voiam să intru în atmosfera anilor lui Jane Austen, aşa că am ales volumul vechi şi ponosit.

Anthony se închisese din nou în birou pentru o altă serie de hârtii de care să se ocupe. Nu mă deranja. Era totuşi munca lui. O respectam. Puteam aştepta.

Când am deschis volumul, o foaie a căzut din ea. Nu voiam să o deschid, poate era ceva ce Anthony preţuia şi nu era de împărţit cu tot poporul. Când am ridicat-o însă,  am observat că era o fotografie. Am închis cartea şi am aşezat-o  la loc în raft.

Am mers în dormitor şi am renunţat la textila inutilă. Am ramas doar în sutien şi în chiloţeii mei preferaţi. Noroc că îmi asortasem lenjeria. Am luat un halat din baie şi am dat buzna în biroul directorului meu.

–          Ştii, asta e încălcarea drepturilor.

–          De ce? Nu am voie să mă simt puţin mai comfortabil?

–          Ba da, dar nu ai voie să te plimbi prin casă doar în halat de baie, atâta timp cât eu sunt atent şi încerc să mă concentrez la altceva. Îmi distragi atenţia.

–          Hmm, că tot veni vorba de atenţie. Ai cumva CV-ul meu aici?

A stat puţin să se gândească. Mi-am ridicat o sprânceană în semn că încă mai aştept un răspuns.

–          D-da, de ce?

–          Pot să îl văd puţin? Te rooog?

Nu îmi plăceau chestiile astea cu pisiceala, dar aveam neapărat nevoie de CV să verific ceva.

Într-un  final mi l-a înmânat. Îi tremurau mâinile sau mi se părea mie?

–          Mulţumesc, domnule director!

S-a strâmbat puţin după care şi-a continuat semnăturile. Am căutat ce aveam nevoie şi într-un final am găsit. Am recitit acelaşi paragraf de mai multe ori în speranţa că era doar o coincidenţă. Apoi mi-am analizat poza. Se pare că pusesem una şi în format mai mare. Nu îmi aduceam aminte de asta.

Când m-am ridicat de pe fotoliu, i-am căutat privirea. Se părea că era mai mult decât absorbit de ceea ce facea. Până atunci nu observasem, dar ochelarii aceia îl faceau să arate chiar foarte sexy. M-am apropiat puţin de scaunul lui şi i-am sărutat gâtul.

–          Să înţeleg că micuţa boboacă de facultate e mai mult decât nerăbdătoare.

–          Nu chiar. Iar eu, să înţeleg că am un director mai mult decât obsedat de noua elevă venită cu bursă?

–          P-Poftim?

I-am mai sărutat încă o dată gâtul.

–          Jane Austen, „Mândrie şi Prejudecată”, al doilea raft, volumul vechi. E o poză cu mine în el. Aşa faci cu toate studentele noi? Sau doar cu cele care specifică, din întâmplare, că au drept carte preferată „Mândrie şi Prejudecată”, dar în special cele vechi, pentru că te introduc cu adevarat în lumea lui Elizabeth Bennet?

–          Te-ai uitat?

–          Din întâmplare. Deci, domnule director, sunteţi acuzat de violarea drepturilor mele. Ce sunteţi dispus să faceţi sau mai bine zis să daţi?

Făcea intenţionat pe gânditorul. Mă enerva chestia asta. Ştia ce voiam şi ştiam ce voia şi totuşi făcea totul intenţionat. Aproape că am sărit pe el, dar m-am controlat când l-am văzut că în sfârşit vrea să spună ceva. Mă rog, nu să spună, ci mai degrabă să facă.

Mă privea pe sub ramele ochelarilor şi ma ghida uşor. M-a întors cu spatele la biroul său şi a continuat ce făceam eu. M-a lăsat pe spate şi a început să îmi lingă uşor gâtul, apoi urechea, până când am simţit că răsuflarea mea era mai mult decât sacadată. Era inexistentă.

