Capitolul 29


Capitolul 29

Capitolul 29 – I’m going to Hell…definitely.

Nu ştiam dacă trebuie să reacţionez cumva sau pur şi simplu să plec de acolo fără vreo întrebare, fără vreun răspuns.

–          Ce dracu’ cauţi aici?

–          Asta ar trebui eu să întreb eu, nu tu, nu crezi?

Da, probabil, având în vedere că eram acasă la viitorul meu director, la o ora foarte târzie şi gata de plecare… da’ ce dracu’ îi păsa lui, oricum?

–          Nu cred că te priveşte pe tine. Acum spune-mi o dată, ce cauţi tu aici?

Tăcea. De parcă mă liniştea cu ceva faptul că tacea.

–          AJ., aş vrea un raspuns acum, nu peste o mie de ani.

–          Da, şi eu sunt tare curios să aflu răspunsul tau.

Mă călca pe nervi. Aveam de gând să îl pocnesc dacă nu îmi răspundea în următoarele douăzeci de secunde…nouăsprezece…optsprezece…

Nu a facut-o aşa că am presupus că şi-a asumat consecinţele. Am ridicat palma şi eram gata-gata să îl pocnesc dacă nu mă plesnea pe mine mai repede raţiunea, pentru  a mia oară în viaţa aceasta.

–          De fapt, ştii ceva? Rămâi tu aici. Eu am plecat. Fucker.

–          P-poftim?

I-am trântit uşa în nas şi am plecat. Nu aveam chef de alte conversaţii care oricum nu  mi-ar fi făcut prea bine având în  vedere că tocmai mă întrerupsese din ceva mult mai importrant decât vizionarea feţei lui.

Am început să caut imagini plăcute în speranţa alungării celor cu AJ., dar părea imposibil atunci. Am stat câteva secunde în faţa maşinii mele, indecisă dacă să deschid portiera şi să plec ca o “doamnă” sau să fac o mică plimbare. Poate avem nevoie de puţin timp, singură pe străzi, nu într-o maşină care oricum nu prea atrage atenţia prin părţile astea.

Pur şi simplu mergeam, mergeam şi iar mergeam, fără o destinaţie. Eram din nou orbită de propria-mi raţiune, pe care nici măcar eu nu mai eram în stare să o mai înţeleg; era ca şi când totul se punea cap la cap, dar nu avea nicio logică. Piesele minţii mele erau mai greu de aşezat decât îmi închipuisem eu. Am zâmbit. Poate eram doar o ciudată căreia nimic nu îi plăcea şi căreia totul i se părea doar o joacă de copil. Poate era timpul să mă maturizez şi eu o dată. De câte ori nu crezusem că sunt foarte matură? De câte ori nu mă certam că ar trebui să mai fiu şi eu copil câteodată? De câte ori? De mii şi mii de ori şi uite că acum, când în sfârşit m-am comportat ca un copil răsfăţat, nu îmi plăcea, mă simţeam inferioară…oribil, de fapt. Făceam pas după pas, ca şi când totul în jurul meu se deplasa, şi nu eu. De parcă filmam o scenă pentru un film prost în care actorul doar se preface că merge, căci decorul era cel care se mişca. Era aşa o tâmpenie…Totul.

Mi-am ţinut capul plecat şi am lăsat gândirea în pace. Mă săturasem să mă tot auto-cert. Mi se părea jenant faţă de mine însămi să conştientizez că greşisem. Am continuat să merg. Asta era tot ce puteam să fac.

Brusc, m-am lovit de cineva. Nu conta, voiam să trec mai departe. Mi-am cerut scuze şi am dat să trec mai departe. Nu mi-am ridicat privirea. Renunţasem, după ce observasem că ochii mei erau cam pe la înalţimea abdomenului persoanei respective.

–          Jessie!! Tu eşti? Doamne, nu îmi vine să cred. Eşti chiar tu!

Poftim? Cine naiba mă cunoştea pe mine aici? Nimeni. Nu?!

–          D-Da, chiar eu.

