Capitolul 12

Capitolul 12

Totul se pregătea intens, toată lumea era „aproape” pregătită pentru ce avea să urmeze. Ashley deja nu mai ştia dacă salvarea lumii depinde de ea sau avea să renunţe în ultimul moment.

„Nu! Asta nu mă caracterizează, iar Ian merită mai mult decât i-am oferit eu vreodată!”

Era absolut sigură că totul se va termina rău pentru cineva dar nu ştia încă pentru cine se va întâmpla asta. Era sigură că într-un fel sau altul va avea de suferit, căci nimeni nu era atât de pregătit pe cât sperase ea. Încercase să adune cât mai multe fiinţe în jurul ei pentru a-şi putea lua forţa de care avea nevoie atât de mult. Nu avea mai mult de câteva zile, iar asta o înnebunea, îi dădea senzaţia că într-un fel sau altul va avea de pierdut atât de mult. Ştia că nu asta era gândirea pe care trebuia să o aibă, dar pur şi simplu nu se mai putea controla. Era, oarecum, în şoc acum că totul era mai aproape decât crezuse. Toţi cei adunaţi acolo aveau încredere în ea, iar ea nu era pur şi simplu fiinţa care avea să îi dezamăgească! Trebuia să gândească pozitiv sau întreaga lume avea să se întoarcă cu susul în jos sau să nu mai existe de loc.

–          Aşadar, ce plănuieşti, Maiestate? Întrebă o voce din colţ. Alesia – vrăjitoarea din Germania părea timidă, dar forţa ei era una incredibilă. Sunteţi conştientă de toată această putere care va fi eliberată imediat cum Stheno îşi va vinde sufletul lui Akuma.

–          Ştiu, dar asta este deja prea târziu, îi răspunse cu părere de rău Ashley.

–          Cum? Stheno deja şi-a vândut sufletul?, replică şocată şi luată prin surprindere Alesia.

–          Mă tem că Euryale mi-a povestit cum Stheno în urmă cu două sute de ani şi-a vândut sufletul lui Akuma, iar puterea pe care o posedă acum Stheno va fi absolut imposibil de învins, dar mai avem încă şanse. Sunt aici cu voi, copii mei, nu uitaţi asta!

–          Nu mai suntem copii, Ashley, replică Sarah! Trebuie să ne spui totul sau altfel vom avea de suferit cu toţii. Ce înseamnă că Stheno are mai multă putere decât..

–          Este simplu. Şi-a vândut sufletul răului absolut, iar acum puterea ei o depăşeşte pe a noastră cu mult, înfrângerea ei va fi una grea. Nu pot să vă promit nimic, dar cei care nu mai vor să participe la această luptă ar trebui să se retragă. Nu vreau să vă oblic, ci vreau să mă ajutaţi pentru a le demonstra oamenilor că mai au încă o şansă la viaţă. Că mai avem cu toţi o şansă pentru a doua zi.

–          Îmi pare rău, Maiestate, dar nu pot face asta, se scuză vrăjitoarea din Lituania.

Faţa lui Ashley se întristă, dar îi făcu semn spre portal. Împreună cu ea au mai plecat alte cinci vrăjitoare. Cele rămase erau încă nesigure.

–          Preferăm să murim aici, luptând pentru omenire decât să plecăm cu laşitate, luă cuvântul Alesia. Maiestate, suntem aici să protejăm această lume şi să murim pentru salvarea ei, decât să ne rugăm pentru o minune.

Astfel, în încăpere mai erau decât Alesia, Elena şi o altă vrăjitoare foarte tăcută din Anglia – Charley şi, desigur, Erica. Era greu să îţi imaginezi cum patru vrăjitoare aveau să echivaleze opt vrăjitoare, dar Ashley avea încredere în cele rămase, practic le încredinţa nevoia ei de energie, de suport, de tot.

–          Nu pot să cred! Cât tupeu, începu Claire dar termină repede când Ashley o reduse la tăcere printr-un singur gest cu degetul. Nu îi plăceau astfel de lucruri. Toată lumea participa numai dacă vroia, nu din obligaţie.

–          Totul va fi bine, Claire, te rog, nu avem nevoie de certuri înainte ca totul să înceapă măcar. Kevin, unde ne vom întâlni cu Kay? Damon, Caesar? Claire, Adrianne? Sarah, Alistair?

–          Am vorbit între noi şi toţi ne vor aştepta acolo. Ne-au rugat să le transmiţi un semnal când începe totul, îi spuse plictisită Sarah. Ce importanţi se mai cred şi regii ăştia!

–          Te rog, Sarah, nu şi tu! Totul va fi bine! Acum, Erica ce plănuiţi?

