Capitolul 32


Capitolul 32 – Never say Never

Dimineaţa a decurs mai mult decât normal. Am mâncat micul dejun la Grann, după care am plecat să ne plimbăm. Nu ne păsa de nimic din jurul nostru, eram doar noi doi şi atât.

Am mers cu maşina mea, pe care am parcat-o lângă un tei, cred că era, în apropierea parcului. Se anunţa o zi senină, nici măcar un singur norişor pe cer.

În parc am mâncat îngheţată şi ne-am jucat cu un căţel uriaş, îl chema Blitz. Blair era numele stăpânei. Era foarte simpatică. A vorbit cu noi şi chiar ne-a invitat la picnicul pe care îl organiza împreună cu Blitz. Erau foarte fericiţi, puteai să citeşti asta pe feţele lor. Blair îl iubea pe Blitz, la fel simţea şi Blitz faţă de Blair.

Blitz era un rottweiler, impresionant de mare. Era atât de fioros, dacă nu îl cunoşteai.

Caleb mi-a promis că ne vom lua şi noi unul.

El deja visa la viitor. Oare cum m-aş vedea peste cinci, şase ani? La fel de zăpăcită ca şi acum? Poate mai slabă? Nu ştiam să răspund la această întrebare, pentru că pur şi simplu nu puteam să mă văd în viitor, prezentul era mult mai important. Restul zile a fost la fel de frumos. Am făcut schimb de numere de telefon şi adrese de mail cu Blair şi i-am promis că vom mai ieşi împreună. Era o fată de treabă, mereu cu zâmbetul pe buze şi fără nici un stres legat de ziua de mâine.

Îmi plăcea asta.

Când am ajuns acasă la doamna Jenkins, am observat că ceasul era deja şase după amiaza. Nici nu îmi dădeam seama cât de repede trecea timpul… mai aveam alte douăzeci şi opt de ore în care să fiu liberă, pentru că nu mai era mult şi aveam să încep un serviciu.

Cina a fost delicioasă, am mai spus cumva că Granny este o bucătăreasă excelentă? Nu? Păi ar cam fi timpul. În jur de ora nouă i-am sunat şi pe ai mei. Ei tocmai terminaseră de mâncat prânzul, iar acum se pregăteau pentru o „siestă” în adevăratul sens al cuvântului.

Tata făcea bine, era mereu cu gândul la mine după cum îmi spunea mama. La fermă totul era OK. În sfârşit observase şi mama ceva în atitudinea mea.

–         Jessie, cine e băiatul? M-a întrebat ea.

–         Poftim? Care băiat? Am întrebat eu, evident tulburată de rapiditatea cu care îşi dăduse seama de „fericirea mea subită”.

–         E clar că e vorba de un băiat! Oi fi eu „înapoiată”, dar te cunosc foarte bine. Murmura aceasta în continuare.

–         Da… bine, e vorba de un băiat. Îl cheamă Caleb. Nu pot să îţi foarte multe. Abia ieri am decis să fim împreună.

–         Eşti sigură că e o alegere potrivită?

–         Da, sunt sigură de asta. Mama, mă strigă doamna Jenkins, mai vorbim OK? Te mai sun şi mâine.

–         OK, scumpo! Aştept să mă suni! Vorbim!

Uram să o mint, îl cunoşteam pe Caleb de suficient timp, doar că, ei bine, niciodată nu ne gândisem la mai mult… cel puţin eu nu.

Niciodată să nu spui niciodată, dar oare de câte ori nu ai tânjit să spui că nu vei mai fi capabil să mai faci ceva încă o dată? De multe ori..

Seara nu am făcut altceva decât să stau în braţele lui Caleb şi să urmărim împreună cu Granny un serial TV. Nu ştiu cum se numea, căci nici măcar o secundă nu am fost atentă la acţiune, capul meu fiind poziţionat pe pieptul lui Caleb, raza vizuală fiind limitată. Nu puteam să văd decât sfârcul lui şi atât, iar asta mă excita ca dracu’. M-am prefăcut adormită, dar au observat abia după douăzeci de minute lungi şi infernale în care nu m-am mişcat. Jucam teatru destul de bine. Caleb şi-a cerut scuze şi m-a cărat până la mine în cameră. Tocmai voia să plece şi să mă lase acolo când l-am apucat de mână.

