Capitolul 14

Capitolul 14

Nu poţi să speri decât dacă ai o luminiţă pe care vrei să o atingi cu orice scop, prin orice mijloc. Nu poţi decât să speri, să visezi, să crezi, dar ce faci atunci când propriul tău trup refuză să mai asculte comenzile pe care le divulgi cu atât de multă greutate? Pari a fi inapt de a te mai realiza material, eşti pur şi simplu un străin în propria ta minte, în propriul tău corp. Visezi stângaci că totul se va termina, dar ştii… ştii că nu poţi să uiţi şi să treci mai departe, ştii că nu mai există speranţă odată ce aceasta moare, ştii că eşti de mult cauza pentru care nu se mai poate face nimic pentru a fi remediată…

Mâna rece a lui Ashley atinse amalgamul acela de Întuneric. Era dureros, pielea ei pur şi simplu se prăjea sub intensitatea acelei cantităţi de Putere, dar nu îi păsa. Se apropie şi mai mult, atât de mult încât Întunericul o înghiţii.

Vocea lui Ian încă mai striga disperată să nu meargă acolo, ceilalţi încă mai urlau isteric să se oprească, cu toţii priveau încremeniţi ceea ce se petrecea acolo. Dar apoi Întunericul dispăru şi o dată cu el dispăru şi Ashley. Totul se terminase. Totul era de acum… un mare nimic. O realizare aduce mereu după ea o irealizare pe care nu avem cum să o confesăm.

Lacrimile celor prezenţi erau asemenea unei ploi de vară: caldă şi totuşi atât de rece, atât de dureroasă, plină de amintiri, de vise… de speranţe. Singura lor speranţă se sacrificase pentru ei, din nou. Nimic nu mai avea de acum o altă scăpare.

Erica se trezi şi o apucă de mână pe o Sarah plină de lacrimi, plină de durere. O privi adânc în ochi şi îi spuse că s-a terminat. Că totul va fi bine.

–                      Dar cu ce scop? Ea e moartă! Ea! Dintre toţi ea a murit! Oh, Doamne! Bâlbâia vocea aproape răguşită a lui Sarah.

Lumina care zăcuse inconştientă la pământ se trezi. Eileen nu murise, dar era prea târziu acum. Ian îmbrăţişă lumina chiar dacă corpul lui de vampir refuza vehement să se apropie. Trebuia să fie instinctul de a-şi proteja creaţia. Probabil aşa simţea şi Eileen. Era a doua oară când o pierdea pe Ashley, iar sentimentul nu scăzuse în intensitate, ba din contră, se intensificase atât de mult încât lumina acesteia se disipa din ce în ce mai mult, lăsând în braţele lui Ian doar o formă de copil. O formă de fetişcană de doar paisprezece ani. O strânse la pieptul lui şi apoi îi şopti că şi el o iubea pe Ashley şi avea nevoie de ea mai mult decât avea să o mai aibă vreodată. Totul se terminase, dar cu ce scop?

Bariera a fost înlăturată, iar totul avea să revină la ceea ce fusese. Eileen era mult prea slăbită pentru a reveni la forma ei de lumină aşa că rămăsese la forma de fată de paisprezece ani. Dante şi Leon îi creaseră, cu ajutorul magiei, câteva haine în care se putea îmbrăca până când avea să poată să facă un duş cald şi să îşi regenereze puterile.

–                      Tată? Întrebă ea sfioasă către trupul lui Ian.

–                      Îmi pare rău, dar tatăl tău nu a putut să mai stea. Este în interiorul meu, poţi să îi spui orice doreşti, te va auzi. Îi răspunse cald Ian.

–                      Nu vreau decât să îi spun că o vreau pe Ashley înapoi.. spuse aceasta după care izbucni în lacrimi.

Ian îi mângâie părul şi apoi îi şopti că şi el îşi dorea acelaşi lucru ca şi ea. Dar fusese decizia ei de a se sacrifica pentru ei. Erica le explică tot ceea ce se întâmplase. Ashley murise ca şi vampir, dar revenise la viaţă cu ajutorul puterilor de arrienă, asta îi oferise posibilitatea de a întoarce întunericul înapoi de unde venise, dar asta presupusese să se sacrifice pe ea însăşi. Probabil că acum era şi ea captivă în interiorul vreunei găuri în Univers pe care o găsise acesta. Dar nu trebuiau să îşi piardă speranţa, Ashley era puternică!

Dar vorbele ei nu mai aveau nici un rost acum. Totul era definitivat. Totul se întâmplase exact aşa cum nu trebuia. Trupul lui Stheno, împreună cu celelalte trupuri au fost incinerate în peşteră. Totul avea să fie dat uitării de toţi.

