Capitolul 09

Capitolul 9 – Are you afraid?

Are You Afraid?

E un pic ciudat cum totul poate să dispară, daca uiţi. Te simţi atât de gol, atât de părăsit şi totuşi atât de aproape de adevăr. Ajunsesem în cameră, ajunsesem într-un punct în care nu mai suportam nimic. Voiam doar să fac ce ştiam cel mai bine. Să îmi aduc aminte şi să plâng. Mă simţeam părăsită, ruptă, abandonată, tristă, urată, uitată. Voiam doar o viaţă normală, o viaţă fără un demon, o viaţă în care poţi trăi liniştită. Am încercat să ajung la pat, dar picioarele îmi erau potrivnice.

Greşisem, eram vinovată! Îmi interzisesem cu mult timp în urmă să uit, mă obligasem să nu mai vorbesc, să nu îmi mai amintesc, să îmi părăsesc sufletul! Dar acum, o secundă, o intrebare, fusese suficient să mă facă să uit totul, să cad în ispita de a mă descărca. Cine eram eu să cer îndurare? Nu meritam, fusesem un “copil prost”. Mă lasasem păcălită şi fusese numai vina mea.

Lacrimile nu încetau, îmi făceau pielea de găină cu fiecare secunda în care le simţeam intensitatea. Nu erau lacrimi de uşurare, erau lacrimi de ură, de prostie. Permisesem cuiva – unui necunoscut –  să îmi cunoască viaţa. Să îi arăt punctele mele slabe. Cine eram? De ce permisesem una ca asta, cînd tot ce voiam fusese doar să trăiesc o viaţa fericită, să încep un nou început. Să uit!

Gândurile mă enervau, mă purtau înapoi în timp, îmi explicau totul cu lux de amanunte – amanunte pe care le uitasem – acum erau aduse la suprafaţă de un creier mult prea perfect, un creier mult prea conservator. Am încercat să repet formulele la matematică, am încercat să recit “Hamlet”, să îmi aduc aminte cuvintele din scrisoarea domnului Darcy către frumoasa lui Elizabetha, să îmi imaginez ura lui Heatcliff, să mor o data cu Catherine Linton, dar totul era în zadar. Imaginile reveneau şi reveneau, parcă eram la un film prost şi şirul acela de imagini nu se mai opreau. Uram asta! Ştiam ce urma, ştiam pentru că mai făcusem o data aceeaşi prostie. Ştiam că urma să îmi pierd cunoştinta, să dorm până dimineaţa, unde când voi deschide ochii şi primul lucru pe care îl voi face va fi să rememorez totul, din nou şi din nou.

Nu a mai durat mult şi am uitat unde sunt.

M-am trezit îngheţată, nu îmi puteam simţi spatele, picioarele erau grele ca de plumb, iară mâinile parcă îmi erau tăiate şi puse pe post de perină. Nu mai simţeam nimic! Mi-am adus aminte. Un alt sir de lacrimi mi-a coborât pe obraji, dar apoi am ânceput să îmi simt fata. Caldură! De asta aveam nevoie. Am încercat să fac un efort supraomenesc de a mă ridica şi de a mă aşeza în pat – dormisem pe jos. Minunat! Căldura păturii şi pernele puse pe lânga mine m-au făcut să mă dezmorţesc. Simţeam în sfârşit un pic de viaţă curgându-mi prin vene. Aveam în intenţie să mă duc la baie, să mă tai şi să mă asigur că mai am sânge în mine – pentru că eu nu mai simţeam nimic. Am renunţat la idee imediat ce mi-am dat seama că nu am cum să explic apariţia unui prosop murdar de sânge, sau faptul că m-am tăiat în somn. Mi-am aruncat ochii pe fereastră, asigurându-mă că nu este încă noapte. Nu era – soarele strălucea făcându-mi ochii să se închidă automat.

Mă usturau – plânsesem mult!