A tras de cordonul halatului după care l-a desfăcut puţin câte puţin. Eram de-abia la început şi deja simţeam că totul în jurul meu devine o ceaţă impenetrabilă. Am căutat să îmi salvez totuşi aceste memorii undeva, dar am realizat că, puţin câte puţin îmi recapăt controlul asupra mişcărilor mele. Era ca acel tip de vis în care eşti conştient.

I-am mângâiat faţa până când am ajuns în păr şi am început să mă joc în el. Era plăcut, recomfortant. Am continuat să îmi cobor mâinile reuşind să ajung în dreptul gulerului şi apoi să desfac nasturii camăşii. Simţeam că se repetă totul, dar că de data asta eram „sexperimentată”.

Am căutat să îi ofer acelaşi tip de plăcere, aceeaşi senzaţie nesfârşită de fericire,totul concentrat în mine. Era ciudat cum se bucură de fiecare părticică din mine şi cum făcea fiecare părticică din mine să se simtă bine. Era un schimb echivalent.

–          A-Anthony, biroul, hârtiile, le strici…

Clar, nu ma auzea. A continuat să mă sărute şi în acelaşi timp să se joace cu sânii mei. Poate că nu mi se mai auzea vocea. Am mai avut o mică tentativă de a mă face auzită, dar am eşuat lamentabil. Tot ce am reuşit a fost să pronunţ „Anthony” printre sunete de plăcere. Voiam control asupra corpului meu…era ciudat că nu îmi puteam controla plăcerea.

–          Jessie, te iubesc!

De atât avusesem nevoie. L-am împins uşor de pe mine şi l-am luat de mână. Era puţin surprins, dar nu a spus nimic. L-am condus în dormitor unde am închis uşa şi am stins lumina. Voiam doar să îl simt, să îl gust, nimic mai mult. L-am trântit în pat şi am continuat unde rămăsesem, doar că de data asta eu eram sus.

Am continuat să îi sărut faţa, apoi gâtul, apoi urechile, totul. După ce am reuşit să desfac toţi nasturii de la camaşă am continuat partida de săruturi. Le-am prelungit la nesfârşit. Nu mai rezista mult.

L-am sărutat din nou şi din nou, cu şi mai multă forţă, de parcă fiecare sfârşit reprezenta un început al unui sfârşit. Era ciudat cum totul se învârtea cu mine,  cum totul căpăta o altă conotaţie.

Am căutat să rămân raţională. Mă luptam însă cu morile de vânt. I-am mângâiat din nou faţa, în timp ce gurile noastre erau unite. Simţeam cum adrenalina pulsează în venele lui cu aceeaşi intentistate ca şi în mine. Era ciudat, dar îmi plăcea.

Când în sfarşit l-am lăsat să respire şi m-am eliberat şi pe mine din strânsoarea braţelor sale, am simţit cum întreg corpul meu tânjeşte după mai mult. I-am făcut semn cu ochiul şi am mers până la bucătărie. Ştiam ce aveam să caut aşa că nu a durat foarte mult. Când m-am întors am fost surprinsă să văd că nici măcar nu se mişcase. Parcă era un căţel căruia, orice îi ordonam, era lege.

–          N-nu, n-ai să faci asta.

–          De ce nu? E dulce.

–          Si lipicioasă. Jessie, opreşte-te.

Nici nu mă gândeam să mă opresc, având în vedere că era tot ce îmi doream.

Am întins puţin câte puţin, porţiuni mici cu miere. Era lipicios şi dulce. Ştiam că îi place, gemea. Asta mă interesa şi oricum lăsam „curaţenie” după mine.

Aproape că am căzut de pe Anthony când s-a auzit nenorocita aia de sonerie de la uşă. Cine naiba putea să fie? Având în vedere că era seară, chiar nu îmi puteam imagina cine puii mei s-ar stresa să vină acasă la el. Doar dacă nu cumva era prietena lui. Abia atunci am realizat că nici nu îl întrebasem dacă are sau nu pe cineva.

Mă simţeam ridicol, aşa că am plecat în baie. L-am lăsat să deschidă şi să lămurească situaţia. Deja îmi imaginam că e ea şi că face acelaşi lucru ca şi cu mine. O sărută, o îmbrăţişează, o mângâie. Nu puteam rezista, dar am fost destul de puternică să nu ies din baie, altfel riscam să plâng fără oprire. M-am întors cu spatele la uşă şi m-am rezemat de ea. Priveam tavanul şi încercam să descopăr vreo imperfecţiune. De parcă asta era posibil.