Am ridicat privirea si m-am uitat la persoana de care mă ciocnisem. Era solidă şi foarte înaltă.

Ce naiba? De unde îl ştiam eu pe asta? Şi de unde naiba ştia ăsta română? În fine, am zâmbit şi am dat să trec mai departe. Nu aveam chef de vechi amintiri cu un X-culescu pe care nici măcar nu eram capabilă să mi-l mai amintesc.

–          Stai, unde crezi că pleci? Ne vedem după patru ani şi tu treci mai departe?

Mă prinsese de mână. Gata! Mă exasperase!

–          Scuză-mă, dar ne cunoaştem? Adică cine naiba eşti? Nici măcar nu îmi amintesc să te fi văzut vreodată în viaţa mea.

–          Adică m-ai uitat? Deja? Şi eu care credeam că nu te-ai schimbat deloc. Sunt eu, Cristi.

Asta era bună. Ăsta era Cristi? Păi atunci eu eram Maica Tereza şi nici nu ştiam…sfinte sisoie! Şi eram şi virgină pe deasupra!… Ah, cât ma enervau glumele astea proaste. Nu le gustam deloc. Deşi le făceam, inconştient.

–          Bine, ok, mi-a parut bine Cristi, mai vorbim. Pa.

–          Doar atât? Şi eu care mă aşteptam la ceva mai dramatic, gen “Cristi, iubire, mi-a fost atât de dor de tine.”

–          Ei bine se pare că nu mi-a fost chiar atât de dor de tine. Bye!

–          Hei, unde pleci? Haaaide, vreau să mai vorbim. Nu ne-am mai vazut de patru ani,  ce Dumnezeu?

Mie nu îmi era dor. Poţi să te evapori. Şi totuşi, eram curioasă: cum de a ales să vină tocmai în New York? Şi de ce tocmai acum? Ce naiba, eram blestemată sau ceva? Pocniţi-mă, vă rog, până nu mă pocnesc singură…

Am intrat totuşi într-o nenorocită de cafenea şi a început să pălăvrăgeăscă. Nu îl ascultam, era chiar plictisitor, iar eu numai de ascultat n-aveam chef. Am continuat să îmi privesc cafeaua şi să mă gândesc de ce puii mei îmi era aşa de somn? Nu îşi mai făcea efectul cofeina asupra persoanelor trecute de a şaptea vârstă? Căci aşa mă simţeam: o babă. N-aveam chef de nimic.

A continuat să spună vreute şi nevrute, de parcă viaţa lui era cea mai tare carte pe care o citisem vreodată (la naiba! şi eu nici nu aveam habar).

Într-un final a terminat. Slavă cerului!

–          Şi? New York, huh? De unde şi până unde?

–          Dah, se pare că NY mă atrage mai mult decât credeam. Am primit o bursă aici, de-aia.

–          Oh, bravo! La ce universitate?

–          Queens.

–          Super, şi? Ai început?

–          Nu. Peste trei săptămâni.

–          Văd că ai ramas la fel de “vorbăreaţă”.

Mă enervau gesturile alea cu două degete în aer în semn de ghilimele. Ce? Credea că eram proastă şi nu mă prind după ton, sau? Go fuck yourself.

–          Da, aşa se pare. Şi tu? Cum ai aterizat tocmai în NY?

–          Simplu: bunica din partea tatălui meu, care e putred de bogată, s-a mutat aici şi am venit şi eu să văd cum e. Şi chiar îmi place, mai ales că eşti şi tu aici.

Da, era Cristi, la fel de misogin şi îngâmfat ca întotdeauna.

Am răsuflat uşurată însă…asta însemna că pleacă, mai devreme sau mai tarziu, nu? Speram că mai devreme.

–          Hmm, bravo. Felicitări.

–          Merci.

–          Acum pot să plec?

–          Unde?

–          Acasă?

–          Aa, nu, mai rămâi. Haide să mergem într-un club, ceva. Îmi e dor de vremurile bune.

