Capitolul 1


Capitolul 1 – Inceputul

Începutul

Începutul

Era greu sa imi imaginez altceva inafara de intunericul acela apasator. Ma omora sa stiu ca fiecare secunda ma aduce mai aproape de disperare. Ma saturasem sa ascult acelasi nimic la nesfarsit, sa aud doar zgomotul pasilor mei nerabdatori si apoi iara nimic. Ma saturasem sa gust numai apa si paine toate amestecate cu sange de la ranile pe care mi le faceam. Tanjeam dupa putina lumina, dupa putina fericire si pentru mine chiar daca nu stiam ce exact inaseamna toate acestea. Voiam sa simt mai mult decat – nimic. Era dureros de ciudat cum acel cuvant pe care il iubeam fugea de mine, cum fiecare bucatica din mine tanjea dupa ceva ce nu puteam avea.

Nu stiam daca zilele trec sau totul s-a concentrat intr-o secunda. Era ciudat cum totul era atat de rece, de respingator, cum fiecare lucru pe care il atingeam, peretii, petul, patura, lanturile erau reci, fara vlaga.

Uram acest inceput fara sfarsit, la fel cum uram fiecare bucatica din mine pentru ca nu putea sa plece, sa fuga de acolo.

Simteam cum fiecare nimic din acea camera se transforma in ceva care urma sa ma sufoce, mai mare, mai mare pana cand nu mai puteam respira.

Am inceput sa plang, pentru a mia oara in acel abis. Mi-am muscat din nou buza, simteam cum sangele se prelinge usor din coltul gurii, il simteam amestecandu-se cu fiinta mea si risipindu-se pe podeaua aceea rece, fara un loc in care sa mearga.

Voiam sa imi rup lanturile vietii mele, mai bine muream decat sa mai sufar un singur minut in acea pustiiciune. Pustie. Asta era viata mea. Asa era totul, pustiu. Oare asa era si lumea?

Cat reprezenta lumea? Nu cunosteam decat raceala locului in care ma aflam, restul era doar sclipiri de lumina intr-un trecut care nu imi apartinea.

Nu puteam vedea decat negru, asta eram eu, asta era locul, asta era viitorul meu.

*

Am auzit zgomot. Am tresarit. Nu il facusem eu, probabil era mancarea, dar nu credeam. Monstrii care ma pazeau nu ma hraneau decat foarte rar. Am avut impresia ca cineva m-a strigat. Un nume ciudat, nu il cunoasteam, nu il revendicam ca fiind al meu. Nu voiam nimic altceva decat sa mor linistita, sa ma uite o data.

–          Esti bine? Te rog, numai plange. Te voi scoate de aici. O data si o data.

Aceasta voce, atat de necunoscuta. Atat de bizara, atat de calda. De fapt, ce insemna cald? Am inceput sa ma legan inainte si inapoi pe patul acela metalic. Sa imi musc buza pana cand am simtit din nou gustul acela metalic in gura, pana cand i-am simtit caldura pe fata mea.

–          Nu, nu fa asta te rog. N-nu m-mai p-pot r-respira.

Apoi nimic. Iara acel nimic. Nu auzisem nimic in urma acelei voci. Decat clinchetul usor al usii.

Am incercat sa imi continui leganatul, sa imi scot din minte acea voce. Simteam cum legatura de la ochi s-a strans din ce in ce mai rau, cum lanturile ma zdrobeau mai mult ca inainte.

Am inceput sa scot niste sunete ciudate. Erau…frumoase. Nu stiam ce inseamna frumos, dar acel cuvant imi venise in minte. Erau ca o insiruire de linii si puncte fara sens.

Apoi o amintire. O imagine. Am presupus ca eram eu. Eu si un pian si acele heroglife negre. Nu le intelegeam sensul, dar micuta cu parul negru le transpunea la acel pian. Sunetele erau mirifice. Am continuat sa mentin ritmul. Apoi m-am oprit. Din nou lacrimi. Nu inteleageam. De ce?

Am continuat sa ma legan.

**

Vocea aceea a revenit. Era mai calma, mai puternica, dar intr-un mod silentios. Am cercetat cum vorbea, nu auzeam decat franturi din ceea ce spunea, eram constienta ca suna mai mult ca niste clopotei decat ca niste vorbe.

–          …te simti in stare?

In s-stare? De ce sa ma simt in stare? Ce este aceea?

–          Te scot de aici, cum ti-am promis. Haide, vino. Ia-ma de mana.

–          M-mana? Ce este aceea?

–          Mana. Este asta. Oh, stai, nu poti vedea. Doar fa ce fac eu. Te voi scoate de aici.

Si-a impletit ceva cald peste partea mea de corp cu care ma ajutam sa ma tin de picioare.

Am incercat sa percep miscarile si sa le inteleg. Am copiat miscarea. Era placut. Simteam – ceva diferit, ceva cald.

Am urmat sursa aceea de caldura. Era placut.

***

Ceva alb, stralucitor imi ranea ochii. Voiam inapoi intunericul meu daca aceasta putere ciudata avea sa imi raneasca ochii mereu. Am incercat sa clipesc de mai multe ori, sa alung acel monstru alb care ma facea sa simt atat de multa iritare.

Ceva rece mi-a acoperit mana. Imi aduceam aminte cum iesisem din intunericul meu ghidata de o caldura, o caldura pe care am cunoscut-o mai tarziu.

