Să îţi spun cât te doresc


Să îţi spun cât te doresc

 

 

 

I think I’ll be brave, starting with you.
– Brave by Tawgs Salter

 

El vine la ea într-o zi obişnuită, când copacii sunt înfloriţi şi niciun nor nu este pe cer. Întelegerea cu Elijah a mers aşa cum a spus că va merge şi singura problema care mai râmane sunt vârcolacii din oraş. Următoarea lună plină  este la săptămâni distanţă aşa că până şi pericolul pare îndepărtat. Este una din acele zile când atmosfera din jur pare plină de posibilităţi, chiar şi acelea care nu ar trebui fi imaginate în realitate.

Chiar şi acelea care decât cei implicaţi pot să şi le închipuie.

El bate la uşa în loc să se furişeze pe fereastra ei cum o face de obicei. Este al doilea semn că vizita acesta o va surprinde, că nu va fii ca celelalte. Primul este faptul că el vine în plină zi spre deosebire de noaptea de care pare aşa de ataşat ( ceva despre metafora eternei sale existenţe).

Coboară grăbită scările, hazarduos trăgându-şi peria prin părul încurcat. “ Vin!” Strigă ea , încercând cât se poate de bine să-si deghizeze iritarea. Citea liniştită o carte când a auzit ciocănitul. Ea urăşte să fie întreruptă când citeşte.

Deschide repede uşa fără a se gândi că după ea ar putea fii un potenţial pericol. Una din beneficiile de a avea vampiri ca primă ameninţare este că siguranţa în propria ei casa este destul de garantată. Daca ea nu-i invită înăuntru, ei nu pot intra, orice ar fi.  Bineînţeles că raţionamentul ei este cam şubred – că să nu spună neimportant- pentru că vampirul din pragul uşii practic locuieşte în casa ei, şi ea în a lui.

Damon.

Pe faţa ei apare un zâmbet uriaş. “ Damon!” exclamă ea nerăbdătoare, neputându-şi controla excitarea şi fericirea cei curgeau din voce. Un răspuns iraţional, şi totuşi cel mai natural pe care îl mustra în aceste zile. Ea este întotdeauna fericită să-l vadă, chiar şi atunci când este enervant şi îi zădărcineşte toate planurile ei briliante. Ceea ce este destul de des.

El îi zâmbeşte slab, bineînţeles putin confuz şi luat prin surprindere de entuziasmul ei. Ea înţelege, bineînţeles; zambetul ei la vederea lui nu este suficient.

Probabil nu va fi niciodată suficient.

Fruntea ei se încruntă nefericită. Lucrurile au mers bine între ei în ultima vreme. Ea crede că poate l-a iertat într-un final şi el chiar a fost perfect, cea mai bună versiune a lui de când îl cunoaşte: spunând remarci răutăcioase ca şi cum ar fi fost născut să facă asta; difuzând orice tensiune dintre ea şi Ştefan, expert ascuzând cât de mult îl doare ; ducându-se după Jules cu o răzbunare feroce care arată cât de mult l-a durut moartea lui Rose. Dar în special şi cel mai important, crede ea, el nu a forţat-o. El ştie unde stau şi a lăsat-o în pace, în ciuda fragmentelor de memorie care încep să se întoarcă la ea.

Pentru a spunea fără ocolişuri: ea nu ştie de ce este aici, dar este fericită că a venit.

“Pot să intru?” Întreabă el gentil, chiar şi după o stânjenitoare linişte. El suna aşa de nesigur pe el încât ea nu putea decât să dea din cap confuză, stupefiată doar de inutilitatea unei asemenea întrebări. Bineînţeles că poate intra.

Şi nu doar pentru că la invitat înăuntru acum mai bine de un an.

El ezita , clătinându-se pe marginea a ceva ce poate nu vor fi niciodată pregătiţi. Dar el trebuie să decidă dacă scopul lui aici merită inevitabila cădere, pentru că el păşeşte uşor peste prag, privirea lui ţinând-o pe a ei. Ea se simte inexplicabil ,complet îngheţată pe loc. Literar. Nu se poate mişca.

El se mişcă deliberat, oprindu-se lângă masa antică preferată a Jennei. El îşi lasă capul într-o parte , o concentraţie intensă apărându-i în ochi. De asemenea şi ea îşi lasă capul într-o parte, copiindu-i mişcările în modul acela instinctiv pe care îl au, confuză de acţiunile lui. El stă în mijlocul camerei cu corpul înclinându-i-se înspre scări. Ea ar crede ca îşi face uzuala lui rutină de securitate, exceptând doar că este diferit de modul în care el caută intruşii; pur şi o curiozitate goala i se aşează în ochi. Este aproape personal.

