Capitolul 2

Capitolul 2 – Oglinda

****

Oglinda

Am asteptat aproape nemiscata pana cand s-a intors. Eram sigura ca va striga la mine, ca imi va face viata un infern. Nu stiam ce insemnase totul. As fi vrut sa ma fi putut opri. Apoi mi-am dat seama. Tot ceea ce simteam, tot ceea ce intelesesem pana atunci, totul se lega. Nu ma interesa de chestia maronie pe care o mancasem, de apa pe care o bausem. Tot ce ma interesa era ca el sa fie la fel de bun cu mine ca si pana acum.

–          Bun?! Ce inseamna asta?

–          Bun? Ah, pai se refera la ceva ce iti place, ceva ce te face sa te simti bne sau care iti da o senzatie de fericire, cred.

Ah! Ma speriase. Nici nu observasem ca se intorsese. Asteptam sa vad daca se va supara sau daca va fi la fel ca si pana atunci. Am asteptat verdictul.

–          Ah! Vad ca ti-a placut mancarea. Ma bucur. Cred ca nu ai primit asa ceva in locul acela.

–          Mancare? Locul acela? Scuzati-ma, dar nu sunt suficient de buna.

–          Suficient de buna, huh?

Ochii lui au devenit un desert. Pareau atat de uscati, de fara viata. Simteam cum se scurge fericirea din ei, cum devin din ce in ce mai negri.. De ce? Eu eram de vina nu?

Am simtit cum sirul de foc se prelinge si pe obrazul meu, am simtit cum intreaga mea fiinta se descompunea acolo asteptand sa vada ceva dupa care tanjea. Sa mai simta o data fericire. Ma simteam ca si cum eram inapoi in camera de moarte. In camera pe care o uram atat de mult. As fi vrut sa ii pot spune ca ceea ce imi doresc este sa il vad pe el fericit, dar cred ca tot ceea ce gandeam era fara rost, fara nimic important. Gandeam, cuvinte fara rost, fara intelesuri pentru mine. Mi-am ridicat mana spre fatra lui. I-am atins obrazul si apoi am mai simtit cum un alt fir de sange imi paraseste ochii. Mi-am muscat buza. Am simtit iara gustul acela ruginit in gura.

–          Te rog. Nu… nu fa asta.

–          Te rog?!

–          Uite!

Mi-a aratat ceva stralucitor, ceva frumos. Era un fel de tablou, cu o fata micuta, cu parul negru si lung. Avea ochii negrii si pielea foarte alba. Din coltul gurii ei curgea ceva rosu, i-ar ochii ei erau calzi, aveau ceva stralucitor curgand din ei. Am vrut sa ating acel tablou, dar fata de acolo mi-a copiat miscarea. Am dus mana la gura si am sters acel gust ruginit. La fel a facut si fata din tablou.

–          Este, vie?

–          Cine? Ah, esti tu!

Si a zambit iara.

–          Eu? Asa arat eu?

Mi-am plecat capul spre stanga apoi spre dreapta. Am vrut sa ating pe cealalta eu si se pare ca la fel a vrut si ea. Am intins mana sa ne atingem, dar era ceva acolo care ne impiedica, un fel de perete invizibil. De ce nu ma lasa sa imi ating cealalta eu? Era rece.

Ochii erau ciudat de calzi si de blanzi, parca asteptau ceva de la mine, nu imi dadeam seama ce anume. Am continuat sa privesc, era ciudat, sa o tot strig “cealalata eu”, asa ca m-am gandit cum sa ii spun. Parea putin ciudat, chiar foarte ciudat, parca tocmai descoperisem ca nu sunt singura pe lume, ca mai am o sora geamana care ma va ajuta. Alice! Asta era, asa o chema, asa aveam de gand sa o strig.

–          Alice, numele ei, acesta este.

–          Vad ca iti amintesti cum te cheama, credeam ca ai uitat.