Kevin, Sarah, Damon şi Claire au revenit la liceu. Acelaşi liceu, care de acum li se părea plictisitor. Niciunul nu le permisese colegilor să se aşeze pe scaunul lui Ashley. Cu toţii începeau să pună întrebări în legătură cu  locul unde dispăruse aceasta, dar cu toţii continuau să le explice că este în Europa la nişte studii, chiar dacă ştiau că nu era adevărat. Eileen se înrolase la liceu, săturându-se să fie povara lui Ian. Nu mai avea putere şi nici nu ştia când aceasta avea să îi revină. Era totul de acum sau mai târziu. Erica se refăcuse complet, iar de acum continua să predea la liceu. Ian încă mai avea momente când privea pe fereastră şi uita să mai predea. Dar nimeni nu spunea nimic. Totul se schimbase.

Cei patru regi susţineau de acum Cercul Închis, iar Dante şi Leon erau încă supăraţi unul pe celălalt, căci amândoi o vroiau pe Erica.

Cu tatăl lui Ashley era cel mai greu să vorbeşti. El nu înţelegea de ce fiica lui nu mai poate să mai vorbească cu el, de ce nu o poate vizita, de ce e internată într-un spital de care nu mai auzise niciodată. Tuturora le era greu să îi explice că ea murise şi niciunul nu dorise să îi spună vestea. Aşa că tot amânau, dar cu timpul acesta devenea din ce în ce mai impacientat. Vroia să îşi vadă fiica, vroia să vorbească cu ea, să o strângă în braţe.

Timpul trecea, iar fiecare cuvânt pe care unul din ei îl rostea era auzit undeva departe, undeva unde lacrimile albastre ale fiinţei care îi iubea cel mai mult nu mai aveau cum să le aline suferinţele. Corpul lui Ashley devenise, din cauza întunericului, aproape transparent. Privirea ei se obişnuise cu Întunericul atât de mult, încât şi gândul la Lumină îi făcea ochii să nu mai poată vedea. Akuma era de acum adormit lângă ea, iar ea era singura fiinţă care putea să îl păzească. Nu putea să îl părăsească pentru că ar fi însemnat ca istoria să se repete, ca totul să se întoarcă cu o intensitate de două ori mai mare. Faptul că încă mai putea să îşi privească prietenii era suficient pentru ea, faptul că ei erau acolo şi se gândeau la ea.. o alina cel mai mult.

Claire, Damon, Sarah şi Kevin au fost ajutaţi de Ian să îşi „adoarmă” puterile pentru moment, să nu mai fie nevoiţi să stea cu frică. Ashley îl ajutase la incantaţie, chiar dacă nu fusese acolo. Îi oferise suport spiritual acestuia chiar dacă el nu ştia asta, dar cel mai mult o durea să vadă că nu mai poate să îl atingă aşa cum ar fi crezut că va putea, că nu va mai putea să îl aline aşa cum ştia ea, că nu va face ceva ce nu a făcut niciodată oricum. Lucrurile acestea o omorau. Akuma era slăbit, foarte slăbit.

–                      Ştii, unchiule, mă aşteptam să fi mai deştept de atât. Nu credeam că o să reuşesc, dar am încercat. Erai atât de concentrat pe ce ai putea să faci odată ce ai fi fost eliberat încât ai uitat de singurul lucru care te-ar fi putut face să mori pentru totdeauna: să nu mai ai un trup. Murmură Ashley ca pentru sine.

–                      M-ai păcălit. Ai calculat totul atât de bine. Te-ai sacrificat pentru a putea să analizezi, am dreptate, răspunse vocea – făcând-o pe Ashley să tresară.

–                      Da. A trebuit să mă sacrific, altfel totul ar fi fost degeaba. Eram sigură că doar un lucru te poate distruge atâta timp cât vei fi la început, dar nu îmi dădeam seama ce anume. Am acceptat să simt durerea pentru că ştiam că o vei simţi şi tu. Mi-a fost imposibil, aproape, să mă regenerez după aceea – trupurile celor morţi zăcând acum într-un pumn de cenuşă. Îmi pare rău, Akuma!

–                      Ştiu, copilă! Ştiu! Dar acum am realizat ceea ce nu am reuşit să fac timp de atâtea secole. Timp de atâta amar de vreme, iar pentru asta îţi mulţumesc. Cred că e timpul ca eu să îţi povestesc o  mică chestie, înainte de a mă distruge. Am nevoie ca tu să fii liberă, iar pentru mine vremea a trecut.

–                      Te ascult, răspunse Ashley dând din cap.