Oh.

Dintr-o dată, o loveşte. Ea simte un val fierbinte de idioţenie că trece prin ea. Doamne, este atât de evident. Acum totul are sens. Ea nu poate să creadă că nu şi-a dat seama de la început de enormitatea situaţiei.

El caută să vadă dacă sunt alte persoane în casă, da. Dar el încearcă să asculte inimi: Jeremy, Jenna, Alaric sau chiar Bonnie. El îi caută familia şi prietenii. El caută ca să verifice dacă nimeni nu este aici. Să fie sigur că nimeni nu-i ascultă.

Pentru că el are ceva de spus.

Ea înghite în sec, sângele fugindu-i în obraji. Aproape nimic din ce spune Damon nu are nevoie de intimitate. De fapt, ea este pozitivă că majoritatea comentariilor lui sunt menite pentru o audienţă. Aşa că … asta trebuie să fie important. Are potenţialul de a schimba lucrurile, să dărâme fundaţia lor cu grijă construită.

Aşa că , bineînţeles ea ştie deja ce are să spună.

Şi ea ar trebui să-l oprească. Ea ar trebui să-i spună să iasă afară pe uşă şi să o lase în pace. Ea ar trebui să bombănească , să ofteze şi să-l dojenească, să-i spună să nu se ducă acolo. Chiar, ea ar trebui să-i spună să nu conplice lucrurile dintre ei. Nu acum când au realizat aşa de multe împreună în atât de puţin timp.

Dar ea este obosită să se mai  lupte cu el. În mintea ei, ea irevocabil la catalogat ca fratele cel rau, dar inima ei ştie mai bine. Nu exista alb sau negru, ci doar gri. El poate să fie nelegiuit sau poate să fie rau. Dar este mai mult bun în el decat în oricine pe care ea cunoaşte –  poate mai multă bunătate în el decât în Ştefan. Ea îi este frică că dacă va nega  puterea conexiunii lor încă odată, doar odată, aceea bunătate va disparea pentru totdeauna.

Şi orice s-ar întâmpla , nu conteaza ce ar spune sau ar face, ea pur şi simplu nu poate accepta asta. Când ea prinde o urma din umanitatea lui, ea se simte ca şi cum s-ar uita direct la soare. Ea nu se poate uita în altă parte şi nici nu vrea asta. Este prea , prea frumos.

Mult prea preţios.

Aşa că ea îl lasă să spună ce a venit aici să spună. Ea crede că oricum  nu-l poate fizic oprii . Gura ei parcă nu poate funcţiona. Se simte ca şi cum ar fi permanent înrădăcinată în loc. De el.

Şi chiar, se surprinde pe ea însăşi. Ea vrea să audă acele două cuvinte, acele două cuvinte pe care le aşteaptă de atât timp. Ea are nevoie să le audă.

El are nevoie să i le spună.

Ea îşi încrucişează braţele peste piept şi se uită la el cu foc, cu focul care ea lasă să ardă decât pentru el,oricum. Ea încearcă să îşi facă faţa să arate deschisă, reală, vulnerabilă. De încredere. Ea ştie că va avea nevoie de serioase încurajări dacă el are de gând să meargă până la capăt cu asta. Cu siguranţă el ţine asta în el de prea mult timp, asta nu are cum să fie uşor pentru el.

Într-un final , el se mişcă puţin  ca să fie în faţa ei, căutarea fiind completă. El îi absoarbe înfăţişarea : mâinile ei moi pe lângă ea, ochii ei mari de caprioară, micul zâmbet jucându-i-se pe buze. El trebuie să realizeze că ea nu va rezista declaraţiei care va veni; umerii i se lasă un pic, încordarea din jurul ochilor relaxându-i-se. Ea realizează că el aşteaptă ca ea să se lupte cu el, şi ea este bucuroasă că nu-i va oferii una. Ei nu s-au mai luptat în atât de mult timp.

Ei într-un final au găsit pace unul în celălalt.

“ Ce mai faci?” Întreabă el într-un final, inconfortabil, aspru , apropriindu-se doar un inch de ea . Cuvintele sunt atât de afectate, atât de neobişnuite de uzuala lui voce netedă, încât ea nu se poate abţine şi bufneşte în râs.

