Capitolul 33


Whenever you want to open your soul to me I am here and waiting. Always and whenever you need me. You don’t even have to call, my soul will find you…

Capitolul 33 – Life’s not Fair!

Micul dejun pe care îl pregătisem cu atât de multă dăruire pentru Grann s-a dovedit mai mult decât o simplă masă. Am transformat totul într-un prânz în familie. Anthony a invitat-o pe Carrie la masă, sau cum dracu’ o chema pe idioata aia, iar doamna Jenkins a insistat să îl invităm şi pe domnul Garcia. Am făcut cum mi-a cerut şi a avut dreptate, totul a fost atât de frumos, mai puţin părţile în care Carlicita scotea câte ceva pe gură, atunci sesiza-i cum Anthony o bătea dezaprobator pe picior pe sub masă pentru ce scotea pe gură, dar am renunţat să o mai analizez, ci am râs enorm, foarte mult, extrem de mult, prea mult.

Când au plecat invitaţii, am realizat că nu luasem de ceva vreme suficient somn aşa că m-am îndreptat spre camera mea. De abia atunci mi-am dat seama că cineva dispăruse cu totul de vreo o oră şi ceva. Caleb! Nu ştiam unde era, habar nu aveam de unde ar trebui să îl scot. M-am supărat puţin crezând că a plecat fără să îmi spună şi mie. Când am deschis uşa dormitorului meu supărarea s-a evaporat ca un parfum de proastă calitate, ce nu persistă. Petale de trandafir erau peste tot prin cameră. Patul, covorul, laptop-ul meu se transformaseră într-o saltea roşie, frumos mirositoare. Era imposibil să nu sesizezi mirosul puternic de trandafir.

Atunci l-am zărit. Stătea asemenea unui zeu grecesc cu spatele la uşă şi cu faţa spre fereastră. Purta decât un prosop în jurul taliei lui, apă încă mai picurându-i din părul proaspăt spălat. Lumina lumii se răsfăţa pe faţa lui, pe corpul lui, delectându-se cu frumuseţea lui.

–          Jessie! Te-ai întors! Vino! Te aşteptam! Cuvintele lui trimiteau şocuri electrice în tot corpul meu. Simţeam cum fiecare firicel de păr se ridică pentru a-i da ascultare. Parcă şi vocea lui, mimica feţei, gesturile păreau desprinse dintr-un vis în care eu îmi întâlneam în sfârşit alesul şi puteam să trăiesc fericită.

–          Dacă aş putea să mă mişc… am încercat eu să îngân.

S-a ridicat tandru de pe pat şi s-a apropiat de statuia de mine. Rămăsesem încremenită în pragul uşii, inaptă de a mă mai mişca un singur centimetru. I-am simţit mâinile reci coborându-i pe spatele meu, strecurându-se pe sub bluză şi trăgându-mă mai aproape. Întreaga mea fiinţă se topea acum în braţele lui. M-a condus agale până la duş, unde mi-a şoptit într-o franceză impecabilă: „Je t’aime!”. Când am rămas în sfârşit singură în baie încă îi mai simţeam respiraţia rece pe urechea mea înfierbântată. Am început să respir sacadat în încercarea idioată de a mă calma. Am dat hainele jos de pe mine şi m-am aruncat în cada imensă. Căldura apei îmi relaxa toţi muşchii, făcându-mă să simt cum somnul se instalează în corpul meu obosit. Dar m-am luptat cu dorinţa de a dormi. Am încercat, chiar am încercat. M-am trezit buimacă, când am simţit o mână mângâindu-mi spatele. Se părea că „Domnul Petale de Trandafir” se gândise că o baie împreună ajută. Se strecurase, nu ştiu cum, pe lângă mine şi acum stătea în aceeaşi cadă cu mine. Cu mine GOALĂ! Cu el GOL! Am simţit cum respiraţia mi se accelerează din nou. Dar nu am avut timp să spun nimic căci gura lui s-a topit brusc peste gura mea. Îi simţeam limba peste tot peste mine, simţeam totul până în măduva spinării. Eram absolut conectată. Şi trează!