–          Vom încerca să fim în spate acolo unde vrăjile noastre vă vor oferi suportul de care aveţi nevoie. Niciunul dintre voi nu ştie încă care îi sunt limitele, tocmai de aceea noi vom fi acolo furnizându-vă putere şi energie! Ne pare rău că nu putem face mai multe, dar…

–          Erica, tot ceea ce faceţi pentru noi este mai mult decât suficient! Îi răspunse Ashley, punându-i mâna pe umăr.

–          Sper!, replică cu tristeţe aceasta.

„Mamă, veghează asupra noastră! Avem nevoie de tine!”

–          Thea va fi şi ea acolo. Am convins-o să joace de partea noastră. Tot ceea ce trebuie să facem este să sperăm că vom câştiga, să avem încredere în puterile noastre, să ne gândim că nu suntem noi, ci suntem unul. Stheno nu va ceda, iar eu nu o voi lăsa să câştige! Sunt aici pentru voi şi pentru toată această planetă! Eu reprezint Echilibrul, iar voi sunteţi Puterea Mea! Vreau să îmbrăţişaţi acest adevăr şi să vă gândiţi la mine ca la cea care vă va ghida spre succes! Sunt aici dacă aveţi nevoie de mine! Acum vă rog, mai sunt exact o oră şi patruzeci de minute în care vă las libertatea să faceţi tot ceea ce doriţi! Nu uitaţi un lucru, vreau să fiţi aici peste exact o oră şi douăzeci de minute. Nu vă pot spune că am un plan de atac, totul va veni de la sine. Daţi tot ce e mai bun în voi!

Apoi, Ashley îi îmbrăţişă pe toţi şi se retrase în camera din campus. Îi va fi dor de toate acestea atât de mult. Îi era dor deja de Ian, de cât de cald şi moale fusese sărutul lui, de viaţa pe care o ducea înainte. Îi era greu să accepte că totul se va termina curând sau va continua cumva.

„Nu trebuie să îmi fie frică! Eu sunt cea care îi va conduce spre victorie.. puterile mele sunt atât de mari şi totuşi atât de greu de dat seama care sunt. De ce nu a inventat nimeni un manual cu puterile arrienelor?”

Atinse cu mâna din greşeală o poză veche de pe noptieră. O aşeză la loc şi apoi o privi melancolică. Erau mama şi tatăl ei acum douăzeci de ani. Păreau atât de fericiţi, atât de mândri unul de celălalt. Privirile lor erau atât de pline de dragoste cum Ashley nu văzuse niciodată în ochii tatălui său decât atunci când vorbea de mama ei.

„Ian e un prost!”, răbufni aceasta. „Cum a putut să fie atât de laş? De ce nu mi-a spus de la început că mă iubeşte? E un idiot!” lacrimile erau acum atât de fierbinţi pe obrajii ei, o ardeau până în cel mai întunecat colţişor al inimii ei. Simţea cum sentimentele ei pentru el crescuseră atât de repede. „Poate că l-am iubit de la început, dar nu am vrut să o admit niciodată! Cum am putut să fiu atât de idioată?” era nervoasă atât pe faptele ei, cât şi pe cele ale lui Ian. Îl iubise fără să îşi dea seama atât amar de vreme, iar acum lupta pentru viaţa lui, a ei, a lot, a tuturor! „De ce trebuie să fie totul atât de greu? De ce nu am mers şi i-am spus că îl iubesc de când l-am văzut? Acum ne-am fi ascuns în bibliotecă şi ne-am fi sărutat pentru că ne iubeam..”

Lacrimile ei erau din ce în ce mai albastre, visele ei erau doar năluci pe care nu va mai putea să le contureze niciodată. Teama ei creştea din ce în ce mai mult. Îi era imposibil să creadă că totul se va termina înainte poate ca zorii zilei să îşi facă apariţia. Nu mai ştia cum să mai viseze de mult, dar acum parcă visele se conturau din ce în ce mai mult, dar atât de greu sub acel negru care reprezenta viitorul.

Pe patul ei zăcea un bileţel pe care scrisul inconfundabil al lui Ian stătea răvăşit. Deschise repede foaia şi citi pe nerăsuflate conţinutul bileţelului.

„Ashley,

Mă simt ca un adolescent făcând asta, dar trebuia să îţi spun într-un fel sau altul. Nu ştiu când vei citi asta, dar sper că va fi curând altfel nu ştiu cât voi mai rezista. Prima zi a ta la acest liceu a fost cu exact doi ani înainte, iar de atunci speram că tu îmi vei afla secretul şi voi fi obligat să te transform. Am petrecut doi ani de zile aşteptând ca tu să nu mă mai urăşti, ca tu să fi aici şi să vezi dincolo de mine, dincolo de atitudinea mea, să vezi că încă mai sunt un copil cu puteri prea mari şi te-am aşteptat aici. Nu credeam că vreodată ai să mă vezi aşa cum mă vezi tu pe mine şi încă mai sper. Dar trebuia să îţi spun acum să ştiu că vei fi a mea.

