Capitolul 30


Capitolul 30

Doamna J. rămăsese la fel de blajină şi de drăguţă, poate doar un pic mai îngrijorată, dar nu mă lăsa să îmi susţin scuzele sau părerile de rău legat de acel incident „superb”.

–         Încă o dată, îmi pare foarte rău!

–         Off, Jessie, termină, ştii foarte bine că nu are rost, nu are de ce să îţi pară rău.

Restul zilei a decurs în acelaşi ritm, într-o totală linişte pentru „bolnava de mine”. Am acceptat totuşi ideea de a aţipi puţin, pentru că nu doream decât să mă întind undeva unde corpul meu să fie cu adevărat relaxat. M-am reîntors în camera mea, de care mi se făcuse extrem de dor în zilele cât o lăsasem singură. Simţeam nevoia să citesc ceva, dar ceva nebunesc, nu realităţi zdruncinate, ci fericiri clădite pe nimic.

De abia când m-am aşezat pe pat am observat că domnul mister total mă urmase. Am chicotit, nu voiam să dorm dacă el era acolo, o făcea înadins, nu? Simţeam un gol în stomac, dar nu credeam că lipseşte ceva de natură alimentară, ci din contră câţiva mii de fluturi îşi făcuseră cuibul acolo şi nu îmi dădeau pace. O să îi rog să fie mai liniştiţi altfel riscam să fim descoperiţi, toţi.

–         Caleb, de unde ştii atâtea despre mine?

Cuvintele pur şi simplu îmi zburaseră, nu avusesem control asupra lor, dar până la urmă „fuck it”.

–         Ah, grea întrebare. Uh… cu ce să încep?

–         Cu începutul? Am întrebat eu sarcastică, voiam să aflu o dată şi o dată.

–         Ufff, bine! Uite, în avion, de prima dată când te-am văzut m-a atras gheaţa din ochii tăi, felul în care erai concentrată doar pe scopurile tale, restul căpătând o conotaţie doar „de existenţă, nimic mai mult”. Şi când ţi-am şoptit acele cuvinte în română, felul în care ai reacţionat când ţi-am atins laptop-ul, totul reprezentau acţiunile unei persoane mult prea stăpână pe sine, lăsându-mi alternativa de a dori să te înţeleg şi de a te cunoaşte, iar apoi am observat formularele pentru universitatea Queens, aproape că am îngheţat pe scaun la cât de dulce poate fi viaţa cu noi uneori.

–         Pentru că? Nu văd legătura, adică Queens – Caleb; Caleb – Queens?

–         Sunt profesor acolo.

Zâmbetul ce i-a urmat replicii a fost imposibil de sesizat căci eram mai mult ca sigură că faţa mea era pe undeva pe sub pat, iar eu nu mai dădeam de ea. Unde dracu’ se ascunsese?

W.O.W. adică, nu se poate să fie adevărat. Eram stupefiată, până în măduva oaselor şi înapoi. P-profesor? Asta spusese nu? Acum înţelegeam de unde avea toate informaţiile acelea personale despre mine, acum înţelegeam totul. Până în cel mai mic colţişor al creierului meu se făcuse lumină. Simţeam cum sângele îmi îngheţase în vene. Totul se derula înainte şi înapoi, apoi revenea la prezent, dar nu îmi acorda plăcerea de a putea să revin cu picioarele pe pământ, ci să retrăiesc acelaşi abis, o dată şi încă o dată, apoi iar.

–         P-profesor? Nu… glumeşti acum.

–         Chiar deloc. Îmi pare rău că… o pauză scurtă semn de neîncredere îi luase locul cuvintelor … nu ştiam dacă ai să mai ieşi cu mine după ce îţi voi spune.