Dimineaţa a fost magică. A fost magic! Am fost doar noi.

***

Şcoala a început de mai bine de o lună şi jumătate. Pare plictisitor dacă stai să te gândeşti la cum îmi imaginam asta de acasă. Mi-am făcut câţiva prieteni. Anthony – directorul – a avut un şoc când în prima zi de “colegiu” a trebuit să mă cheme în biroul lui pentru că “cineva”, adică eu, “a parcat cea mai scumpă maşină în parcarea elevilor”. Nu era vina mea dacă am primit un Bugatti Veyron cadou, nu? Chiar nu era, nu? Nu?!

Emily, Ruby şi Chloe erau colegele mele la cursuri. Deveniserăm destul de apropiate în ultimele săptămâni. Îmi plăceau, erau drăguţe şi mereu puse pe şotii. Niciodată nu ştiai de unde să începi să le povesteşti căci ajungeai mereu la aceeaşi întrebare: Mai e mult până la deznodământ?

Erau pline de viaţă şi pline de bani, dar asta nu le împiedica să mă includă şi pe mine, românca rătăcită, în “clubul lor select”.

***

Aveam prima oră cu “domnul profesor Caleb O’Conner” în dimineaţa aceasta şi nu mă simţeam tocmai bine. Aveam nişte dureri îngrozitoare şi îmi venea să vomit.

Am scotocit prin cameră după un calendar, dar până la urmă m-am lăsat păgubaşă şi am aprins laptop-ul unde am tastat rapid data ultimei menstruaţii. Am rămas şocată! Aşa ceva nu mi se putea întâmpla mie! De ce eu? De ce, nu? Am început să plâng cu lacrimi imense. Am scos maşina din garaj, l-am sunat pe Caleb şi l-am anunţat că nu pot veni la oră azi, şi am condus rapid până la farmacia de la capătul străzii.

Am făcut testul în toaleta lor. Era pozitiv. Avusesem dreptate. Am zâmbit. Nu ştiam de ce zâmbesc, ştiam doar că meritam asta. Fusesem prea fericită până la urmă. Cuvântul “Avort” mi-a răsărit în minte. Nu aveam de gând să devin un ucigaş fără milă, aveam să păstrez copilul. Ştiam al cui este, eram sigură, aşa că am făcut cel mai neghiob lucru din viaţa mea. Am sunat la aeroport.

Cel mai apropiat avion la care mai puteam găsi încă bilet era în jur de ora două după amiaza. Am accelerat maşina până acasă şi am profitat de singurătate. Buni îmi lăsase un mesaj prin care mă înştiinţa că ieşise la o cafea cu domnul Garcia, de dragul vremurilor bune, şi că nu avea să se întoarcă decât pe la patru. Ştia că eu termin orele la trei şi că ajung în jur de trei şi treizeci de minute. Am scris şi eu un mesaj pe spatele celui lăsat de ea.

“ Îmi pare rău… A trebuit să fac asta! Nu am văzut altă soluţie!

Am plecat în România. Vă voi suna când ajung.

Jessie C.”

Chiar nu aveam de ales! Doar nu aveam de gând să distrug o viaţă din cauza prostiei noastre. Caleb avea tot viitorul înainte, nu putea să şi-l zdrobească pentru mine, iar eu nu aveam de gând să permit asta. Aşa că am fugit! Am alergat undeva departe de el pentru a nu mă răni pe mine, pentru a proteja copilul din mine. Pentru a ne proteja pe toţi.

Am împachetat lucrurile şi în două ore eram gata. Am condus până la aeroport, unde am plătit un loc de parcare până când o anume doamnă Jenkins Joan avea să ridice maşina. Mi-am luat la revedere de la BMW-ul primit cadou de la Grann. În timpul drumului nu am făcut altceva decât să plâng, să plâng şi iară să plâng. Îmi lăsam practic toată viaţa în urmă, slujba, şcoala şi pe Caleb.