El o fixează cu privirea, un fel de durere strecurându-i-se în inconfundabili lui ochi albaştrii, şi  se recompune imediat. “ Scuze,” murmura ea necăjită şi ridicând din umeri semnificativ. “Doar că…” Ea ia un pas în faţa spre el, simţând că are să ia foc sub privirea lui.       “ Asta nu este chiar  ce ai venit tu aici să spui.” Ea lăsă un moment de linişte să treacă. “ Nu-i aşa?”

El este clar şocat de refuzul ei de a se sfii de ea; el îşi ridică sprâncenele şi ia un pas nesigur spre ea. Ea aşteaptă.

El doar îşi scutură capul. Pentru că nu mai are niciun rost în a-şi nega scopul. Ea nu este în niciun pericol, nu chiar acum oricum. Şi este prea multă determinare în ochii lui pentru o vizita cazuală care au devenit rutină în ultimele săptămâni, şi amândoi ştiu asta.

Ea ştie asta, chiar dacă încearcă să o ignore.

Ea chiar vede asta, momentul când el se decide să devină sincer. Momentul când decide că are să fie curajos. Ochii lui devin puţin mai albaştrii , iar zâmbetul lui devine puţin mai pronunţat. Se mută mai aproape de ea privirea îi era fermă , căutând.

“ Nu ştiu,” şopteste el, surprinzând-o cu forţa rezolvării lui, sărind direct în ea ca şi cum nu ar mai avea niciun rost să mintă. “ Dar nu mă mai pot ascunde de tine. La naiba , nu mai vreau  să mă ascund. Tu mă faci să simt-“

“ Te fac să simţi ce?” Ea îi răspunde, interesată în ciuda ei. Ea ar trebui să fie deranjată de acestă conversaţie dar tot ce poate gândi este faptul că el este aici. El este aici. După tot acest timp, după tot ce s-a întâmplat, el încă este aici.

Cu ea.

Ochii lui sunt plini de uimire. El nu mai ezită de data acesta. “ Tu mă faci să mă simt uman.”

Şi fără niciun avertisment, ea începe să plângă. Dintre toate lucrurile pe care el ar fi putut să le spună,asta este lucrul pe care ar pute-o rupe cel mai mult – să o rupa în bucăţi pe care el mereu, mereu le pune împreună. Pentru că el se delectează în viaţa lui mortă şi admiterea că ea îl face să se simta contrar acestui lucru îl costa pe el. Ea ar vrea   să-l ţină în braţe.

El chicoteste la mulţimea de emoţii cei trec pe faţă, emoţii pe care ea nu le poate controla. “ Niciodată nu am crezut că am să spun asta,” murmură el, doar puţin ruşinat. “ Şi crede-mă, încă iubesc să fiu un vampir –  eternă superioritate şi toate alea. Dar eu – “

El nu poate termina şi ea nici nu crede că vrea asta. Ea se topeşte imediat.

“ Nu ştiu ce să spun,” admite ea, pierzându-se în durerea atâtei sincerităţi. Ea ştie ce ar putea să spună; ea ar putea să spună că niciodată nu a fost aşa de atinsă. Ea ar putea să spună că şi el o face să se simta în felul acesta, chiar dacă nu se traduce chiar aşa. Ea ar putea să-i spună, ea ar putea să-i spuna… dar cuvintele mor pe buzele ei. Chiar şi acum,  chiar şi când el este complet descoperit în faţa ei, ea nu are curajul.

El zâmbeşte, dulce-amar. “ Ei bine, asta-i frumuseţea la aşa ceva,” o asigură el, apropriindu-se doar puţin de ea, mâinile lui atingându-i uşor faţa , o atingere simplă şi pură. “ Tu nu trebuie să spui nimic. Absolut nimic.”

Este ca o otravă sau poate o poţiune, nu se poate hotărâ. Pentru ca degetele lui continuă pe obrajii ei şi iî sărută fruntea. Şi se simte ca şi cum momentul se întinde  şi se întinde , pătrunde adânc, doar dacă ea l-ar lăsa.

“ Nu ştiu ce cer defapt,” murmură el , ochii fiindu-i pline de probleme, de conflicte, aşa cum sunt doar când nu-şi poate stăpânii emoţiile, când nu îşi poate da seama cât de mult îi pasă ( de ea) . “ Eu doar ştiu că te întreb.”

Ea îşi muşcă buza. Este pierdută.