Am stat să reflectez asupra celor ce auzisem câteva secunde, dar degeaba, tot nu îmi puteam revenii din starea de şoc în care intrasem. Aproape că am zburat spre bucătărie unde mi-am amestecat nişte zahar cu apă şi am aşteptat, uşor impacientată, dizolvarea zahărului în apă. Am băut conţinutul paharului pe nerăsuflate, lăsându-mi loc doar pentru încă un alt pahar de zahăr cu apă. De data aceasta nu mi l-am mai preparat singură, Caleb fiind mai mult decât fericit să o facă el, probabil că liniştea mormântală ce domnea îl necăjea şi pe el. A trebuit să spun ceva.

–         Ah, probabil că te gândeşti că sunt aşa din cauză că o să fii viitorul meu profesor, dar te înşeli, nu are legătură cu asta. Am zâmbit, sar cred că asta se numea strâmbătura idioată ce îmi ieşise.

–         Serios? Chiar nu te deranjează? Adică …

–         Nici un adică, nu e vina mea că tu îmi eşti profesor, iar eu elevă.

În capul meu cuvintele profesor şi elevă jucau pe melodia Bătrânul McDonald avea o fermă lăsându-mă cu moralul undeva pe la subsol.

–         Caleb, cheile! Am strigat eu, aproape readucând şi morţii la viaţă.

–         A? cheile? Cheile de la ce şi pentru ce?

–         Maşina ta, acum!

Nu ştiu ce o fi gândit sau la ce s-o fi gândit dar ştiu sigură că faţa sa era gravată într-o expresie de neînţelegere şi uluire, dar nu îmi păsa, trebuia să fac prostia asta. Am prins cheile ce zburau prin aer către mine, pornind apoi hotărâtă către maşina sa. Am accelerat motorul până când într-un final a îndrăznit şi el să urce. Am ambalat motorul pentru a mia oară, pornind în trombă, uitând că trebuia să apăs şi ambreiajul. Ştiam că în orice clipă m-aş fi putut trezi cu poliţia în spatele meu, dar nu îmi păsa. Aveam o limită acceptabilă, dar nu în locul potrivit. Am parcat în faţa clubului „extra scump” de data trecută. am aşteptat până ce şi majestatea sa coborâse, am încuiat maşina şi mi-am făcut loc printre idioţii aia ce căscau gurile la intrare. L-am salutat pe tipu’ de la intrare aproape făcându-l să ne urmeze, dar era la serviciu ce naiba. Am chicotit după ce am trecut de el. La bar, era un tip destul de chipeş, păr blond şi ochi verzi, o combinaţie nu tocmai fatală, dar acceptabilă. Am comandat un pahar mare de wisky pentru mine şi o Cola pentru Caleb. Cineva trebuia să fie lucid şi apt să conducă până acasă. Am luat obişnuitul pachet de ţigări, trăgând repede şi nelăsându-mi plămânii să asimileze cantitatea gigantică de dioxid de carbon şi nicotină, dar nu îmi păsa, trebuia să mă calmez. Caleb doar privea, lăsându-mi timp să mă acomodez cu ideea, şi să văd lucrurile dintr-o altă perspectivă, chiar dacă nu prea se putea.

Eram deja la a cincea ţigară, şi mă simţeam destul de bine, chiar dacă inima îmi bătea mult mai repede acum din cauza alcoolului. Nu prea voiam să îi dau atenţia, dar într-un final a trebuit să mă întorc către el şi să vorbim, chiar dacă nu mai era mare lucru de spus. Cuvintele profesor şi elevă încă mai dansau nesăbuite, făcându-mă să le spoiesc de un perete imaginar apărut din senin în capul meu.