Când am aterizat pe aeroportul din România, primul lucru pe care l-am făcut a fost să o sun pe mama.

–         Alo, mama?

–         Jessie, eşti chiar tu?

–         Da mama, eu sunt. În două ore o să fiu acasă.

–         Ce surpriză, de ce nu  ne-ai spus că vii?

–         Vorbim când ajung acasă. Te iubesc mama.

–         D-da… bine.

Nu îmi plăcea că îi făceam asta mamei. Drumul de la aeroport până acasă a fost lung, costisitor şi obositor. Când am ajuns în sfârşit în faţa fermei m-am simţit mult mai bine. M-am simţit acasă. Mi-am coborât bagajele din taxi. Mama era deja prin curte. Când m-a văzut a venit spre mine plângând. Vara trecuta eram fetiţa ei, iar acum eram o femeie în toată firea. Cum o sa ii spun că sunt însărcinată?

Am plâns şi eu! Lacrimile pur şi simplu nu voiau să se oprească. Eram devastată. Mama a pus masa pentru mine şi tata. Ei nu îi era foame, era prea fericită să mă vadă ca să mai mănânce ceva. Am vorbit despre facultate, despre Ruby, Chloe şi Emily. Despre Anthony, doamna Jenkins şi… Caleb. le-am povestit despre el şi au părut încântaţi. Pentru prima dată am văzut-o pe mama mea fericită că am un iubit. Asta m-a făcut să mă simt mai bine. Eram ruptă de oboseală. Când m-am ridicat de pe fotoliul din faţa şemineului din sufragerie, m-a cuprins brusc ameţeala. Mama m-a apucat de mâna dreaptă, iar tata de cea stângă. Atunci am decis că era momentul să le spun “veştile bune”.

–         Mamă, tată, cred că cel mai bine e să vă aşezaţi!

–         Jessie, ce s-a întâmplat? M-a întrebat tata pe un ton blând şi mult prea afectuos pentru ce urma să le fac.

–         Vreau să trec direct la subiect aşa că o să evit discuţiile lungi. Sunt însărcinată!

Palmele pe care le-am primit de la mama m-au durut atât de mult. De parcă mama tocmai mă dezbrăcase şi putea să îmi pălmuiască sufletul atât cât putea de tare. Mă simţeam goală în faţa lor, mă simţeam ca un nimeni. Dar am înfruntat. Am înghiţit lacrimile pentru făptura pe care o purtam în pântece. Mama nu m-ai dăduse în mine din clasa a patra de când dădusem fără să vreau cu nisip în ochi Mihaelei.

–         Nu îmi vine să cred. De aceea ai plecat tu în America? Îmi striga mama printre lacrimile ei. Eu rămăsesem imobilă în locul în care fusesem aşezată de ei cu atât de multă grijă cu doar zece minute mai devreme, când totul era roz şi strălucitor.

–         Nu fii aşa dură cu ea. Tu cum ai fost? Nu vreau să deschid acele răni adânci pe care le porţi, dar nici să nu îndrăzneşti să o alungi de acasă. Fata rămâne aici, şi o să îi creştem copilul ca nişte bunici responsabili ce vom fi. Să nu iţi pară rău de ceea ce ai făcut. Dumnezeu ştie ce face..

Nu îmi venea să cred. Tata mă protejase în faţa mamei. “Să nu îţi pară rău de ceea ce ai făcut!”. Fraza tatei mi-a alergat, dansat şi ţopăit în minte tot restul celor şapte luni şi jumătate. Simţeam că ceva se va termina prost, ştiam asta undeva în gândurile mele, în mintea mea. Visele ciudate pe care le aveam nu mă ajutau deloc. Aşa că m-am gândit să îţi spun totul micuţă Emma. Am ascuns acest jurnal undeva unde numai tu îl vei putea găsi. Undeva unde sunt sigură că vei “alerga” peste el într-o zi. Tot ce am făcut în viaţa mea, tot ce am gândit vreodată se află aici. Mi-a luat doar şapte luni, dar am reuşit scumpă fiică a mea să îţi las moştenire ceva mai mult decât nişte bunici iubitori. Sper doar ca visele şi instinctele mele să se înşele, să apuc ziua când te voi strânge în braţe.