Aia numeşte el vremuri bune? Păi atunci astea sunt vremuri de coşmar. În fine, am aterizat într-un amărât de club. Eu rămăsesem doar la obişnuitele fumuri, iar el, mai nou, se dăduse pe băutură. Cred că băuse o sticlă şi jumătate de whisky până când în sfârşit s-a îndurat să plecăm dracu’ din văgăuna aia.

Am dat să plec şi să îl las acolo, numai că se părea că el nu era de aceeaşi părere. I-am făcut semn că eu plec. Îmi era somn şi n-aveam chef de nimic. Numai că la ce a urmat nu mă aşteptam. S-a năpustit asupra mea, scenă care, Doamne Dumnezeule, se asemăna cu un fel de iceberg asupra unei biete flori. M-a luat pe sus şi m-a asezat după gâtul lui. Greutatea mea reprezenta un mare nimic. Am ripostat, dar era în van. M-a cărat aşa până la un hotel. Ei, asta era culmea. Acum voia şi sex. Gaseste-ţi frate o târfă şi lasă-mă în pace. Când  m-a pus jos, aproape că am luat-o la goană spre ieşirea din acel hotel. Dar mă agitam degeaba. Mă prinsese de mână, a doua oară pe ziua aia, şi mai-mai că mi-o rupea, dacă num ă potoleam eu.

Îl pocneam. Mă jur că o făceam…

Am urcat scările în linişte. Când am ajuns în camera de hotel de doi bani, a început să se dezbrace. Cred că nu era în stare să şi-o ţină ridicată nici dacă apela la douazeci de pastile viagra. M-a bufnit rasul, dar se părea că asta îl enerva. Îmi plăcea: îl tachinam, dar mă jucam şi cu focul.

M-a luat pe sus şi m-a dus în balcon. A deschis geamul şi m-a ţinut deasupra pământului, numai că pământul era foarte jos; eram la etajul nouă. Aproape că am început să zbier. Jos era un zid de beton. În cel mai bun caz muream dacă mă scăpa şi în cel mai rău caz rămâneam în viaţă şi paralizată pe viaţă. Mi-am înfipt unghiile în mâinile lui dar nici asta nu îl deranja; da’ ce dracu’ îl deranja? A început să râdă şi să îşi bată joc de mine, prefăcându-se că îmi dă drumul de două ori dar a treia oară aproape că m-a scăpat. Alunecasem printre mâinile lui, dar am reuşit să mă prind cumva de bluza lui. Stăteam, practic, susţinută de un fir de aţă. Abia atunci a realizat ce făcea. M-a apucat de mâini şi m-a tras înapoi pe balcon. Am început să plâng şi să îl implor să mă lase în pace. Îl uram, pentru totdeauna.

A aruncat nişte bani pe pat pentru hotel, şi a ieşit pe uşă mormăind nişte scuze.

Eram în stare de şoc. Nu mai eram capabilă să conştientizez ce făceam. M-am ridicat şi am închis uşa de la balcon. N-am putut să mai ajung până la pat, ci m-am prăbuşit în faţa lui, cu ochii în lacrimi şi urlând să mă lase în pace, chiar daca eram, singură în cameră. Au urmat sughiţuri şi imagini după imagini cu mine căzând. Cred că am adormit undeva pe la ora trei. Îmi mai aminteam doar un vis, un coşmar de fapt. Mă visasem că eram în aceeaşi cameră nenorocită cu AJ. şi el tocmai îmi spunea că mă urăşte. Nu îmi mai aminteam dacă îi mai răspunsesem sau dacă mai făcusem ceva pentru că tot ce îmi mai aminteam eram eu, desculţă pe balustrada de la balcon, zâmbind, şi aruncându-mă. Era oribil. Nu voiam să îmi mai amintesc nimic, voiam doar să uit. Era un coşmar, doar un coşmar. Chipul lui mă bântuia, parcă era însetat de sânge…

Nu voiam decât să fug de acolo şi să îmi imaginez altfel lumea.