Am ridicat un zid asupra minţii mele, un zid care ignora pe oricine altceva şi cel mai bine, ignora muzica dată la maxim de acolo. Am tras aer adânc în piept şi ca o lasă i-am făcut semn că trebuie să merg până la baie. La baie mă uitam la o persoană care nu era eu, era cealaltă eu, cea de gheaţă, care părea că suportă şocurile mai bine decât eu. La baie am dat peste managerul locului şi din câteva priviri eram absolut sigură că fundul meu era destul de apetisant în seara asta. Apoi fără să mă aştept s-a apropiat de mine şi mi l-a atins. L-am plesnit peste faţă ceea ce l-a luminat. Dacă tot voia să profite de fetele care mai apăreau pe la baie, de ce naiba purta ecusonul care îl putea uşor identifica ajungând astfel la o eventuală reclamaţie. M-am gândit la faptul că poate era băut, luând automat o poziţie de luptă, pregătindu-mă pentru orice de la grasul acela. Oi fi eu grasă, dar burta ăstuia m-ar fi putut face să fiu strivită imediat. Dar nu duhnea a băutură contrar aşteptărilor, ba chiar mirosea a colonie scumpă, destul de sinistru pentru un simplu manager, dar asta însemna probabil că se plătea bine un post aici. Întrerupându-mi şirul gândurilor, managerul se năpustii asupra mâinilor mele şi scoase un cuţit pe care mi-l aşeză frumos în dreptul abdomenului, făcând un traseu scurt între abdomen şi gât. Eram puţin speriată, dar era viaţa mea în joc aşa că am scăpat din strânsoarea ca de urs şi priponindu-mi mâinile peste mâna în care ţinea cuţitul. Am simţit ceva cald curgându-mi peste picior, dar nu am vrut să mă gândesc ce era, decât în momentul în care managerul a îngenuncheat lângă picioarele mele.

Înjunghiasem un manager. Superb!

L-am întins pe manager, pe Jovanni, pe spate şi i-am făcut un garou din cravata pe care o purta deasupra tăieturii. Nu era grav, decât vreo doi centimetrii îi intraseră în pulpă. Am dat să caut telefonul meu, dar nu ştiu unde naiba îl lăsasem. L-am căutat pe Jovanni şi ca prin minune am găsit un telefon mobil. Aproape că am urlat de fericire tastând 911, dar brusc o mână, sau mai bine zis o labă uriaşă cu formă de om, îmi apucă mâna cu telefonul.

–         Nu e nevoie să chemi o ambulanţă.

–         De ce nu? Sângerezi şi îmi pare sincer foarte rău că s-a ajuns aici, dar frăţioare ţi-ai căutat-o singur.

–         Ştiu, a fost intenţionat ce naiba. Avem nevoie de personal, dar nu orice fel de personal, cineva care să facă faţă cu brio rataţilor care se îmbată aici, iar când te-am văzut aproape că mi-am făcut cruce în semn de mulţumire că ai fost trimisă.

–         A? Scuză-mă am menţionat eu cumva că am nevoie de o slujbă?

–         Nu, dar la cât de scumpă e viaţa in NY oricine ar fii mai mult ca perfect încântat să lucreze la „Reina del Diablo” care înseamnă…

–         „Regina Diavolului” da, mi-am dat seama.

–         Uooh, ştii şi spaniolă? Pe lângă română şi puţină italiană.

–         Glumeşti? Eşti un înger şi ai fost trimis în braţele „Reinei del Diablo”.

–         Foarte dramatic. Mi-am dat ochii peste cap teatral, făcându-l până şi pe Jovanii să râdă care cu siguranţă era în ceva dureri.

L-am ridicat de pe podea şi când să ieşim am dat nas în nas cu Caleb, care se pare că spumega de furie. I-am explicat repede că omu’ a fost înjunghiat şi trebuie să îl ducem în biroul său. Nu a protestat, ci l-a luat de celălalt braţ, ajutându-mă să îl cărăm până la biroul său, ghidându-ne după indicaţiile managerului.

Biroul era foarte bine mobilat, chiar prea bine, dar în momentul în care am văzut pe plăcuţa pe care scria „Director” scris cu diacritice Jovanni Garcia, aproape că am leşinat pe celălat braţ al „directorului” pierzându-ne uşor echilibrul. Când în sfârşit Garcia, bine, bine nu mă mai exasperaţi, DOMNUL Garcia, a fost aşezat în scaunul său am răsuflat uşurată. Fără greutatea „barosanului” eram parcă din nou eu. Am zâmbit mulţumită, dar realitatea m-a pocnit, din nou, reamintindu-mi cine era. A scos o trusă de prim-ajutor pe care am mânuit-o ca la carte (de fapt ca la orele de prim-ajutor ale profesoarei de biologie – Geanina), bandajându-l pe rănit şi cerându-mi scuze în acelaşi timp.