–         Unde crezi că pleci? Am murmurat eu.

–         Jessie, credeam că dormi. Mi-a şoptit el.

–         Credeai, dar nu dormeam. Voiam doar să petrecem puţin timp doar noi doi. Am început să eu…

–         Aha, am înţeles. Păi atunci, vino încoace diavoliţă mică. M-a provocat el.

Am mers încet spre el, sau mai bine zis, m-am târât spre el prin patul imens de la mine din cameră, pierzându-mi din haine pe parcurs ce ajungeam mai aproape.

***

Dimineaţa a fost şocant de dulce. Mă simţeam atât de bine în braţele acelea puternice. Am ridicat leneşă telefonul meu şi am privit nedumerită ceasul.

–         Patru şi jumătate??? Caleb, trezeşte-te! Am dormit toată ziua!

–         ’Neaţa, mi-a şoptit el!

–         Caleb, e ora cinei, nu a micului dejun! Trezeşte-te! să mergem să mâncăm ceva. Eu la ora şase trebuie să fiu la serviciu!

–         Da să trăiţi! Alte ordine de raportat înainte să merg la duş? A chicotit el.

–         Da, tu eşti ultimul la duş! Treci şi fă ceva de mâncare! Am început eu să râd şi am zbughit-o spre baie. Numai că nu am avut timp să ajung la baie pentru că, drăcuşorul de Caleb m-a prins de la spate şi m-a ridicat pe umerii lui!

–         Scapă dacă poţiiii! Îndruga el cu zâmbetul până la urechi!

–         Nu cred că pot! râdeam eu, decât dacă…

–         Decât dacă ce? râdea şi el.

–         Decât dacă fac asta. M-am lăsat pe spate şi am început să îl gâdil.

–         Nuuuu, orice numai asta nu.

Nici nu putea să îmi vorbească coerent. Era pur şi simplu pe jos de râs. Aproape că a căzut cu mine, dar până la urmă tot eu am ajuns prima la baie. Mi-am făcut un duş rapid după care am coborât scările. Mirosea bine…mirosea a….

–         Caleb! Nu îmi spune că ai făcut CLĂTITE!!!!

–         Ba daaaaaa! De ce? Nu vrei să te îngraşi? Mă provoca el!

Trădătorul!

–         Trădătorule! Am să ţi-o plătesc! Am început eu, dar nu am terminat căci la masă mă aşteptau pe o farfurie cinci clătite cu sos de ciocolată şi unt de arahide. Am început să salivez. Bine, cred că te iert de data asta, dar este ultima dată.

–         Ştiam, scumpo! Acum mănâncă! Este cinci deja, doar nu vrei să întârzii în prima ta zi, nu? M-a provocat el din nou!

–         Meriţi bătut! Ştiai?

–         Da, îmi tot spui asta, dar niciodată nu mă baţi, aş vrea să văd cum e.

–         Eu nu! Spital scrie pe tineeeeeee. Am început să râd.

–         Ce este atât de amuzant? Ne-a întrebat doamna Jenkins, ivindu-se după uşă. Hmmm, clătite! Caleb, nu te muţi cu noi? Îmi place tare mult ce găteşti!

–         Adică? Eu nu gătesc bine? M-am pisicit eu.

–         Nu mi-ai gătit niciodată, sunt tare curioasă să văd cum este mâncarea românească.

–         Mâine, după ce ies de la serviciu, promit că voi găti!

–         Bine, mi-a zâmbit Grann clipind des în semn că abia aşteaptă.

–         OK! Acum la o parte din calea, trebuie să mă pregătesc pentru serviciu, altfel risc să întârzii!

Am urcat scările cât de repede am putut. Dar le-am coborât la fel de repede pe cât le-am urcat. Caleb şi Grann râdeau împreună de idioata de mine, care plecase fără să mănânce clătite. În mai puţin de cinci minute eram deja îmbrăcată, machiată, mâncată şi spălată.

–         Caleb, mă duci tu? Sau merg singură? Am strigat eu din hol spre bucătărie.