I-am deschis iară, treptat, încercând să dau faţă în fată cu realitatea. A mers! Am reuşit să îi deschid şi să privesc în jur. M-am ridicat din pat, părăsind cu şovăială căldura patului. Am mers direct către oglindă, voiam să ştiu cât de grav este. Aveam două zgârieturi pe obrazul stâng, în rest nimic. Era bine! Scăpasem ieftin. Probabil îl hrănisem atăt de mult pe “demon” ieri încât azi-noapte s-a supărat că am adormit. Am încercat să nu îmi mai amintesc nimic, să mă prefac că totul e în ceaţa, cum făceam de obicei. Mi-am scos mp3 player-ul şi mi-am înfipt căştile în urechi, dând volumul la maximum. Nu voiam să aud nimic, voiam doar liniste. Mi-am aprins laptop-ul şi am început să butonez. Am observat că îmi cerea conectarea telefonului – nu întelegeam de ce, dar era un lucru care să mă tină ocupată, nu am cautat detalii, aşa că doar l-am conectat. O luminiţă verde în dreapta mă avertiza ca de acum aveam conexiune la internet. Mi-am dat seama că abonamentul meu la internet mobil funcţiona şi pe laptop. Mi-a convenit! Am început să caut pe internet, urmăream link-uri de la o pagină la alta, nici nu apucam să văd pe ce intram, că şi treceam la următorul. Am reuşit într-un final să revin la Google. M-am logat şi mi-a apărut pagina mea personalizată iGoogle. Iubeam pagina aceea, era o poză cu mine şi cu Mihaela. Am zâmbit când am văzut-o. Mi-am verificat e-mail-ul crezând că aveam macar vreun e-mail. De fapt aveam douăzeci. Cinci erau de la Mihaela, câteva de la foşti colegi, care mă felicitau şi două de la o adresa nouă. Le-am citit întâi pe cele de la Mihaela, care se plângea de intrările la facultăţi, dar care nu se oprea din felicitări. Le-am citit pe toate cinci după care m-am hotărât că era bine daca îi răspundeam şi eu! I-am descris puţin casa, apoi pe Doamna J. şi tot aşa. Am trecut la urmatoarele de la colegi. Le-am multumit şi lor după care am trecut la adresa misterioasă. Mi se părea ciudat, nu dadusem adresa asta la nimeni şi nici nu îmi făcusem conturi pe alte web-site-uri cu ea. Probabil am dat-o la cineva şi am uitat.

Am inceput sa citesc.

“      Hello!!!

Mă mai ţii minte sau deja m-ai uitat? Sunt tipul din avion! Probabil nu îti mai aduci aminte de mine, dar eu da! Am uitat să mă prezint! Numele meu e, de fapt nu contează, poţi să îmi spui AJ.

Ne mai vedem!

‘Night,

AJ   “

Ramasesem surprinsă! De unde îmi ştia tipul ăsta adresa? Şi nici nu s-a prezentat cu numele complet. AJ??

Eram nerăbdătoare să îl citesc şi pe al doilea. Voiam să ştiu de unde şi până unde eu? Nu mi se întampla tot timpul să fiu abordată de tipi decupaţi din reviste!

Al doilea conţinea doar un rand.

“Tot eu. Am uitat ceva: bafta la facultate! AJ!”

Glumea?! De unde naiba ştia?? I-oi fi spus eu şi nici nu ştiu? Nu cred. Am stat şi am rememorat tot drumul spre New York ca să mă asigur că nu am făcut ceva cât timp nu am vorbit cu el. Mi-am adus aminte că mi-am scris adresa de e-mail pe formularele pentru facultate. De acolo să ştie? Dar sunt absolut sigură că el dormea! Sau nu?? Nici măcar nu l-am vazut până nu a încercat să îmi “fure” laptop-ul. Probabil de acolo ştia!

I-am trimis e-mail înapoi:

“ Hi AJ,

Mulţumesc pentru că mi-ai furat adresa de e-mail, şi multumesc că mi-ai adus aminte că astăzi trebuie să depun formularele pentru faculate!

Mereu furi de la alţi oameni? Mă refer la cuvântul “Privat”!

Superba Jessie!”

Nu puteam să mă semnez “Superba Jessie”, doar nu eram pe aceeaşi treaptă ca el. Am şters! M-am semnat obişnuit: “Kisses, Jessie”.

Ştiam că o să interpreteze cum vrea el, dar nu mai conta, oricum nu aveam să-l mai vad.
M-am uitat la ceasul de la mână, care bătea agale ora zece şi douăzeci. Am hotărât că este timpul să cobor. Mi-am deconectat telefonul, apoi am închis laptop-ul. Am mers la baie unde m-am spalat pe dinti şi mi-am făcut un duş de dimineaţă, nu mi-a luat mai mult de zece minute. Am coborât din nou în camera aceea în care cu o seară înainte mi-am retrezit demonul la viaţă. Am început să rad. Îl învinsesem, iar acum stătea calm la locul lui.

Corectata de: Gaby!

Multumim Gaby!