–         Stai puţin. TU l-ai ÎNJUNGHIAT? A răsunat vocea stupefiată a lui Caleb de undeva din spatele meu. Aproape că am sărit pe director la cât de tare mă speriasem.

–         A, poveste lungă am scurtat-o eu.

–         Nu este nevoie să vă mai cereţi atâtea scuze. Mi se adresă directorul.

Iar apoi nu mai vorbea în engleză, era o română perfectă care îmi făcea urechile să se simtă în al şaptelea cer ascultând parcă cel mai dulce cântec posibil, dar era doar limba mea.

–         Ştiţi română! Super! De unde? Sunteţi din România?

–         Nu, aş vrea eu, este o ţară minunată

Şi infectă am completat eu. Nelăs’ndu-l pe domnul Garcia sau pe Caleb să audă asta, nu era frumos să vorbesc urât despre ţara mea.

–         WOW, n-am mai întâlnit pe cineva care să fie îndrăgostit de România. Dintre străini, mă refer.

–         Hello! Lume! Eu nu vorbesc limba asta şi nici nu înţeleg nimic. Engleză? Vă rog?

Şi eu şi directorul am izbucnit amândoi în râs. Era pentru prima dată când apreciam că mai cunosc încă un român, oh stai, nu era român, un cunoscător al limbii atunci?

–         Stai liniştit, nu ne făceam planuri de plecat în vreo vacanţă fără tine

Eram cam sarcastică în seara asta, dar o altă porţie de râs ne apucă pe mine şi pe director, doar Caleb îşi dădea ochii peste cap teatral. O învăţase de la mine, plagiatorul!

–         Plagiatorule, am sâsâit.

–         Am avut o profesoară bună.

Iar râs. Chiar mă distram.

–         Deci, domnişoară…. nu am făcut cunoştinţă, scuzele mele.

–         Jessie Carter şi prietenul meu Caleb O’Conner.

Bine, bine am exagerat? Faţa lui Caleb siiiiiiigur, reflecta acest lucru. Ochii marii, surpriza, dar mai era ceva – plăcerea?

–         Bun, domnişoară Jessie nu ai fi interesată de un post la noi? Vei servi băuturi la bar şi vei lucra două zile, de la ora unsprezece noaptea la ora două. Iar apoi două zile libere. Tocmai s-a mutat în Los Angeles Margaret şi nu am înlocuitoare pentru ea.

Eram încântată, desigur, chiar voiam să fac ceva bani în plus, dar apoi mi-am amintit de legile americanilor. Am zâmbit sarcastic.

–         Am doar 18 ani, peste două săptămâni voi face 19, dar ştiu că aici ca să devii „adult” trebuie să ai 21 de ani, nu ca în România.

–         Asta se poate rezolva. Nu îţi face griji, doar suntem în New York.

Mă băgase puţin în ceaţă, dar am lăsat-o moartă. Am acceptat propunerea. Începeam sâmbăta viitoare. Între timp trebuia să trec mâine pe acolo şi să îi aduc o copie după  buletin şi permisul de conducere. Am acceptat, mulţumindu-i.

–         Scrie-mi numărul tău de telefon aici şi te voi contacta mâine să îţi comunic ora la care putem să ne vedem.

–         Sigur!

Mi-am notat numele pe un carneţel şi apoi am privit în jos în timp ce întrebam de salariu.

–         Vei fi plătită la lună, suma fiind de două mii de euro, plus bacşişurile tale.

Ceeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee?

–         Poftiiiiiiiiim? Vorbiţi serios? Adică DOUĂ MII?

Până şi Caleb căscase ochii cât cepele.

–         Da, două mii. Suntem un club foarte important şi desigur aici vin să se destindă cele mai cunoscute vedete.