Dimineaţa era destul de frumoasă, dar eu eram destul de distrusă ca să o mai pot vedea. Îmi simţeam ochii rigizi. Probabil plânsesem toată noaptea. Am căutat să mă ridic, dar era imposibil; mă simţeam rece, ca o statuie. Ochii, deşi îi simţeam uscaţi, nu îi puteam deschide. Mâinile zăceau pe lângă mine, şi ele la fel de înghţate. Ce naiba se întâmpla cu mine? Murisem iar asta era viaţa de după? Să trăiesc această poziţie la nesfârşit, incapabilă să mă mişc nici măcar un milimetru?

Am încercat să dau din picioare, poate trecea cineva pe acolo din întâmplare şi ar fi intrat să se asigure că totul este în regulă, dar la cât de ghinionistă eram eu, nu prea cred că puteam să beneficiez de putere, o vază la îndemână şi o persoană care să treacă exact în acel moment pe lângă camera aceea. Rezulta astfel o incapabilitate înnăscută de a face faţa unei situaţii limită. Apoi m-a pocnit, iarăşi. Zilele astea mă tot pocnea raţiunea aceea idioată din mine, dar suficient de importantă acum, ca să îmi spună că telefonul meu este în maşină, că părinţii mei numai ştiu nimic de trei zile de mine, că tatăl meu se simţea mai bine acum trei zile. Nu ştiam însă dacă în ultimele trei zile se schimbase ceva, nu ştiam dacă mama este într-o criză „fericită” de isterie sau încă mai îndură, nu ştiam nimic. Buzele se încăpăţânau şi ele să nu se deschidă. Până la urmă am auzit paşi. Paşi care nu au trecut mai departe, paşi care s-au oprit exact în faţa uşii mele, paşi care vorbeau.

–         Îmi pare sincer rău de inconvenienţă. Am cautat-o peste tot, noroc că Han lucrează aici şi mi-a spus că a vazut-o intrând. Mulţumesc mult.

–         Nici o problemă. Mă bucur că a venit totuşi cineva să o ia, presupun că avea de gând să plătească pentru cât a stat şi astăzi.

–         Da, nici o problemă. Cât mai exact?

–         Cinci sute. Vă aştept să îmi plătiţi jos.

–         Da, este OK. Ne vedem jos atunci. Plecăm imediat probabil.

Cine era tipu’ ăsta? În fine, numai conta, ceea ce conta era că în sfârşit cineva şi-a amintit de mine. Cine era Han, apropo? Eram salvată. Mulţumesc, domnule, pe care nu te voi cunoaşte niciodată, pe nume Han.

Am auzit uşa deschizându-se şi parcă totul era în slow-motion. Paşii aceia liniştiţi la început, apoi grăbiţi către mine. Da, şi eu voiam să pot să mă ridic şi să liniştesc lumea că sunt bine, dar nu puteam. Singurul organ care încă mai funcţiona erau idioatele mele urechi care făceau totul să pară din ce în ce mai încet. Deja îmi imaginam vocea răguşită, înceată, totul spus pe silabe, apoi pe litere, apoi nimic. Aproape că îmi venea să râd singură în creierul meu de idioţeniile pe care le născoceam.

–         Jessie! Jessie!

Nu-ţi fă griji. Sunt bine. Sau cel puţin asta aş vrea să pot spune. Apoi chiar nu am mai auzit nimic. Ce se întâmpla cu mine? Totul s-a destrămat.

„Jessie, te rog, răspunde-mi, vreau să îţi aud vocea. Vorbesc serios. Răspunde-mi!”

Auzeam acele cuvinte, chiar o făceam, dar incapabilitatea de a mă mişca era mult prea mare. Aproape că am izbucnit în plâns, chiar dacă numai în vis. Vroiam să pot să mă ridic şi să strig: Sunt bine, serios chiar sunt! Dar nu mă puteam mişca, din nou. Vorbele acelea sfâşiate, pline de atât de multă durere mă sfâşiau şi pe mine. Chiar dacă eram mai mult sfâşiată în interior decât în exterior.