“ Mă întrebi ce?” îl împinge ea, rămânând fără respiraţie sub greutatea propriilor cuvinte. Ea ştia că nu i-ar trebui să-i permită asta, nu ar trebui să se încline nici câtuşi de puţin înspre el. Dar o impetuoasa curiozitate –  şi altceva, ceva îi face ca inima să-i bată din ce în ce mai tare în piep – forţând-o , trăgând-o în direcţia lui.

Ca întotdeauna.

El îi zâmbeşte din nou, pur , minunat. “ Nu ştiu,” îi spune sincer, sprâncenele apropriindu-i-se împreună. Vulnerabilitatea din ochii lui este atât de duioasă şi de asemenea atât de deranjantă. El este doar vulnerabil cu ea.

Este un gând sobru. Uite-l aici, deschizându-şi inima pentru ea, fără inhibiţii, fără cenzuri. Şi ea doar sta acolo confuză, şocată, nemişcându-se.

Rece.

Şi ea stie exact de ce. Ea scoate un oftat lăuntric. Bineînţeles că ea ştia că asta va veni, ea se prepara pentru dezlănţuirea acestei emoţii. Sau, poate, ea încerca să blocheze posibilitatea acestei emoţii. Ea nu vrea să simtă tot ceea ce aceste cuvinte o fac să simtă, dacă ea le acorda eliberarea pe care o râvnesc: fericire, uşurare, excitare, corect. Ea pur şi simplu nu poate.

Dar ea şovoie şi el îi observă insensibilitatea. Ochii lui se întăresc şi face un pas subtil înapoi. “Oh,” spune el, mai mult pentru el, şi ea ar zâmbi la cât de nervos pare dintr-o data, exceptând faptul că acel oftat o rupe , cumva. “ Okay, înţeleg. Eu nu ar fi trebuit să fac asta, nu m-am gândit – “

El continue să se bâlbâie, dacă a bâlbâi este ceva ce Damon Salvatore face. Privirea lui zboară prin cameră ca şi cum îşi plănuieşte evadarea şi mâinile lui se strâng puternic în pumni  .

Ea îl priveşte cu tandreţe şi începe să simtă.

Durează o perioadă. Încet, încet ca şi cum adevaratele ei emoţii testează apele adânci şi impenetrabile ale faţadei ei, sentimentul ei de iubire pentru el – este inconfundabil şi ochii lui sunt prea albaştrii – începe să-i părăseacă corpul. Ea tremură. Şi-a petrecut atâta timp reprimându-şi aceste sentimente, refuzând să creadă că ataşamnetul ei de el exista. Avea  şi motive bune, bineînţeles.

El este sadic , crud, nu are niciun respect pentru umanitate , sau viaţa umană pentru orice contează, ea este îndrăgostită de fratele lui, el este încă îndrăgostit de Katherine.

Dar acum, când ea realizeaza că el sincer o întreabă daca ei doi au vreun viitor împreună, ea nu-şi poate suprima toate gândurile pe care le are despre el când îşi lasă garda jos, chiar şi puţin. Ea nu se poate forţa să-l dea la o parte doar de dragul de a face lucrul cel corect.

Gândul îi face ca inima să-i rateze o bătaie. Şi nu este pe de-a întregul neplăcut.

Ochii lui îi urmăresc linia sprâncenelor, şi buza lui de jos îi tremură. Ea se simte bătrână, foarte bătrână.

“ Te iubesc, ştii asta,” îi confesează el cazual, ca şi cum ar trebui să fie evident.

Şi este evident. A fost evident de atât de mult timp.

Cuvintele trec peste ea ca o rază de lumina aurie. Şi deşi acest moment este monumental, un punct de întoarcere în relaţia lor, se simte ca şi cum aceste cuvinte au fost întotdeauna în mintea ei, ca o lumina de care mereu depinde. Cunoştinţa acesta este o parte din ea.

( El este o parte din ea, de asemenea.)

“ Ştiu,” şopteşte ea într-un final. Ea s-a resemnat la asta acum. Ea ştie că va ajunge să petreacă noaptea în braţele lui. Singura problemă rămasă este că nu ştie ce să simtă despre acest lucru.

Dar ea îi menţine privirea, determinată să nu se uite la o parte. Se simte important, oarecum. El a fost suficient de curajos încât să-şi mărturiseasca sentimentele pe care el crede că nu i sunt reciproce. Bineînţeles că ea poate să fie suficient de curajoasă încât să-i ofere sincericatea pe care mereu a meritat-o?