Mama te iubeşte, scumpo! Mereu te voi iubi! Te voi veghea Emma, voi fi lângă tine chiar şi dacă moartea mă va despărţi de tine. Sper ca lacrimile care mi-au căzut pe acest jurnal, sper ca viaţa pe care am dus-o să te ajute. Ai grijă de tine micuţă Emma! Pentru mama!

***

–         Mamăăăăăăăăăăă, nasc.. Mi se rupe apaaaaa. Ahhhh,  mă doare… doare…

–         Gata Jessie, acum ajungem la spital…

Inconştienţa a acaparat totul. Ştiam ce urma şi ştiam că, undeva în adâncul sufletului meu, avusesem dreptate. Am simţit cum plec din lumea în care respirasem doar optsprezece ani şi am simţit cum lacrimile îmi curg pe obraji. Dar o imagine mi-a dat forţă. Eu sau ea? Răspunsul a fost: ea.

“Moartea e liniştită, uşoară… viaţa este grea” şi nedreaptă.

*****

Jessie’s Mother Point Of View

În sala de aşteptare.

–         Îmi pare rău să vă anunţ, dar fiica dumneavoastră a decedat. A avut complicaţii la naştere, cu toate acestea a născut o fetiţă sănătoasa de trei kilograme şi şase sute de grame. Îmi pare rău. Doctorul ne-a anunţat de parcă era mult prea obosit pentru a mai arăta vreun pic de respect faţă de noi. Şocul l-am înţeles încet, pe parcurs..

–         Nuuu, Jessieeeee!!!

****

–         Naşterea a fost destul de grea. A durat in jur de şapte ore. A trebuit să îi facă cezariană pentru că tu ai fost un copilaş destul de greu. Murmuram absentă.

–         Buni, cum era mama mea?

–         Eşti leita ea! Parca aţi fi gemene, semănaţi ca două picături de apa!

În aceşti şaisprezece ani mi-a fost foarte greu cu Emma. A trebuit să fiu pentru ea şi mamă şi tată. Nu am putut să îi spun tot adevărul. Ştia că tatăl ei este un American “împuţit”, deşi nu era aşa. Jessie, Dumnezeu să o odihnească în pace, nu mi-a dat prea multe detalii. Mi-a lăsat un număr de telefon al lui şi atât. Ce puteam face? Să îl sun şi să îi cer pensie alimentara? Nu puteam, dacă o voia pe Emma doar pentru el? Nu as fi putut sa i-o dau, era tot ce îmi mai rămăsese, tot ceea ce îmi lăsase răposata mea fiica. Ne sunau totuşi din când în când, cei care o ţinuseră acolo, dar nu el. Aveam un vecin care înţelegea engleza şi pe el îl chemam sa ne ajute cu tradusul. Când au aflat de moartea ei au vrut să vină în România, şi chiar au venit. Nu am vorbit prea mult, deoarece i-am asigurat că nu a fost vina lor. Nu le-am spus nici de fetiţă, nu am vrut să ducă vorba mai departe. Am ţinut-o la spital în săptămâna aceea groaznica. Doamna Jenkins, dacă nu mă înşel, ne-a trimis restul lucrurilor. Ne-a trimis până şi maşina. Nu aveam nevoie de ea, dar a insistat pentru că atunci când o vedea işi amintea de fiica noastră. Am înţeles-o, pentru că şi ea i-a purtat o dragoste la fel e mare ca şi mine. A fost dureros.

Acum îmi este şi mai greu, pentru că Emma tocmai a primit o bursă la un liceu din New York. Îmi era frica să  nu fie acelaşi… dar Dumnezeu m-a pedepsit pentru a mia oară. În toţi aceşti ani, au extins. Au lăsat şi colegiul, dar au făcut şi un liceu.