Nu, tipu’ asta făcea mişto. DOUĂ MII? Dar DOUĂ MII sunt ca DOUĂ MII de biştari ai mei, doar pentru mine. Adică ce dracu’ DOUĂ MII!

Simţeam cum întregul meu univers se rotea de acum în jurul noii mele slujbe. Eram foarte fericită.

Şi eu şi Caleb ne-am retras, reîntorcându-ne la locurile noastre de la bar, care ca prin minune nu fuseseră ocupate.

–         Caleb, îţi imaginezi? Două mii ai mei?

–         Da, până şi eu sunt şocat.

Restul serii a continuat pe acelaşi subiect, iar când o pauză stânjenitoare intervenea între noi apucam să urlu încă o dată despre viitorul meu salariu.

În drum spre casă, i-am povestit lui Caleb cât de recunoscătoare îi eram pentru că mă salvase şi pentru prietenul lui minunat prin intermediul căruia aflase că sunt acolo. I-am mulţumit pentru faptul că i-a ţinut la curent pe părinţii mei, pentru faptul că a stat lângă mine cât am fost aşa. Dar m-a întrerupt brusc.

–         N-am fost numai eu. Şi directorul Anthony a stat cu tine câteva ore în fiecare zi.

Anthony? Asta cine mai era? Da, eram sarcastică, nu voiam să îmi amintesc de el.

Am părut indiferentă faţă de noua dezvăluire, continuându-mi mulţumirile adresate exclusiv lui Caleb şi nimănui altcineva (Anthnoy).

__________________________________________________________________

În sfârşit acasă am gândit sarcastică. Caleb plecase, fusese chemat la universitate de la cinci dimineaţa, nu mi-a spus ce se întâmplase, dar în principiu nu voiam să joc rolul unei băgăcioase, aşa că am renunţat să pun mii de întrebări.

Mi-am aruncat ochii pe ecranul telefonului, care indica leneş opt treizeci dimineaţa. Nu m-aş fi ridicat din pat dacă nu aş fi ştiut că doamna J. este jos şi probabil are mii de întrebări pregătite să mi le adreseze „atunci când mă voi simţi mai bine”.

Am coborât leneşă şi fără viaţa scările care duceau până în sufragerie, încercând să nu par a mă strecura fără să mă observe cineva, bine, bine, asta încercam să fac, eu şi interogatoriile – baba şi mitraliera. Am început să râd. La dracu’ m-am dat singură de gol.

–         Jessie, sunt în bucătărie!

Mă auzise. Fir-ar. Uneori mă uram pentru simpla incompetenţă de care dădeam dovadă.

–         Imediat doamnă Jenkins. Să mă schimb!

Am strigat şi eu la rândul meu. măcar la un lucru eram destul de bună, la trasul de timp.

–         Nu te mai obosii, vino aici, ţi-am pregătit prăjiturelele tale favorite.

Există aşa ceva? Orice e dulce e favoritul meu.

–         Imediaaaaaaat!

Mda. Tipic mie. Cum aud de ceva dulce uit de tot. Cred că o dată şi o dată o sa reuşească să mă scoată din casă doar în chiloţi şi sutien. Dacă nu mai rău.

Deja mă vedeam dată prin ziare, poze, paparazzi, tot tacâmul.

–         Bună dimineaţa, am murmurat!

–         Bună dimineaţa scumpo! Eşti bine?

Un surâs îi acaparase faţa. Ştiam ce urma. Am strâns din ochi.

–         Jessie, n-am de gând să te cert!

–         Serios? Dar-

–         Nici un dar, serios nu sunt supărată, de ce aş fi? Eşti tânără.

–         Da, dar cu fiul dumneavoastră… şi acum cu… şi mă gândeam că… nu ştiu.

–         Linişteşte-te scumpo! Nu ai de ce să îţi faci griji, serios, adică gândeşte-te dacă ai fi rămas cu Anthony câte nu ar fi ieşit la şcoală? Ţi-ai fi distrus singură viaţa socială la universitate.