Le comandam urechilor să nu încerce să asculte şi chiar şi cel mai insignifiant zgomot era predestinat ignorării. Cel puţin, aşa aveam impresia că mă forţam. Aveam prostia asta: atunci când nu voiam să aud, aveam cel mai fin auz din lume. Nu mai suportam. Mi se părea că treceau secole şi nu se întorcea după mine.

Mă durea să mă gândesc că poate acum sunt în pat, în acelaşi nenorocit de pat în care am fost şi eu cu el. Mi-am dat seama că poate n-am simţit niciodată ce simt acum, că n-am fost niciodată atât de geloasă. Mi-am închis ochii şi mi-am masat tâmplele. Voiam puţină linişte, doar pentru mine, chiar dacă oricum liniştea era cea care mă înconjura.

M-am lăsat purtată în trecut. Am revăzut conversaţii cu doamna J., cu AJ.

Când mi-am amintit de AJ., am simţit cum lacrimile devin din ce în ce mai grele, până când s-au rostogolit pe obrajii mei. Simţeam fiecare dâră cum mă apasă, înţepându-mă, pedepsindu-mă pentru ceea ce făcusem.

Mi-am permis să îmi deschid inima, să simt din nou durerea aceea apăsătoare, doar că de data aceasta era o durere pură, nu mai era demonul meu să îmi mai aline suferinţa. Îmi provocam durere sentimentală pentru a-l hrăni, pentru a-l face fericit, dar acum că nu mai era cine să îmi ia durerea aceasta. Mă simţeam neputincioasă. Toţi îmi spuneau că sunt de piatră. De fapt, era adevărat. Nu simţeam cu adevărat durerea provocată de iubire, pentru că el nu mă lăsa să o simt. Poate nici de asta nu m-am implicat până acum în vreo relaţie.

Am căutat să îmi autosugerez că nu este chiar aşa de greu, că tot ceea ce se întampla nu este decât un joc. Dar mi-am dat seama că imunitatea mea, gheaţa care mă înconjura se topea, într-un timp mult prea scurt. Nu ştiam dacă mai eram capabilă să o reconstruiesc, nu voiam să sufăr. Îmi era teamă de suferinţă, pentru că era grea, era foarte dureroasă.

Îmi aduceam aminte de faţa lui AJ. când încercam să îl conving, îmi aduceam aminte cum era atât de sigur la început că glumesc, că îl pun la încercare, apoi puţin câte puţin faţa lui perfectă se crispa de durere. Mă îngrozeau acele imagini, nu voiam să le revăd, dar era imposibil să le mai opresc. Simţeam durerea lui reflectată în mine. Simţeam totul cum se revărsa în mine. Cu cât reînviam mai multe amintiri dureroase, cu atât mă durea mai mult, cu atât voiam să urlu mai tare şi să scap de durerea aceea îngrozitoare.

Era ca şi cum întregul meu corp era un focar de durere. Acaparam durerea pierdută în atâţia ani.

Nu mă mai puteam controla. Era ca şi cum întregul meu corp era în convulsii. Voiam să accept durerea şi să trec mai departe, dar durerea mea era mai mult decât o simplă durere, era ceea ce eu numeam „o infecţie imposibil de îndepărtat”. M-am ghemuit şi mai mult şi am aşteptat. Nu mai realizam ce, pentru că pierdusem noţiunea timpului, a locului, a tot ceea ce mă înconjoara. Eram o statuie inertă în speranţa că minunata mea gheaţă avea să mă înconjoare din nou, avea să devină iarăşi acel bloc imens care mă împiedica să sufăr, acel bloc imens care mă proteja.

Am continuat să mă legăn şi să sper, să sper şi să mă legăn. Era ciudat, dar nu simţeam decât că totul se învârte cu mine, chiar dacă eu eram cea care se mişca.