Ochii lui sunt moi. El aşteaptă. Se simte ca şi cum ei ar fi aşteptat o eternitate.

Şi apoi cuvintele pe care ea niciodată nu ar fi crezut ar fii adevarate îi părăsesc buzele.

“ Te iubesc.”

Şi Dumnezeu ştie că spune adevărul.

Ea îl iubeşte pe Ştefan, bineînţeles. Poate întotdeauna o va face. Dar asta nu schimba faptul că îl iubeşte şi  pe Damon de asemenea. Ea îi iubeşte pe amândoi. Nu va fi întotdeauna Ştefan, nu acum. Este Damon, şi Ştefan şi toate aceste sentimente  pe care nu le poate descurca.Toate aceste lucruri ea nu le mai poate ţine înăuntru.

Dacă el este şocat de admitera ei complet voluntara , nu arată asta. Ochii lui sunt ca focul,cald şi lichid şi el închide încă odată distanţa dintre ei. Degetele lui îi găsesc bărbia şi îi ridică faţa în sus, privirea lui zăbovind pe curba angelică a buzelor ei.

“ Este ok, ştii,” şoptii el, vocea fiindu-i joasă şi sinceră. Mâinile lui cuprinzându-i bărbia aproape protectiv, respiraţia lui dulce suflând peste ea. “ Nu trebuie să te simţi vinovată pentru asta.”

Ea refuza să se mute de acolo, dar se strâmbă uşor. Ea urăşte că o cunoaşte atât de bine. Ea presupune, totuşi, că este întotdeauna inevitabil.

Ea îşi scutura capul. “ Dar mă simt vinovată,” se stresează ea, lăsându-se pe el puţin, ca şi cum aura lui ar trage-o înăuntru, ţinând-o unde este ( ca şi cum ar putea vreodată pleca). “ M-am simţit vinovată pentru asta de atât de mult timp.”

Ochii lui se măriră. Ea zâmbeşte nevinovat. Ea bănuia ca el ştie ce simte, dar el nu a realizat că acestă realizaţie i-a fost în minte de ceva săptămâni. Ea nu a venit la acestă concluzie uşor. Nu e ca şi cum el ar intra în cameră îşi declară iubirea pentru ea şi imediat mintea ei se schimbă. Nu. Declaraţia lui doar deschide barajul, lăsând să scape ape pe care ea nu este suficient de puternică să le strângă înapoi din nou.

“ Îmi pare rău,” respira el feroce, devastator. Ea ştie exact pentru ce îşi cere scuze. Ea şi-ar fi dorit să nu o facă , dar o face.

Inima ei se contractă. Ea îşi scutură capul, durere rezonând din mişcarea gâtului ei. “Nu,” promite ea şi este surprinsă de cât de vehement sună, ca şi cum nimic nu ar conta mai mult decat faptul ca el să o creadă.  “ Nu este vina ta.”

Nu toate problemele ei sunt din vina lui.

El este ezitant în a-i accepta negaţie ei cu privire la vina lui faţă de sentimentul ei de vinovăţie; privirea lui îi cercetează faţa, ca şi cum ar căuta confirmaţia. Cu un oftat, ea îşi lasă mâinile să se urce pe faţa lui, pierdută în grijile lui. Degetele ei îi mângâie pielea, calmant, gentil , la fel cum erau când el a descoperit că Katherine nu era în mormânt. “ Eu nu regret,” spuse ea încet ( ea nu ar putea niciodată să regrete asta). “ Este doar greu.”

El dă din cap, degetele lui dansând pe gâtul ei. Este atât de multa uimire în atingerea lui, ca şi cum el nu ar putea crede că mâinile lui îi mângâie pielea ei, ca şi cum el nu ar crede că ea nu-l îndepărtează. “Înţeleg,” murmură el, şi ea ştie că o face, pentru că şi el îl iubeşte pe Ştefan la fel de mult ca şi ea. “ Şi îmi pare rău.”

Ea începe să îşi scuture capul din nou, începe să spună că ea nu vrea ca el să îşi ceară scuze. Dar degetele lui îi împreună delicat buzele, şi îi sărută fruntea uşor , cu afecţiune. “ Îmi pare rău că îţi spun asta acum , când tu ai atâtea pe cap,” clarifică el, muşcându-şi buza de jos, necaracteristic de nervos. “ Îmi pare rău că te îngreunez cu asta. Eu doar nu mai puteam aştepta. Şi nu este doar pentru ca Klaus este după tine. Nu este pentru că tu araţi ca, Katherine. Eu doar… te iubesc. Este singurul mod în care ştiu să o spun.”

