Capitolul 4


Capitolul 4 – Sânge Albastru

Sânge Albastru

John Ray

____________________________________________________________

Câteva lucruri au fost cu adevărat importante în viaţa mea. Unul a fost atunci când mi-am dat seama că nu voi fi în stare să găsesc ceva pentru care să lupt, ceva care să mă facă să fiu de acord cu veşnicia mea; iar al doilea a fost acela când pentru prima dată, după trei sute de ani mi-am simţit inima bătând din nou.

Mă dădeam drept doctor pentru a putea ajunge mai repede la sângele uman şi făceam asta pentru că era mai greu să mă hrănesc fără să observe cineva. Mă săturasem să tot colind de la un spital la altul aşa că m-am stabilit la un azil, unde erau trataţi oameni cu boli psihice. Nu mă deranja, pentru că erau, practic, abandonaţi de familie, vizaţi de moarte. Puteam să mă hrănesc o dată la o săptămână şi jumătate, aşa nu sărea în ochi faptul că pacienţii erau omorâţi, nu lăsaţi să moară.

Era într-una din zilele acelea în care trebuie sa te hrăneşti, căci altfel simţi cum fiecare om devine un fel de festin umblător. Am ales celula cu numărul trei. Auzisem că în ea este o fată, dar nu dădusem prea mare importanţă. Părinţii ei o aduseseră aici legată la ochi şi bătută şi asta nu mai pentru că micuţa susţinea că poate vedea lucruri. Era nebună, dar măcar avea suflet.

Am izbit cu pumnul în peretele holului ce ducea la camera trei. Cărămizile s-au sfărâmat sub presiunea pumnului meu. Mă deranja să ştiu că oricine poate avea suflet numai eu fusesem condamnat să nu am. Am mişcat mâna uşor, aşezând-o acolo unde o dată bătea o inimă, aşteptând parcă să simt din nou acel sunet minunat. Gândul la o inimă bătând mi-a reaprins focul din gât, de data aceasta şi mai tare.

Am zâmbit melancolic în faţa uşii cu numărul trei. Deschisul a fost floare la ureche, nicio fiinţă umană nu ar fi fost capabilă să audă comprimarea aerului pe măsură ce uşa ajunge lângă perete, dar nicio altă fiinţă nu şi-ar fi putut imagina că îngerii sunt persecutaţi. Am încetat să ai respir din momentul în care am văzut-o. Purta o simplă rochiţă albă, ruptă, dar care se mula uşor pe delicata ei piele albă, aproape ca a mea. Avea ochii legaţi, iar de mâini îi atârnau lanţuri grele prinse mai apoi de zid, era oribil să priveşti cum îngerii mor, iar demonii, ca mine, trăiesc din cauza lor.

M-am apropiat, aproape înrozit, şi i-am atins uşor mâna. Dormea. Nu simţise atingerea mea, respiraţia ei liniştită amintindu-mi, parcă, de un bebeluş. I-am rupt lanţurile, într-o linişte deplină, după care am mers în camera mea, luând toate păturile posibile. Le-am aşternut în jurul ei, în speranţa că orice sursă de căldură, oricât de mică, va fi bine primită.

A început să se încălzească, puţin câte puţin, sângele îi fugea ca un nebun prin vene, parcă dorind să îmi face în ciudă. Nu respiram, dar parcă îi simţeam deja aroma, gustul sângelui cald şi ochii mei devenind din ce în ce mai negrii. Am tresărit, nu voiam să rănesc un înger, un înger dureros de frumos şi atât de interzis.

Au urmat zile în care am sfidat dorinţa de a mă hrăni, am sfidat toată existenţa mea din cauza unei simple muritoare. Aproape că mă uram pentru asta, începusem să îmi regret eternitatea.

–         De ce o muritoare Ray? Dintre toate tu ai ales o muritoare. Impecilule!

Valuri de furie se izbeau de pieptul meu îngheţat, valuri de „sentimente calde” se izbeau în aclaşi timp, devenind gazul, interminabil, pentru furia mea. Îmi uram existenţa, dar cel mai mult uram fiinţa aceea muritoare din celula cu numărul trei. Câţi numai omorâsem? Câţi numai scăpase de o viaţă nenorocită, mizerabilă? De ce tocmai acum? De ce tocmai ea?

După două săptămâni în care nu mai gustasem sângele uman eram sleit de orice putere, de orice dorinţă de a trăi, doar trupul ei, micuţ, neîngrijit şi fără viaţă mă mai ţinea în viaţă. Imaginea ei, aripile acelea albe care o înconjurau. Era un păcat să iubesc. Uram acest păcat, dar iubeam acea păcătoasă.

–         Domnule Ray, vă simţiţi mai bine?

–         Da, nu vă faceţi griji domnişoară Dorothy.

Până şi auzul meu perfect se schimbase. Îmi dăduse întreaga existenţă peste cap şi nici măcar nu era conştientă de asta.

Într-un final am cedat. Aproape că am alergat spre acea celulă blestemată. Nu înţelegeam mare lucru din iraţiunea mea. Probbail devenisem dependent de ea, o dependenţă mortală.

Pus faţă în faţă cu realitatea uşii cu numărul trei am dat bir cu fugiţii. Eram prea laş să pot intra, eram laş doar pentru că eram nemâncat, dacă aveam să o sfâşii pe loc? Imagini cu micuţul înger cu părul negru stând inert într-o baltă de sânge m-a convins că era timpul să fac o vizită celorlanţi închişi.

După ce mi-am potolit nevoia de sânge pentru o perioadă determinată, maxim zece minute dacă eram în preajma ei, am decis că era timpul să intru, să termin şi să plec. Fără regrete, fără sentimente de vinovăţie. Eu eram prădătorul, iar ea era prada, aşa funţiona lumea, acesta era ciclul şi cine eram eu să mă opun lui?

Bineînţeles că toate aceste gânduri au fost spulberate când am revăzut-o. Parcă se făcuse mai frumoasă de când nu o mai văzusem. Suspinul ei, apoi sunetul lacimilor ei prelingându-se pe obrajii recii, m-au făcut să uit de tot universul, să mă închid în propiul univers iluzoriu, să trec într-o paralelă a unei lumi ireale.

–         Esti bine? Te rog, numai plange. Te voi scoate de aici. O data si o data.

Cine eram eu să promit? Şi cine eram eu să îi vorbesc? Îmi pierdusem orice urmă de raţionament. Mă îmbolnăvisem din caza ei, iar acum aşteptam un răspuns, unul mic, un geamăt, numai să ştiu că mă aude, că îmi poate descifra vocea.

Apoi totul s-a oprit. Nimic nu se mai mişca, totul devenise inert, parcă totul se oprise o dată cu acel fir minuscul de sânge. Toată puterea mea de concetrare, totul s-a spulberat într-o clipită, nu mai eram în stare să raţionalizez. Eram un punct mort, un loc de unde nu mai izvora nimic. Eram însăşi moartea!

10 thoughts on “Capitolul 4

  1. uauuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!!!!!!!!!!!!!!!!!!! e minunat de super si de frumos felicitari e absolut minunat:*:*:*:*:*:* multumesc:X cand urmatorul:D?

    Like

  2. esti geniala,pe bune! am ramas masca cat de bine poti descrie sentimentele lu Ray si Alice :X astept urm capitole >:D< bafta la scris ^.^

    Like

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s