–         -E timpul Emma…

–         -Ştiu buni. O să îmi fie dor de tine…

–         Iar aveam acel gol in suflet. Aşa mi se întâmplase şi când plecase Jessie. Ştiam că mai devreme sau mai târziu o să se întoarcă acasă.  Speram să se întâmple curând…

–         -Emma, ia plicul acesta!

–         -Ce se află in el? Ochii ei curioşi analizând plicul.

–         O să îl deschizi doar când eşti în avion. Nu pot să îţi spun.. Te iubesc. La revedere…

Îmi era greu. O vedeam cum pleacă spre avion Îmi venea să îi zic orice minciună doar pentru a o face să  nu plece. Îmi era frică să ca istoria să nu se repete.

Am pornit maşina şi am plecat spre casă. Totul a fost ciudat pentru că deşi simţeam alinarea venită din partea soţului meu, nu puteam să mai fiu ca înainte, o altă părticică din mine se rupea. Pe drum am rămas iar fără benzină. Era un lucru obişnuit.

Când am ajuns acasă am intrat în camera Emmei, care odinioară fusese camera lui Jessie. Am început să îi strâng hainele, sau ce mai rămăsese din ele, pentru a le baga in şifonier, un plâns fără zgomot m-a cuprins.

Emma’s Point Of View

În sfârşit în avion! Zborul o să dureze ceva, dar la câte am în minte o să fie atât de scurt. Plicul pe care mi-l lăsase bunica încă îmi făcea cu mâna şi striga după mine din geanta micuţă pe care o aruncasem peste umăr. Am deschis ezitând totul şi atunci am observat scrisul elegant al bunicii. Îmi lăsase o scrisoare.

„Emma, nu am putut să îţi spun nimic asta pentru că am vrut să fie o surpriză foarte mare pentru tine. În buzunarul din partea dreaptă a gentuţei tale am strecurat două chei, una de la un apartament unde vei sta pe parcursul liceului şi cealaltă de la o maşină. Am discutat cu bunicul şi am căzut de comun acord că ar fi mai bine dacă ţi-am lua o maşină şi un apartament. Te-am şti mai în siguranţă. Poate o să venim şi noi acolo peste ceva ani. Cred că acum începi să realizezi multe, cum ar fi că permisul acela american pentru a conduce a fost dat cu un scop, deşi sunt mai mult decât sigură că deja îţi dădusei seama de asta. O să te aştepte cineva în aeroport pentru a-ţi înmâna maşina.

Cu dragoste,

Bunica şi Bunicul”

O să am propria mea maşină, eu – Emma Carter – o să am propria mea maşinuţă! Sper doar că nu e vreun Trabant, căci la cum o ştiu eu pe bunica nu m-ar mai mira nimic.

Restul drumului am aţipit, am visat şi am vorbit cu persoana de lângă mine. Era din România, dar lucra în New York, o femeie de vreo treizeci de ani. Am făcut schimb de adrese de mail şi de numere de telefon în speranţa că vom putea să ne întâlnim, aşa aveam să mai vorbim şi noi de „casă”.

Când a aterizat avionul îmi simţeam deja pielea cum arde de nerăbdare să simtă soarele New Yorkului. În parcare era foarte debusolată, totul arăta, parcă, desprins din filmele alea cu buget uriaş. Un băieţaş de vreo cincisprezece ani stătea rezemat de un perete cu o hârtie în mâna pe care stătea scris numele meu.

–         Bună, eu sunt Emma.

–         Vino cu mine să îţi înmânez maşina. Ce a durat atât? Te aştept aici de o oră deja.

Şi eu sunt încântată de cunoştinţă.

OK, sunt emoţionată, foarte emoţionată, extrem de… UN VOLVO C30??? HOLY SHIT! Tapiţeria neagră şi griul metalizat din exterior erau combinaţia perfectă! Şi era AL MEU! AL MEUUU! În regulă, nu sunt nebună… cred.

Vocea băiatului m-a trezit din minunata mea contemplare a bijuteriei din faţa mea.