Doamne, fiinţa asta e un înger trimis mie şi numai mie.

Nu m-am putut abţine aşa că am sărit la gâtul ei şi am acoperit-o cu sărutări pe amândoi obrajii. Le merita, era prea bună cu mine, prea dulce. Era … bunica mea.

–         Granny, tot îmi pare rău. Dar promit că am să mă revanşez.

–         Nu, scumpo, nu ai de ce!

Voiam să o contrazit, dar atunci m-a izbit. Mirosul de ceva dulce. Unde era? Daţi-vă la o parte din caleaaaa meaaaaa.

Restul dimineţii a trecut la fel de lent ca de obicei, la fel de bine în compania lui Granny. Vorbisem cu Gran toată dimineaţa şi îi povestisem de Cristi şi de ce se întâmplase şi cum aveam de gând să mă răzbun. Îi povestisem de salariul pe care aveam să îl primesc şi de domnul Garcia şi de ce spusese. Îi dezvăluisem că eram puţin contrariată de cum avea să mă facă să lucrez legal dacă eu aveam doar optsprezece ani. Dar Gran doar zâmbise şi mă încurajase să continui. Am aflat că îl cunoştea pe Garcia şi că fuseseră buni prieteni şi era încă surprinsă că a adus „Reina del Diablo” la un rang aşa de înalt. Mi-a povestit că înainte era un bar ca oricare altul şi că deşi era frumos şi preţurile erau acceptabile nimeni nu se încumeta să intre.

–         Garcia nu înţelegea ce se întâmpla. Avea curăţenie, toate hârtiile puse la punct, băutură, ţigări tot ce voiai, preţuri accesibile. Până într-o zi când la uşa barului a apărut o tânără domnişoară, de vreo douăzeci şi trei de ani. I-a propus să lucreze prima lună fără salariu pentru că auzise de problema localului. Tânăra i-a promis că dacă într-o lună nu face peste cincizeci de mii de dolari ea îşi va da demisia. Desigur că râsul a fost cel care l-a apucat pe Garcia şi nu febra banilor. A acceptat totuşi, iar la sfârşitul acelei luni era ca şi cum barul său fusese inexistent până atunci. Făcuse şaptezeci de mii de dolari într-o singura lună. Era uluit. A decis s-o păstreze pe fată. Nu era prostituată, doar chelneriţă şi în unele seri când termina mai devreme rămânea la câteva dansuri. Iubea muzica. Dar am auzit că de curând a împlinit treizeci şi nouă. Este încă foarte frumoasă, dar din cauza neatenţiei a fost lovită de o maşină. Acum este în comă la spital. Nu s-a mai trezit de trei luni. Garcia încă îi caută o înlocuitoare şi încă mai speră că îşi va reveni pentru că niciodată nu a apucat să îi mulţumească îndeajuns.

Rămăsesem fără cuvinte. Îmi părea rău de tânăra aceea, chiar o făceam, dar tot aveam să primesc DOUĂ MII pe lună.

–         Îmi pare rău pentru fată.

–         Ştiu că îţi pare, dar îţi pare mai bine când te gândeşti la ce salariu ai să ai.

–         De unde..-?

–         Sunt bătrână Jessie, ştiu cum să citesc un adolescent.

–         Nu sunteţi bătrână. Gran, am o idee.

–         Ce?

–         Pregătiţi-vă de o ieşire în oraş.

–         Cu cine?

–         Cu mine, normal!

Am expediat-o pe Granny să se schimbe, timp în care şi eu am făcut acelaşi lucru. Apoi am coborât temătoare în garaj. Nu îmi mai aminteam dacă adusesem vreodată maşina acasă, dar ea era acolo, mă aştepta temătoare, pregătită să mă întrebe dacă sunt bine. Dacă ar trebuit să conduc. Am liniştit-o prin ambalarea motorului. Îmi plăcea să ştiu că e a mea şi că puteam să „vorbesc” cu ea. Am zâmbit.

–         Jessie, poţi fii mai categorică unde anume în oraş mergem?