Ochii erau cei pe are îi uram atât de mult. Nu vroiau să se deschidă şi cu asta basta. Am decis că mai bine încerc că îmi amorţesc propriul creier pentru a fi aptă să îl dezmorţesc mai târziu. Am reuşit să adorm din nou, să visez iar şi iar cum sunt aruncată din nou de la acel balcon, cum acel nenorocit va trebui să îmi plătească.

–         Hmmm, AJ? Eşti aici? AJ?

–         Da, sunt, te rog, spune-mi că de data asta chiar eşti trează. Nu vreau să mai trec încă o dată prin ce am trecut.

–         S-sunt bine, crede-mă. Îmi pare rău şi mulţumesc.

–         Da, asta cam sună a Jessie! Ce faci scumpa mea? Eşti bine?

Parcă am mai răspuns o dată la întrebarea asta.

–         AJ. mulţumesc! Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă nu veneai după mine.

–         Şşşşş!! Nu mai contează acum, serios. Dormi, trebuie să te refaci.

N-aş fi putut să mai adorm nici dacă aş fi vrut să o fac. Am dat din cap, dar zece mii de ace parcă mi s-au înfipt în ceafă. Eram amorţită complet şi incapabilă să mai mişc măcar un singur muşchi. Am gemut.

–     Gâtul mă doare, am nevoie de puţină apă. Simt ca şi cum am plâns o groază de timp, dar nu îmi aduc aminte să o fi făcut.

–     Ba ai făcut-o, nouăzeci la sută din timpul de când te-am găsit şi până acum ai plâns. Eram atât de îngrijorat încât aproape că am chemat o salvare, dar datorită doamnei Jenkins, am renunţat. A plecat acum două minute, nu s-a mişcat de lângă tine deloc. Trei zile aproape că a stat nemişcată aşteptând o reacţie din partea ta.

Trei zile, atât de mult? Nu era de mirare că totul mă durea. Probabil intrasem într-o afurisită de stare de şoc. Trei zile, Doamne, părinţii mei. Nu i-am sunat de aproape o săptămână.

–         AJ., am nevoie de un telefon, trebuie să îmi sun părinţii imediat.

–         Nu îţi face griji, am vorbit cu ei aproape non-stop pe parcursul escapadei tale în lumea visurilor.

–         Aţi vorbit cu ei, cum? Nu ştiu engleză.

–         Păi da, corect, dar se găsesc translatori şi aici, cam scumpi, dar în astfel de situaţii banii sunt ultima problemă la care te-ai putea gândi.

–         Nu vreau să îmi imaginez preţul. Am gemut iar. Îmi poţi aduce şi o altă pernă te rog?

–         Desigur imediat.

Nu ştiam unde sunt. Era o cameră elegantă, diferită de camera mea. Era mare, de fapt, al dracului de mare, iar patul în care stăteam era probabil de patru persoane, cel puţin. Ochii erau imposibili, voiau să doarmă iar, de parcă nu stătuseră închişi suficient. Mi-am amintit de Anthony, iar conştiinţa mea m-a plesnit. De ce făcusem ce făcusem? Nu puteam să răspund la întrebare. Nevoia? Adică asta ar fi cea mai simplă explicaţie? Eram o „sex addicted” şi eu nici nu ştiam? La dracu’ cu tot. Am încercat să îmi amintesc ce se petrecuse înainte de „impactul fericit” (era mai uşor să îl numesc aşa), şi aproape că mi-am smuls părul din cap când am realizat cât de proastă fusesem. Mi-am înăbuşit o oftare, AJ., tocmai intrase în cameră.

–         Uite şi perna pe care aţi cerut-o, my lady!

–         Mulţumesc AJ., dacă aşa te cheamă.

Asta îmi aducea aminte de vremuri vechi, mă rog, vremuri recente.

Cu un zâmbet inocent şi cu un zâmbet mai tare decât ecstasy-ul însuşi, a încercat să mă hipnotizeze, sau măcar încerca să facă asta.

–         La mine nu merg chestiile astea, domnule mister total.