I-am mulţumit şi am urcat la volan. Am tastat pe GPS-ul super ingenios de la bord adresa unde aveam să locuiesc, adresă pe care o găsisem scrisă rapid pe o bucată de foaie de pe scaunul din dreapta. Complexul unde aveam să locuiesc era grozav! Se intra numai pe bază de permis, permis pe care îl găsisem în plic. Am trecut permisul pe sub lumina roşie de pe clădire, cauzând transformarea luminii în culoarea verde. M-am speriat puţin când aparatul mi-a vorbit, şoptindu-mi un „Bine aţi venit, domnişoară Carter!”, am aflat mai târziu că era Mike, portarul.

Aveam deja un mesaj de la bunica pe telefonul din sufragerie. Apartamentul era grozav, perfect pentru mine, îmi plăcea tare mult. Bunica îmi ura numai bine şi să fiu fericită şi i-am mulţumit pentru tot şi blah, blah, blah. Am sunat şi la liceu de unde mi-am luat orarul.  Începeam peste doar două zile. Am sunat-o şi pe bunica şi apoi am adormit.

Prima zi la şcoală totul a fost genial!

Şcoala era imensă. Te puteai pierde în ea, plină de copii care mai de care. Nu prea mi-a acordat nimeni multă atenţie, doar era o şcoală cu peste o mie de elevi, ar fi fost chiar culmea ca cineva să fie interesat de „nou-venita” sau „una dintre miile de nou-venite”.

Secretariatul era decorat cu foarte mult bun gust, îmi plăcea mai ales poziţionarea florilor şi priveliştea.

–         Bună ziua! Îl caut pe domnul director O’Conner!

–         Da, tu trebuie să fi Emma Carter! Urmează-mă, domnul director te aşteaptă.

Am urmat-o pe secretara aceea drăguţă până în biroul directorului. Era tare drăguţă, foarte frumoasă şi respectuoasă.

–         Bună ziua, numele meu este…

–         Jessie?! Jessie Carter?

***

Bine, tipu’ o ştia pe mama. Nu ştiam nici eu prea multe chestii despre ea. Ştiu doar că a fost o persoană excepţională de care m-am îndrăgostit doar uitându-mă la poze. Era fascinant de frumoasă, mereu cu zâmbetul pe buze, cu creierul atent la orice mişcare a umanităţii, un specimen real al irealului. Ştiam de faptul că plecase la New York pentru facultate şi că aici l-a cunoscut pe tatăl meu despre care nu ştiam nimic, nu ştiam cum arată, nu îl văzusem vreodată în viaţa mea. Nu mă căutase niciodată. Bunicii au fost cei care m-au crescut, pentru că mama a preferat să mă nască pe mine şi să dispară din lumea care o fascina atât de mult, decât să renunţe la mine. Am găsit printre lucrurile mamei, din pod – cele aduse de o femeie în vârstă de la New York – un jurnal. Nu crezusem vreodată că mama ar ţine un jurnal, era foarte bine ascuns, pesemne că bunica nu ştia de el, l-am citit într-o singură noapte pe nerăsuflate. Era gros, foarte gros, aproape cât un roman; acolo îşi însemnase fiinţa care îmi dăduse mie viaţă toate trăirile şi emoţiile ei, simţite pe parcursul vieţii sale scurte. Ceea ce stătea scris la repezeală sau pe îndelete m-a făcut să realizez că niciodată nu aş fi fost capabilă să îmi dau mama la schimb pentru o alta, am iubit-o deşi nu am avut-o, a fost atât de dureros, atât de oribil de dureros să pierd singura fiinţă care a pus toată iubirea ei până la moarte. Nu puteam să îmi imaginez dragostea ei fără ca propria mea inimă să fie invidioasă de importanţa sentimentelor, de gravitatea pe care o arătau acele cuvinte şi acele rânduri dedicate mie, când eu eram, practic, o altă parte din ea. M-a iubit cum numai o mamă îşi poate iubi copilul, cum numai ea ar fi putut să o facă. Aşa am aflat ce trebuie să fac pentru a fii pe plac bunicii, cum este să fii trădat, iubit şi în cele din urmă cum să fii pregătit pentru propria ta moarte. Pactul cu moartea este unul uşor, sufletul tău pentru salvarea unui alt suflet. Pe coperta jurnalului – pe care până şi lacrimile mele s-au rostogolit pentru a putea fi împreună cu mama, pentru a putea să simt măcar o părticică din ea – stătea scris numele tatălui meu şi numărul lui de telefon, precum şi o dedicaţie pentru mine; nu l-am sunat niciodată pe tata… poate pentru că am crezut că frica îmi va acapara orice simţ, chiar dacă mama mi-l descrisese ca pe un om bun şi foarte inteligent, un om plin de tandreţe şi visuri măreţe, un om în care te puteai baza, un om pe care merita să îl iubeşti. Un om al cărui nume îl citisem de atâtea mii de ori: Caleb O’Conner.