–         E secret!

–         Fetele astea!

Am auzit-o pe Granny gesticulând şi aproape că am văzut-o dânduşi teatral ochii peste cap. m-a pufnit râsul.

În sfârşit ajunsese în maşină şi Gran. Parcă era eu în zilele nu tocmai bune când îmi ia cinci ore să mă îmbrac.

Nu am comentat nimic. Ci doar m-am convins că a încuiat casa şi că centura de siguranţă era prinsă bine.

Am demarat în forţă şi aproape că i-am provocat un atac de cord doamnei J.

Ajunsesem în centrul oraşului după care am urmat indicaţiile afurisitului, sclipitor şi mult prea folositor GPS până la câteva magazine cu lucruri nefolositoare pentru alţii, dar posibil folositoare pentru tine.

Nu o să îţi vină să crezi câte lucruri idioate găseşti în NY. Am trecut de magazinele acelea şi am mers puţin mai departe de ele, la nişte standuri cu haine, brăţări tot ce voiai şi nu voiai. Am parcat destul de legal, având în vedere că nu ştiam care ar fi echivalentul legalităţii aici, dacă BMW-ul acela reuşise să blocheze traficul şi nimeni nu făcea nimic.

Am luat-o de mână pe Gran şi am început să ne plimbăm printre tarabe, holbându-ne la nimicuri şi cumpărând lucruri care nu cred că aveau să ne fie folositoare vreodată.

La una din tarabe găsisem o fustiţă foarte drăguţă, iar la următoarea o bluziţă. Erau perfecte pentru prima mea zi la lucru. Aşa că tocmai îmi pregătisem portofelul să le cumpăr când am întâlnit privirea de dezaprobare a vânzătorului. Tocmai le vându-se.

Ce făcuseeeeeeeeee?

Cui?

Nu, nu, nu! Mie îmi plăceau!

Am răsuflat, nu observasem că îmi ţinusem respiraţia până atunci, şi m-am resemnat. Asta era!

Am căutat-o pe Granny, dar tocmai atunci mi-a sunat telefonul. Un număr necunoscut. Aproape că nu voiam să răspund când mi-am amintit de domnul Garcia şi de întâlnirea de astăzi.

–         Alo?

–         Jessie?

–         Da, chiar eu.

–         Bun, sunt domnul Garcia. Poţi să treci astăzi pe la mine? În jur de ora patru?

–         Desigur. Nici o problemă. Cât este ceasul acum?

–         Trei şi patruzeci de minute.

–         Ah, păi desigur, dar cred că o să mai vină cineva cu mine.

–         A… păi bine, dar să fie cineva de încredere.

–         Desigur!

Închiseserăm amândoi. În sfârşit dădusem şi de Granny care se holba la nişte brăţări aşa de „non-Granny’s style”. Am reuşit s-o târăsc pănă la maşină, cu chiu cu vai, era mai rău ca un copil mic. Dar cel puţin era rândul meu să mă comport ca un copil mic, când mi-a arătat ce îmi cumpărase. Erau exact bluza şi fustiţa pe care le văzusem. Erau perfecte. Erau…. Bun, era grav, nu aveam cuvinte.

M-am hiperventilat vreo zece minute după care mi-am adus aminte de domnul Garcia. I-am explicat repede bunicii unde trebuiam să ajungem şi a acceptat. Oricum îi era dor de viitorul meu şef. Am aprobat şi am plecat în trombă, făcând doar cinci minute pănă la „Reina del Diablo”.

To be Continued…

__________________________________________________________________________

Vă rog să comnetaţi! Mulţumesc tuturor celor care au comentat pănă acum!

__________________________________________________________________________

2 thoughts on “Capitolul 30

  1. nu am mai citit nimic de genul asta! si nu ma asteptam ca ea sa se desparta de director, sa-i afle numele lui AJ, sa-si ia o slujba de chelnerita in cel mai fitos local…. este foarte interesant si voi citi in continuare toate povestea

    Like

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s