–         De parcă te-aş lăsa să pleci singură. Mi-a răspuns ieşind din garaj. Doamna Jenkins m-a lăsat să îi împrumut noua achiziţie! Nu o să îţi vină să crezi! E un Porsche Carrera. Aporpo, săptămâna viitoare trebuie să îmi sosească un Bugatti Veyron, abia aştept să îl încerc.

Mă adună cineva după jos vă rog frumos? Cred că am leşinat! A zis cumva Bugatti? Bugatti Veyron? Locul doi în top zece „Cele mai rapide maşini din lume”, costă peste un milion de euro! UN MILION DE EURO!

–         Caleb, spune-mi că ai glumit… am început eu aproape simţind cum toată roşeaţa din obrajii mei se topeşte pe jos. Cred că eram mai albă decât o coală de hârtie.

–         Nu, chiar deloc! O să fie incredibil! Îţi dai seama? Patru sute..

–         Patru sute şapte kilometrii la oră, într-un timp înnebunitor de mic.

–         De unde..? Ah, da…micuţa mea Jessie se pricepe extrem de bine la maşini! Haide, mergem? Nu vreau să întârzii.

Am urcat în Porsche-ul Carrera pe care ni-l împrumutase doamna Jenkins. Abia sosise la aeroport, şi doar ce îl aduseseră. Mă întrebam doar unde va mai avea loc? Poate lângă BMW-ul meu X5 şi Audi-ul Q7. sau poate lângă Audi şi Porsche-ul Cayenne. Nu mai conta. Tapiţeria era superbă. Un negru perfect ce se asorta cu caroseria cu reflexii aurii. Trei sute treizeci la oră nu era o viteză aşa de ici de acolo, dar totuşi..un Bugatti. Eram şocată.

Când am ajuns în faţa clubului „Reina del Diablo” paznicul aproape că ne-a făcut să îi plătim intrare, dar până la urmă am scos din poşeta pe care o purtam pe umăr, ecusonul care mă identifica ca fiind angajată, lăsându-ne într-un final să intrăm.

–         Domnule Garcia! Mi-a fost dor de dumneavoastră.

–         Şi mie tânără Jessie. Vino, să îţi prezint ce ai de făcut în seara aceasta.

Pe Caleb îl expediasem la bar, cât timp aflam eu rosturile la bar şi prin împrejurimi!

În seara aceea nu trebuia să fac multe lucruri căci trebuia să mă familiarizez cu locul. Totul a decurs OK. I-am făcut cinste iubitului meu cu o Cola, dar după m-am răzgândit… puteam eu să şofez până acasă nu aveam voie să beau în timpul programului. De abia în prima mea tură am observat că Regina avea şi un fel de separeu, unde se lăfăiau capetele New Yorkului. Totul a decurs fără incidente, oamenii au fost simpatici şi am făcut şi ciubuc, ceva la care cu siguranţă nu mă gândeam. Uniforma era… uhhhh… si eu m-aş lua la o tură. Am început să râd de propriile mele gânduri. Nu era foarte sofisticată, dar cu bun gust şi elegantă. Consta într-un top negru şi o fustă destul de scurtă dreaptă, sandale cu toc cui (m-au omorât la picioare, dar au fost totuşi şi comode) şi ecusonul prins în dreapta topului. Părul l-am lăsat prins în coadă, iar în luminile clubului reflexiile mele albastre se transformau în toate culorile numai în albastru nu. Am stat toată noaptea cu zâmbetul pe buze şi fiind şocată de cât de mulţi clienţi erau.

Am terminat tura undeva în jur de ora şapte dimineaţa. Tura mea, propriu-zisă se terminase de mult, dar am mai stat ca să îl ajut pe Garcia cu restul clienţilor şi să fac puţină curăţenie la bar! Nu vă puteţi imagina cât de multe pahare a trebuit să adun şi câte sticle de goale să le duc în depozitul din spate.

–         Caleb! Am uitat complet de Caleb! M-am plesnit zăpăcită peste frunte. Eram în vestiarul în care trebuiau să se schimbe angajatele, respectiv doar eu.

–         Eu nu! Mi-a răspuns el.

–         Und..?