–         Încercam şi eu. Mă numesc Caleb O’Conner. Ştiu, nici o singură legătură cu AJ., dar când am spus AJ., mă gândeam la micul meu pseudonim din generală, când toţi mă strigau „alone jerk” pentru că nu acceptam prietenia nici unei fete. Îmi pare rău.

–         Scuze acceptate, sunt prea obosită pentru a mă certa. Îmi poţi da telefonul, trebuie să o sun pe mama, vreau să o liniştesc.

–         Sigur, poftim!

–         Prea generos azi, Caleb.

Îmi plăcea numele acesta, Caleb. Îl făcea să sune, cred că, special. Îmi amintea de ceva magic. Am zâmbit.

–         Mi-a fost dor de acel „sweet smile” al tău.

–         Dacă spui tu.

Am format numărul mamei repede şi am aşteptat să răspundă.

–         Alo?

Rapidă ca de obicei. Tipic!

–         Mama, sunt eu, Jessie. Ce faci, eşti bine?

–         Jessie, oh, Jessie, eşti chiar tu, fetiţa mea, mi-a fost atât de dor de tine şi mi-am făcut atât de multe griji. Când m-au sunat şi mi-au spus, aproape că întreg universul s-a aruncat asupra mea. Nu ştiam cum ar trebui să reacţionez. Nenorocitul acela trebuie să plătească.

–         O va face mamă, o va face, crede-mă!

Doamne, uitasem complet, nici nu întrebasem cât este ceasul, probabil i-am trezit din somn. Fir-ar!

–         Offf, copilul meu drag. Vrei să vii acasă?

–         Nu mamă, mai am aproape o săptămână şi încep facultatea, nu pot sa ratez inaugurarea.

–         Ştiu, ai dreptate.

–         Tu ce mai faci? Tata ce mai face?

–         E lângă mine, şi se bucură că te-ai trezit şi că eşti bine.

Şi mie îmi este dor de voi, enorm. Aş vrea să vin acasă (ştiu, nici mie nu îmi vine să cred că am gândit asta), dar trebuie să am grijă de ceva mai întâi.

–         Mamă, îmi este somn, sunt cam obosită, putem să vorbim mai încolo, te rog?

Cred că şi ei erau obosiţi.

–         Desigur scumpo, vorbim mâine. Te pupăm!

–         Şi eu. Aveţi grijă de voi.

I-am întins telefonul lui A… – Caleb, într-o încercare imposibilă de a-mi stăpâni lacrimile. Poate că aveam eu o inimă de gheaţă, dar era una care putea sa se topească din când în când.

Mâinile lui au zburat spre mine, strângându-mă la pieptul lui. Era o poziţie nu tocmai confortabilă pentru paragina de mine, dar nu a reuşit să scot decât un „nu pot respira” strangulat, alegându-mă cu o privire care spunea scuze şi cu ochii lui aproape înotând în lacrimi. S-a cuibărit la pieptul meu ascultându-mi bătăile inimii şi respiraţia, nu tocmai normală. Mi-am mişcat mâna, printre tremurături şi ace înfipte fără milă şi am început să îi mângâi părul.

Am început să îi fredonez cântecul meu preferat. Ştiam că nu am voce, dar observasem şi faptul că lui îi este somn. A adormit instantaneu. Am continuat să îi cânt până când am adormit şi eu, terminându-mi cântecul cu o răsuflare grea şi cu un oftat prelung.

Când m-am trezit, Caleb încă mai dormea la pieptul meu. I-am sărutat uşor fruntea şi am continuat să îi mângâi părul. Îi era cald, dar nu aveam cum să mă mişc fără să îl trezesc. Broboane minuscule de apă îi apăruseră pe frunte, iar ochii îi jucau convulsiv pe sub pleoape, cred că visa; sau mai bine zis avea un coşmar. Am început să îi fredonez iar cântecul acela, dar degeaba, nu reuşeam să îl trezesc într-un mod drăguţ. Aproape că mă pregătisem să strig să se trezească, când s-a ridicat brusc şi a ţipat:

–         Jessie, unde eşti, răspunde-mi. Jessie! Jessie!