–                      Când am fost creat mă simţeam minunat. Eram cea mai fericită creatură de pe planetă. Nu mai simţisem atâta bine, atât de multă lumină niciodată în viaţa mea. Totul era diferit. Cât timp fusesem legat de tatăl meu nu avusesem posibilitatea de a simţi, de a mă ridica spre acele lucruri minunate pe care le deţineam. Creaţia nu a fost simplă. Tatăl meu nu s-a divizat pur şi simplu în Lumină şi Întuneric. Şi eu, şi Eileen am fost amândoi făcuţi din aceeaşi materie. Nu eram Lumină şi Întuneric, eram doar noi. După mulţi ani de joacă, fericire, plictisire, tatăl nostru s-a jucat cu noi. Ne-a lăsat undeva într-un spaţiu pe care nu îl mai văzusem niciodată înainte. A plecat fără să se mai întoarcă, suspină vocea. Îmi amintesc că am luat-o de mână pe Eileen şi am plecat să explorăm acel praf continuu fără nici un fel de indicaţie, fără nici un indicator care să ne îndrume spre locul corect. Atunci am descoperit ceea ce înseamnă conceptul de „absenţă a luminii”. Eileen a fost atrasa atunci de sclipirea dulce a acelui abis. De Întuneric. Dar nu am lăsat-o. m-am prefăcut că o cert, că suntem supăraţi, că nu o mai suport. Dar ea m-a crezut. Într-o fracţiune de secundă s-a supărat atât de mult pe supărarea mea încât m-a aruncat în „absenţa luminii” lăsându-mă singur în Întuneric. Atunci a apărut tatăl nostru. Ei i-a oferit Lumina pentru că rămăsese pură, iar mie mi-a oferit Întunericul. Am făcut pactul şi am rămas aşa multă vreme. M-am izolat pentru că nu vroiam să o văd suferind din cauza mea, se învinovăţea pentru ceea ce făcuse, iar asta mă durea cel mai tare, aşa că am îmbrăţişat Întunericul până când am devenit Întunericul însuşi. Mi-am pierdut umanitatea nu din cauza lui Eileen, ci pentru Eileen. Era mult prea fragilă, mult prea copilăroasă. Mi-am protejat sora, Ashley.

Ashley rămăsese încremenită până în clipa când vocea se apropie de urechea ei şi îi şopti un ultim cuvânt: Adio! Totul se evaporă. Akuma se sacrificase. Din nou. Nici măcar arriena din ea nu putea să explice cum o cantitate imensă de energie negativă se spărsese lângă ea fără să o ucidă, dar apoi îşi dădu seama. Akuma, îi preţuia pe oameni la fel de mult ca şi Eileen, dar Întunericul îl controlase prea multă vreme. Totul era de acum un mare nimic… un nimic cu foarte multe înţelesuri.

Întunericul care o ţinuse captivă pe Ashley o eliberă, dar timpul se scurgea diferit acolo decât pe Pământ. Teleportarea fusese dureroasă, căci energia acesteia era foarte scăzută, făcându-i corpul să fie străpuns de particulele care o înconjurau. Era, probabil, cea mai firavă creatură din lume.

„Nu îmi vine să cred…” gândi aceasta înainte de a ateriza într-o pădure. Nici nu ştia unde se afla, dar după ce mirosi aerul îşi dădu seama că se afla undeva în Europa. Vână câteva animale pentru care îi păru rău mai târziu, dar avea nevoie de cât  mai multă energie pentru a se întoarce. Totul era mai clar de acum.

Merse până la cea mai apropiată Bancă, care era la o sută douăzeci de kilometri de unde se afla ea. Cineva o adusese cu maşina până în cel mai apropiat oraş. Hainele pe care le purta erau zdrenţuite şi pline de murdărie, dar femeia care o ajutase era foarte de treabă. Numele ei era Jasomine. Aceasta locuia în Bayeux, Franţa, exact destinaţia unde se îndreptau.

Jasomine copilărise în Franţa, iar acum se întorcea dintr-o mini-excursie cu maşina din Paris. Avea patruzeci şi şase de ani şi doi copii. Adora să înoate şi să joace mini-golf. Ashley o plăcea, iar lecţiile de Franceză se dovedeau cel mai bun lucru pe care îl făcuse în urmă cu ceva ani.

Accesase contul bancar atât de repede încât aproape că simţea cum era să aibă haine noi şi un bilet dus spre Boston. Scoase două mii de dolari pe care îl folosii să îşi cumpere haine noi şi să se mai plimbe. Îşi luă la revedere de la Jasomine, pe care spera să o revadă cât mai curând. A închiriat o maşină şi s-a  îndreptat spre Paris. De acolo avea să îşi ia biletul dus spre Boston. Era mulţumită de faptul că nu uitase cum să îşi folosească puterile. Falsificase vârsta pentru a putea conduce, iar ofiţerul de poliţie care o oprise fusese încântat să afle că lucrează la F.B.I. şi că îi poate face rost de o promovare, asta în schimbul neverificării actelor.

Aeroportul era aglomerat, dar avea să ducă la un sfârşit bun… drumul spre casă…

---

Multumesc ca ati citit! Nu uitati: Please Comment & Rate!

Pupici,

Theo~