Caleb stătea întins pe una din băncuţele de acolo, aţipit şi fără vlagă în el. Probabil obosise şi se retrăsese aici. De abia atunci am constatat că eu nu stătusem jos nici măcar un pic. Dar, culmea, nu mă simţeam foarte obosită. Antrenamentele de acasă. Am gândit sarcastică.

L-am trezit şi l-am cărat cu chiu cu vai până la maşină. Coincidenţă sau nu, şi maşina asta avea GPS. OK, Grann era putred de bogată! L-am întrebat pe Caleb unde stătea, dar bineînţeles că nu a reuşit să îmi răspundă căci era al dracului de necoerent. După somn, băieţii ăştia!

Am tastat repede, adresa unde stătea şi am condus încet până la el acasă. ştiţi cât vă ia dintr-un capăt al New Yorkului până în celălalt? Nici mai mult nici mai puţin de o oră şi patruzeci de minute. Am parcat maşină, după care l-am târât pe viitorul meu prof până la uşă. A reuşit să se mai dezmeticească şi să îmi dea cheile de la casă. Am descuiat şi am rămas perplexă de imensitatea vilei în care locuia. O doamnă în vârstă de vreo cincizeci şi ceva de ani s-a ivit de nicăieri!

–         Doamne! Ce a păţit? Sper că nu e beat! A început ea să murmure cu un accent clar de spaniolă încercând să nu îl trezească. Nu ştiam cine era, dar uniforma de „femeie care îmi face curat şi de mâncare în casă” aproape că zbiera.

–         Aaa, bună dimineaţa. Eu sunt, prietena lui. Nu e beat! A stat cu mine la serviciu până am terminat şi de aceea am întârziat atât. Puteţi să mă ajutaţi să îl duc în camera sa? Am întrebat eu timidă, micşorându-mă sub privirea de gheaţă din ochii ei. Dar gheaţa s-a topit brusc!

–         Î-Îmi pare rău.. nu ştiam că domnişorul are prietenă.

–         Nu este nimic. Camera? Nu cred că îl mai pot ţine mult.

Îngerul din braţele mele nu numai că se descheia la cămaşă în somn, dar se şi ţinea de mine de parcă ar fi cântărit o tonă.

–         Desigur! Pe aici!

Până şi pe menajeră reuşise să o şocheze prin felul în care acţiona. Am chicotit.

Totul a fost bine şi frumos când am auzit că în sfârşit aveam să îl las într-o cameră, dar scările care stăteau imposibil de lungi în faţa mea, m-au descurajat puţin. Cum aveam să urc alea? Cu chiu cu vai am reuşit să ajungem până în camera domnişorului. Îmi aminteam vag camera. Aici mă trezisem după incidentul minune. Am tăcut. L-am aşezat împreună cu Luisa pe pat după care am coborât. Mi-am luat la revedere de la doamna care era atât de cumsecade, mulţumindu-i să m-a ascultat şi că a avut grijă de Caleb. Era foarte de treabă dacă stătea să o cunoşti. M-a invitat la un ceai, dar am refuzat. Trebuia să ajung acasă la Grann şi să dorm deşi somnul meu pierise sub greutatea somnului lui Caleb.

–         O zi bună, domnişoară! M-a petrecut ea. Faţa i-a picat mai mult ca sigur când a văzut în ce maşină m-am urcat.

GPS-ul nu numai că m-a scos din belele, căci nu ştiam în ce parte să o iau pentru a ajunge acasă, dar m-a şi distrat cu muzică veche. Altceva în pachetul de producţie nu au mai avut?

Am parcat într-un final maşina pe alee şi am coborât. M-am schimbat şi am coborât. Era de abia zece dimineaţa. M-am apucat să fac sarmale şi chiftele. Ştiţi cât de greu este să găseşti carne tocată? Bine că doamna Jenkins avea prin frigider altfel aş mai fi făcut un drum.

Chiftelele nu mi-au luat mai mult de treizeci de minute, cu sarmalele am avut de furcă, căci nu prea făcusem sarmale acasă, mă enervau. Pe la zece şi patruzeci a coborât şi Grann mai mult adormită, mişcându-se după miros.

– Ce miroase aşa de bine?

Advertisements

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s