Ea zâmbeşte, lacrimi îi scapă din ochi. Ea a plâns aşa de mult în ultima vreme, de cea mai mare majoritate  din frica ori regret. Dar asta se simte aşa de diferit.

“ Este suficient,” reuşeşte ea să spună într-o şoaptă. Şi este suficient. Este mai mult decât suficient.

El se retrage înapoi, şi o bucurie sigură, inconfundabilă îi apare în ochi. “ Ştiu că este o sincronizare oribilă,” o asigură el, şi ea simte că fiecare bucăţică din ea se prăbuşeşte, modelându-se după acestă nouă întelegere,   “ Şi eu nu îţi cer nimic, promit. Putem să ne comportăm la fel cum am făcut-o până acum. Eu doar am nevoie ca tu să ştii. Căci  cu tot ce se întâmpla acum, eu vreau ca tu să ştii , că orice s-ar întâmpla mai departe, întotdeauna vei ştii cât de mult ţin la tine.”

Respiraţia ei îi rămâne blocata în gât pe masura ce se uita la el, buzele lui perfecte, curbate într-un adevărat însufleţit zâmbet. Este un gest atât de altruist din partea lui. El a fost atât de altruist în ultima perioadă.

Ea dă din cap uşor, abia abţinându-se să nu-şi lipească buzele de ale lui. “ Ştiu,” îi spune ea lui, simţind atât de acut că atunci când toate astea se vor termina ea va fii a lui, aşa cum el a fost întotdeauna al ei. “ Mulţumesc.”

Şi ea crede asta cu tot sufletul.

El zâmbeste. Ea se prăbuşeşte.

Ea va admite că îi iubeşte zâmbetul – este sexy şi isteric şi enervant şi atât de Damon încât ea nu se poate abţine să nu fie puţin dependentă de el. Dar zâmbetul lui este plăcut , – minunat, chiar – într-un mod diferit; pătrunde în ea, ajungând în miezul ei, vibrând din cap până în vârful picioarelor. Îi simte zâmbetul în fiecare por din corpul ei. Ea îl simte pe el.

“ Ştii că întotdeauna te voi proteja,” îi spune ei, zâmbindu-i acel zâmbet orbitor. Este o promisiune pe care o face cu o tandreţe atât de feroce încât ea simte că se va topi pe picioare. El vrea să însemne asta în atât de multe feluri, în fiecare fel posibil şi ea îl iubeşte pentru asta.

Şi ea decide să nu se mai gândească la nimic altceva decât la acest moment. Ea nu se mai gândeşte la statusul relaţiei lor care nu este o relaţie. Ea nu-şi mai face griji pentru posibila durere de inima a lui Ştefan, despre dispreţul indignat al lui Bonnie, despre nasul ridicat în sus a lui Caroline şi nici dezaprobul lui Jeremy. Ea nu se mai gândeste la nimeni decât la el, pentru că asta este ceea ce  ea vrea .

Şi totul pare în regula acum.

Aşa că ea se aplecă mai mult înspre el, degetele ei căzându-i de pe faţă şi zăbovindu-i pe gât. Este aproape prea intim, dar ea simte că ceva în inima ei se măreşte şi ea ştie că este corect.

Şi fără o altă deliberare, îşi înlănţuie mâinile în jurul lui şi îl îmbrăţişează.

Îşi odihneşte toată greutatea pe el, şi el o primeşte bucuros, el o primeşte pe ea toata, fiecare cuvânt supărat şi fiecare privire urâtă, bucuros. Braţele lui o înconjoară şi o strânge mai aproape, şi el îi leagănă capul pe pieptul lui, buzele lui îi părul ei. El nu spune nimic, şi ea realizează cât de total şi cât de plin ea nu are nevoie ca el să o faca. Ei   şi-au spus tot ceea ce conta.

Ea îi inspiră mirosul familiar de ace de pin şi mentă, şi îl lasă să o ţină. Ea are încredere în el cu greutatea acestui moment, are încredere în el cu lacrimile şi speranţele ei. Ea are încredere în el cu toată inima ei.

Ea întotdeauna a avut încredere în el. Şi acum, ea se lasă să simtă.

 

Sfârşit!

 

_______________________

Traducator: Alexandra

7 thoughts on “Să îţi spun cât te doresc

  1. Pingback: Or maybe not.. | Damon Salvatore

Tell us your opinion...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s