–          Pe mine? Numele meu? Eu nu am nume, eu sunt nimeni.

Apoi o alta lumina mi-a acoperit ochii, si apoi o alta serie de imagini mi-a cutreierat mintea. Eram eu, putin mai mica, cu parul la fel de lung si cu acel ceva pe care tocmai il descoperisem – cu un zambet pe buze. Eram fericita. Simteam cum ceva cald imi parasea ochii, erau acele lucruri ciudate, erau sarate si dulci in acelasi timp, erau lacrimile care imi fusesera atata timp alaturi. Am continuat sa privesc mai departe. O alta persoana a aparut langa mine si mi-a luat obiectul fericirii mele – o papusa micuta cu parul la fel de negru ca si al meu.

Copil rau ce esti. Te urasc. Esti un nimic. Asta esti, un nimic.

Mami, imi pare rau, te rog, iarta-ma. Mami. Mami. Mami.

–          Mami!

Cine era fiinta aceea care ma facea sa plang si care ma facea sa o strig de atat de multe ori. Simteam ceva, simteam cum intregul meu corp tanjea dupa caldura acelei fiinte si simteam cum partea mea stanga aproape pulsa, aproape mimprastia venin in jurul meu. Simteam din nou acea durere acuta pe care nu o puteam explica.

–          Imi pare rau, dar mami numai este. A plecat. A avut de terminat ceva urgent si a plecat.

–          Stiu! Am vazut.

–          Ai vazut? Cum? Unde?

–          Aici!

Am ridicat mana si i-am aratat maldarul acela incalcit de par negru. Credeam ca va rade, dar nu, el parea serios. Era putin fascinant cum deveneam atasata de cineva pe care nici nu il cunosteam.

–          Vreau sa ma tunzi. Nu imi mai place parul meu, il vreau scurt.

–          De ce? Nu vreau sa il tundem. Este atat de frumos, de placut.

Isi plimba degetele lui albe prin parul meu negru, era atat de ciudat, simteam cum fiecare firicel de par se ridica numai pentru ca mainile lui atat de reci imi atingeau parul. Era recomfortant si totodata imi trasmitea o senzatie ciudata in intreg corpul, de parca trebuia sa fug de langa el, cat inca mai puteam sa fac asta.

I-am prins mana in mainile mele si le-am apropiat de nasul meu, voiam sa stiu cum miros. Aveau un miros ciudat, de ceva tare care imi facea narile sa se strambe si mai era ceva, cred ca era acel miros de rugina pe care il avea si roseata mea. Am intredeschis buzele si mi-am lasat limba sa descopere ce gust avea rugina, daca era sau nu ceea ce credeam eu ca este.

Am ridicat privirea spre fata lui, era aproape crispata, era ciudata, distorsionata. Nu pricepeam de ce.

–          Sange, ti-ai murdarit mainile de sange. Se simte.

Ochii lui de un rosu stins au devenit brusc negrii. Si-a dus mana la gura si apoi a iesit alergand din sala in care ne aflam. Ramasesem nemiscata in speranta ca se va intoarce si ca tot ceea ce se intamplase fusese doar imaginatia mea. M-am trezit brusc zguduita de ceva sau mai bine zis de cineva.

–          Alice, ce s-a intamplat? Alice. Esti in regula? Alice!

–          D-Da, de ce nu as fi?

–          Pai, nu stiu, te gandeai la ceva si dintr-o data cand am inceput sa iti ating parul te-ai orpit brusc, parca erai din piatra. Mi-am miscat mainile inaintea ochilor tai, dar degeaba, nici macar nu aveai o tinta, pur si simplu erau deschisi, dar nu erau de fapt aici. Ce s-a intamplat?

Ceea ce tocmai vazusem… ce fusese? O realitate paralele sau ce? Am inchis ochii si am incercat sa imi revin, simteam cum intregul meu corp pulseaza. Era ceva ciudat sau mai bine zis se intampla ceva ciudat cu mine.