–         Sunt aici. Aici. Calmează-te, a fost doar un coşmar. Gata, gata!

I-am lipit din nou capul de pieptul meu. Îi simţeam inima răsunând în tot corpul meu. I-am sărutat din nou fruntea, după ce am şters-o uşor cu mâneca bluzei mele, apoi i-am şters şi obrajii, în speranţa să alung acel coşmar.

–     Caleb, eşti bine, ce s-a întâmplat?

–     Nimic, doar un coşmar, a trecut.

Minţitul nu era unul din punctele lui forte.

–         Doamna J., este bine? Îmi este dor de ea.

–         Da, nu îţi face griji, va veni mâine.

–         Da, că tot veni vorba, unde sunt?

–         Casa mea. Chiar, că tot ai adus vorba, bine ai venit. Ar trebui să te simţi privilegiată, nu aduc multă lume în „sufleţelul meu”.

–         Să ştii că o fac. Dar aş avea nevoie de un duş, să mă dezmorţesc şi de o periuţa şi o perie, sau pieptene. Sunt absolut sigură că arăt ca o insulă peste care tocmai a trecut o furtună lungă, lungă, lungă.

N-a făcut decât să zâmbească la tonul meu sarcastic şi să mimeze cu mâna o conversaţie mutuală. Aproape că aş fi izbucnit în hohote de râs dacă afurisiţii mei muşchi faciali nu ar fi luptat împotriva mea.

Ajunsă în baie am făcut cunoştinţă cu un „dezastru tipic mie”. Arătam îngrozitor, aproape că eram albă, translucidă la faţă şi mâinile parcă erau o foaie albă, imaculată, pregătită să fie mâzgălită. Părul meu, arăta acceptabil, pesemne că nu mă foisem în somn. Dar restul corpului meu se simţea slăbit. Am acceptat realitatea.

Am început cu un duş lung, interminabil poate, spălatul pe dinţi, pieptănat şi puţină cremă, poate scăpam totuşi de o faţă atât de palidă. Când m-am reîntors în cameră Caleb privea un apus superb, dar care pălea în comparaţie cu pielea lui mângâiată de razele soarelui muribund. Am chicotit, dar am reuşit să stric tabloul perfect, căci s-a întors către mine.

–         Sunt mai albă decât tine acum.

Am chicotit eu, în speranţa să îl fac să râdă. Am crezut că am eşuat lamentabil, dar greşisem. M-a luat de mână şi m-a aşezat pe pat. Nu mai voiam să dorm, cel puţin nu pentru următoarele două săptămâni. Mâncasem somn pe pâine ultimele trei zile…

–         Am chef de ieşit. Ştiu, ar trebui să o iau uşor, dar haide să mergem la doamna J., îmi e dor de ea şi nu cred că mai pot aştepta până soseşte.

–         Dorinţele tale sunt porunci pentru mine scumpă domniţă!

Asta chiar suna puţin ieşită din tipare, dar, oarecum, îmi crea o senzaţie de bine.

I-am luat mâna, strângând-o, aproape temându-mă să nu îmi dea drumul şi i-am oferit un mic sărut pe obraz. Vroiam să iau totul pas cu pas.

Drumul până la doamna J. a părut scurt şi aproape insesizabil. Mă simţeam protejată în micuţul Ascari şi bine dispusă alături de micul domn Caleb. Încă nu aflasem mare lucru legat de „cunoştinţele” sale în materie de Jessie, dar eram destul de sigură că acele mici chestii numite coincidenţe îşi făcuseră apariţia în toată chestia asta.

Când am vrut să cobor, nu m-a lăsat nici măcar să ating pământul cu picioarele ci m-a cărat până la uşă.

–         Nu vreau să devii anemică chiar înainte să o vezi pe doamna J.

–         O-Ok. Cred!

Chestia asta cu „atenţie excesivă” mă cam lăsase dezarmată în faţa lui. Ştia că nu am cum să ripostez cu un trup atât de slăbit.

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s