Căutam puţin aer, aveam impresia că am o operaţie pe cord şi nimeni nu se sileşte să mă coase înapoi. Era o gaură în străfundul meu care în sfârşit avusese şansa să erupă. Şi totul dintr-o prostie numită „gelozie”. Am căutat să îmi alin durerea prin versuri în română, prin fraze cu semnificaţii psihologice, apoi filozofice, apoi logice. Nu ştiam dacă sunt corecte, nu îmi pasă atâta timp cât creierul meu avea de lucru şi nu mă implica în nicio activitate mentală, în care sănătatea mea mentală era implicată.

Am mai luat încă o gură de aer proaspăt în plămâni şi am continuat să repet tot ce îmi aduceam aminte de la şcoală. Era un fel de exerciţiu în care îmi lăsam mintea să dezvolte teorii pe seama memoriei umane. Voiam să îmi imaginez că sunt altcineva, că sunt la un curs foarte important de filozofie argumentând şi dezbătând cu ceilalţi mari savanţi din acea încăpere. Era ciudat. Simţeam cum doar cincizeci la sută din mintea mea se preocupa cu adevărat de acea problemă inexplicabilă la filozofie, iar restul caută încă argumente la problema „de ce ţin atât de mult la AJ.?”.

Într-un final am renunţat la ideea de a deveni filozof şi m-am axat asupra problemei de o mai mare importanţă.

Îl iubeam pe Anthony? Sau era doar pura fericire că mă găsise şi că mă salvase? Nu îi declarasem că îl iubesc? Ce însemnau aceste cuvinte? Vorbe deşarte? De ce nu puteam să fiu şi eu ca alţii? De ce nu puteam, să fiu ca şi Cristi?

Îmi amintisem de acest nume deşi nu voiam, dar atâta timp cât mă ajuta nu îmi păsa. Era ciudat să îmi imaginez că aş fi putut fi Cristi. Să mă pun în pielea lui, să îmi imaginez gândirea lui, erau lucruri, poate, banale, dar în acel moment erau mai mult decât o lecţie de viaţa şi de transpunere. Era un joc în care eu trebuia să aleg.

Invinsul sau învingătorul.

Am încercat să caut argumente în favoarea lui AJ. şi în acelaşi timp să găsesc argumente şi în favoarea lui Anthony. Nu puteam să le corelez. Reprezentau un adevăr absolut, imposibil de negat.

Nu ştiam dacă Anthony merita sau dacă AJ. merita. Era mai mult de atât. Nu reprezenta o simplă alegere, reprezenta să le rup inimile amândurora.

Când în sfârşit m-am trezit din minunatul meu vis, căci altfel nu am cum să îi spun, am realizat că pierdusem cu adevărat noţiunea timpului. Am ieşit din baie şi am mers în sufragerie. Anthony era de negăsit, la fel şi misteriosul musafir. Aş fi vrut să strig, dar probabil nu era indicat. Dacă mai erau în casă?

Nu eram prezentabilă. Luasem un halat de baie albastru care îmi era foarte mare şi în rest nu purtam decât chiloţi.

M-am îmbrăcat corespunzător şi am ieşit din nou din dormitor. Mă simţeam puţin incomfortabil având în vedere că purtam aceleaşi haine. Am căutat cheile de la maşină şi mi-am amintit, printr-o minune, că le lasasem pe cuier. Le-am  căutat şi acolo dar erau imposibil de găsit. Într-un final le-am văzut aruncate undeva, pe tejgheaua mini-barului. Le-am luat şi am iesit din apartamentul acela. Când am închis uşa, mi-am dat seama că nu aveam cu ce să încui. Lăsam pradă totul hoţilor doar de dragul unei frustrări?

Puteam oare să o numesc doar frustrare? Nu cred.

M-am întors şi am dat nas în nas cu AJ.

What the Fuck?

Visam? Cu siguranţă aveam nevoie de ceva mai mult decât o simplă pastilă pentru cap. Cred că sufăr de mai mult decât durere de cap…sufăr de iluzii optice. Un doctor? Undeva? Ajutor?!

Capitolele 26 – 27 şi 28 au fost corectate de: Anna!
Mulţumim Anna!

Advertisements

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s