Numele lui, fata lui, ochii si acele maini, erau ciudate, erau atat de albe. Asa numise el aceasta culoare cum ii spusese el. Nu intelegeam. Vorbea atat de confuz.

Am uitat sa reactionez la acea raceala venita de undeva de langa mine. era ciudata, imi aducea aminte de caldura aceea, doar ca parca acum se racise.

Am deschis ochii in incercarea sa a gasi sursa. Era el.

–          Ai dormit bine?

–          Dormit? Ce..

–          Ceea ce faci cand tii ochii inchisi si iti lasi mintea in pace.

–          Adica daca inchid ochii acum si ma gandesc la tine dorm?

–          De ce la mine? Nu conteaza. Nu asta nu ar fi somn, asta ar fi ceva ce ti-ai autoinduce singura, dar nu somn.

–          Autoinduce? Somn? Conteaza?

–          O sa fie mai greu decat am crezut.

A inceput sa imi explice acele cuvinte pe care le folosea atat de mult. A incercat sa le dea o semnificatie si pentru mine.

–          Starea de transa, asa ai mai putea definitiva dormitul.

–          Tot nu am inteles.

Am simtit cum fata mea se stramba. Era ciudat. Dupa ceva timp si fata lui s-a strambat. Imi arata ceva alb, ca margelele. Am intins mana, voiam sa ating, sa simt acea strambatura frumoasa.

Cand mi-am lipit degetele de fata lui am simtit cum un intreg soc imi strabate corpul, apoi numai eram acolo. Eram intr-o camera intunecoasa si acest om incerca sa ma apere de cineva rau, cu ochii negrii ca smoala. Omul cu strambatura frumoasa era ciudat. Avea ochii ca un rubin ce se scalda in razele dulci ale soarelui. Am inchis ochii.

–          S-a intamplat ceva? Vrei sa te ajut?

–          Ajut?

–          Zambeai. Esti fericita?

–          Fericita. Am mai auzit cuvantul acesta, imi place cum suna.

–          Ma bucur. Asta…

Si si-a strambat fata din nou.

–          …se numeste zambet. Arata ca esti fericit.

Am copiat si eu miscarea. M-am simtit la fel ca atunci cand am crezut ca fata mi s-a strambat. Am ridicat un deget si am aratat spre strambatura mea.

–          Zambet.

–          Asa, bravo.

Am zambit din nou. Era placut, ca un fel de atingere constanta pe fata.

–          De ce ai ochii colorati?

Zambetul acela ii disparuse de pe fata, arata ciudat acum.

–          Nu mai esti fericit?

–          B-ba da. M-ai luat prin surprindere atata tot.

–          Surprindere?

–          Da, cand intrebi pe cineva ceva ce nu s-ar astepta, iar ochii mei sunt mai speciali. Am fost o persoana rea, de asta am fost pedepsit.

–          Rea? Pedepsit? Cineva?

Aveam impresia cum intreaga cunostere era concentrata in acest om. Cum gesturile lui spuneam multe, chiar daca eu nu intelegeam. Voiam sa il studiez mai de aproape. Am privit din nou fata lui si i-am aratat strambatura care il facea sa se simta fericit.

–          De ce zambesti? Iti place?

–          Nu, zambesc pentru ca te face pe tine fericit.

–          Fericit, huh?

Zambise iara. Imi placea sa il vad asa, desi nu stiam de ce. Voiam sa il apar de acel om cu ochii negrii ca smoala. Poate, daca era fericit acel om nu va mai veni.

–          Eu, cum arat?

–          Stai putin, revin imediat.

A plecat. M-a lasat in acea sala imensa si alba. Era ciudat cum acele lucruri care ma acopereau imi faceau corpul sa fie atat de cald, sa simt cum sangele imi pulseaza mai repede. Langa patul meu statea o tava cu ceva ciudat. Nu era ceva ce mai atinsesem pana atunci. Am atins turnuletul transparent cu un lichid in el, l-am pipait de sus in jos si apoi l-am mirosit precauta. Avea mirosul acela plin de fier al apei pe care o beam si in celula mortii. Am luat o mica inghititura, apoi inca una, simteam nevoia de mai mult.

Langa locul unde fusese turnul transparent era ceva subtire, alb cu ceva maroniu si ceva verde pe langa. Am pipait putin, ciudat, tare si totusi moale. Am mirosit. Era un miros divin, simteam cum imi lasase gura apa, cum fiecare celula din mine tanjea dupa o inghititura. Am apucat bucatica aceea maronie cu amandoua maninile si am luat o muscatura. Era buna. Avea gust bun chiar daca nu stiam ce este. Am continuat sa musc pana cand am terminat-o. Am crezut ca poate omul cu ochii rosii se va supara pe mine. Nu ma putusem opri.

Am inceput sa plang. Daca facusem ceva rau? Daca il voi supara? Daca va plange si el?

Advertisements

4 thoughts on “Capitolul 1

  1. este chiar incredibil de frumos si crede-ma chiar stiu ce este frumos=)) felicitari si continua te rog si repede pentru ca este absolut fenomenal!!!!!!!! :*:*:*:*:*pupici de la fani;) si ce ar trebui sa cuprinda mereu un comm … REPEDE!!!!!!!!!:))=)):))

    Like

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s