Întrebarea m-a bulversat puţin, probabil că mama fusese admisă la facultate aici…

– Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar mama mea, am inspirat profund căci încă mă durea să o spun, a decedat în urmă cu aproape şaptesprezece ani.

Îmi părea rău, într-un fel să fiu eu cea care îi spunea acest lucru, dar până la urmă nu trebuia să mai trăiască cu iluzia cum că ea mai este încă în viaţă.

– Eu sunt fiica ei, Emma Carter. Încântată de cunoştinţă, domnule director.

–         Caleb O’Conner! NU, te rog, spune-mi doar că nu vorbeşti serios, nu se poate să mă fi părăsit pentru totdeauna, nu se poate să mă fi alungat din viaţa ei pentru eternitate!

Lacrimi mari se rostogoleau acum din cele două oceane negre, două oceane obosite şi atât de îndurerate, pesemne că toată apa din ele secase. Numai că puţin îmi păsa de durerea lui când propriul meu şoc ameninţa să mă doboare, să mă arunce în hăul imposibilului devenit realitate. Totul se prăbuşea o dată cu lacrimile care curgeau acum din ochii mei; tata?

–         Nu, nu p-puteţi…nu…vă rog, nuuuuuuu!

–         Îmi pare rău, probabil că nici măcar nu ştii cine sunt. Sunt Caleb O’Conner, fostul iubit al mamei tale, dacă pot spune asta, îmi pare atât de rău pentru pierderea suferită şi pentru lacrimile mele, dar mama ta a fost raza de soare care a pătruns în viaţa mea fără să mă lase să o ating pentru că eram de mult orbit de perfecţiunea ei. Ah, scuzele mele, vorbesc fără ca măcar să îmi pese că probabil este un subiect foarte delicat pentru tine, eşti bine? Să îţi aduc un pahar de apă?

–         Sunteţi… tatăl… meu..

Atât a fost tot ce am reuşit să spun. Eram deconectată de lume. M-am prăbuşit la pământ, simţindu-mă dintr-o dată mult prea ameţită pentru a mai gândi ceva. Inconştienţa era mai bună decât adevărul care mă lovea neîncetat, dureros, fără milă.

Nu ştiam cât păstrasem masca de inconştienţă, poate o oră, poate două, poate o săptămână, dar când am deschis ochii eram într-un pat mare, într-un dormitor extraordinar de mare. Nu era acasă, asta însemna deci că… totul era adevărat. Şocul mă lovea din nou, de data aceasta mai tare, mai greu, doar eram conştientă.

–         Alo? Cineva?

–         Da, sunt chiar aici.

Vocea care îmi răspunsese se ivise chiar de lângă mine. Dormise cu capul pe marginea patului, probabil nedorind să mă trezească.

–         Domnule director, am răspuns eu socata.

–         Nu, Caleb doar. Cred că sunt…tatăl tău?

–         Da, îmi pare rău, dar nu ştiam. Atunci când mi-aţi spus numele am ştiut. Geanta mea? Aş vrea să vă arăt ceva…

Jurnalul mamei era singurul răspuns.

–         Da, este aici. Te-am adus la mine pentru că nu ştiam unde stai. Nu îţi face griji nu o să îţi fac nimic. Dar semeni atât e mult cu ea.

–         Ştiu, am răspuns eu simţindu-mi ochii reacţionând, dorind să lase alte râuri să iasă la iveală, dar am ripostat.

Am căutat în geantă şi am scos jurnalul mamei. De când îl găsisem îl luam cu mine peste tot. Mai avea libere alte două sute de pagini, aşa că am continuat eu să scriu în el. am căutat paginile scrise de mama de când sosise la New York şi i le-am dat să le citească. Norocul meu că mama se gândise la toate; rândurile stăteau scrise cu ajutorul unei caligrafii excepţionale, de unde eleganţa aproape că te făcea să ţipi de uimire, rânduri scrise într-o engleză perfectă, rânduri pe care bunica nu ar fi avut cum să le înţeleagă.

Am aşteptat cuminte să termine de citit. Nu a durat mult, avea o rapiditate extraordinară, dar atunci când a făcut-o a răsuflat atât de greu, de parcă tot timpul acela îşi ţinuse respiraţia, era dureros să afli după şaptesprezece ani că fiinţa pe care ai iubit-o cel mai mult s-a stins din viaţă şi tu nu ai ştiut nimic.

–         Jessie, de ce m-ai lăsat? Mi-a fost atât de dor de tine. Am crezut că m-ai părăsit. Şaptesprezece ani te-am aşteptat să te întorci la mine, te-am aşteptat să mă vizitezi măcar o dată. Doamna Jenkins şi Anthony nu mi-au spus nimic, doar au tăcut, dar mereu am ştiut că ei ştiu ceva şi mie nu vor să îmi spună. Ştiu că au venit în România, dar eu am aflat mult prea târziu, iar când s-au întors au tăcut din nou. Nu ştiam unde stai, nu ştiam unde ar fi trebuit să vin, adresele din formularele de la şcoală erau doar adrese, adrese pe care nu le-aş fi găsit niciodată, adrese pe care am încercat să le găsesc, dar a fost în zadar. Poate că dacă mi-aş fi călcat pe inimă şi mi-aş fi asumat riscul de a primi chiar şi o cerere de despărţire din partea ta, aş fi reuşit să te caut, dar am fost un laş, Jessie, un laş. Mi-a fost teamă de răspunsurile tale, mi-a fost teamă de tine, mi-a fost teamă de mine. Te-am iubit atât de mult, atât de dureros de mult încât te-am aşteptat şaptesprezece ani, dar, Jessie, îţi jur pe copilul nostru că nu m-am îndoit niciodată de tine, te-am iubit prea mult. Îţi mulţumesc pentru darul minunat pe care mi l-ai lăsat, Emma este la fel ca tine, o să o iubesc la fel de mult cum te-am iubit pe tine. Dumnezeu să aibă grijă de tine, iubirea vieţii mele.

–         Îmi pare atât de rău, tată…

Nu mai conta de barierele care îmi strigau că abia ne-am cunoscut, pur şi simplu m-am aruncat în braţele lui şi i-am mângâiat părul. Am plâns împreună până când am crezut că am vărsat toate lacrimile, am jelit-o pentru că amândoi am iubit-o la fel de mult. Ea a fost a noastră…

Viaţa este ciudată, mamă! Îmi este atât de dor de tine, dar cred că de acum voi avea doi îngeri păzitori, nu numai unul, nu numai pe tine, mamă. Te iubesc şi aşteaptă-ne, va veni vremea când vom fi cu toţii împreună pentru totdeauna.

___________________________________________________________________________________________

Hello Lume!

Eu una sunt No Comment pentru acest capitol…ma doar esufletul atat de rau, atat de tare, atat de groaznic de tare…

Va rog Comentati!

Puteti selecta mai multe raspunsuri!

Advertisements

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s