Te-am iubit din prima clipă în care te-am văzut aşteptând nerăbdătoare să intri în noua ta cameră din internat, din prima zi în care m-ai numit „profesor pervers” pentru că priveam insistent fetele şi le îndemnam să îmi explice mai mult decât ştiam deja că ştiu, dar o făceam numai pentru a-ţi atrage atenţia, numai pentru a vedea dacă eşti geloasă sau dacă ai să priveşti în vreo zi spre mine şi să îmi spui că şi tu mă iubeşti. Te-am aşteptat atât de mult timp încât inima mea aproape că plângea să îţi spun cine sunt şi să te transform pentru că atunci ai fi fost a mea.

Când ai aflat despre mine am fost cea mai fericită persoană de pe planetă [mă rog, vampir] eram aproape sigur că voi exploda de fericire deşi nu îţi doream această soartă te vroiam acolo cu mine.

Ashley, îmi pare atât de rău că nu m-ai văzut şi tu aşa cum te-am văzut eu, dar eu – încă te mai aştept şi sper ca acum să vii şi să îmi spui că şi tu mă iubeşti. Dacă nu, atunci eu te eliberez şi vei putea să nu mai simţi legătura dintre noi. Poate eşti confuză şi şocată pentru că am ales un bileţel să îţi explic sentimentele mele, dar sunt atât de nervos în preajma ta. Încă mai am gustul buzelor tale de atunci când m-ai sărutat şi te-ai pregătit pentru a fi transformată.

Ian Smith”

Lacrimile erau de acum de un albastru intens, iar mâinile lui Ashley tremurau văzând rândurile scrise atât de simplu de Ian. Îi făceau inima să o ia razna, se simţea atât de idioată că nu îşi dăduse seama, atât de rău…

„De ce nu se întâmplă totul decât atunci când e posibil să fie prea târziu?”

 

***

Timpul trece nu pentru că vrea, ci pentru că este obligat, dar noi – oamenii suntem atât de preocupaţi de ceea ce suntem încât uităm de viaţă… uităm de faptul că vine un moment când trebuie să spunem „Adio!” la tot şi să ne retragem sufletele într-un loc plin de pace şi fericire. Suntem doar slavii propriului sistem, acele fiinţe inapte de a mai vedea dincolo de propriile noastre concepte şi realizări, de tot ceea ce ne înconjoară, de absolut toate zâmbetele care ne sunt adresate, uităm pur şi simplu că trăim într-o lume unde aerul pe care îl respirăm este gratis, că timpul pe care îl uităm atât de repede este plin de amintiri, că faţa aceea dulce de dinaintea ochilor noştri poate nu va mai fi acolo dacă  nu ştim cum să o ţinem aproape. Suntem fiinţe jalnice care nu ştiu decât să distrugă, să arate că e mai uşor să distrugi decât să creezi. Fiinţe ingrate care nu pricep că viaţa le oferă totul, dar alegem mereu doar calea uşoară. Ne ducem idealurile la extreme nu pentru că vrem, ci pentru că ne lăsăm conduşi de irealitate, dar odată ce dăm cu faţa de acea platformă susţinută de realitate ne afundăm în solid. Nu mai ştim cum să ajungem la suprafaţa întregului pentru că niciodată nu am făcut cunoştinţă cu deplinul. Aproape că ne simţim atingerea profanului pe pielea noastră arsă de timp, dar e mult prea târziu, aşa că doar zâmbim şi trecem mai departe.

–          Luptăm pentru oameni, nu pentru că au nevoie de noi, ci pentru că le oferim o a doua şansă la viaţă, să vadă ceea ce nu au văzut până acum: timpul şi viaţa aşa cum trebuie. Oamenii sunt fiinţe ciudate, dar pline de surprize plăcute, nu pot decât să îi iubesc pentru că sunt ceea ce sunt, copii până la final, vocea blândă a lui Ashley secă, afundându-se într-o tăcere mormântală.

Claire şi Damon îşi ţineau mâinile unite, la fel şi Kevin şi Sarah. Elena îi privea pe toţi şi încerca să evalueze cum va putea să le ofere sprijin spiritual tuturor. Erica era într-un colţ rostind un talisman de protecţie pentru toţi, dar Ashley îi spuse că nu este nevoie. Toţi au deja talismanele ei pe gât, iar asta ar trebui să fie suficient.

–          Voi avea nevoie de tot sprijinul pentru a crea o altă spărtură în spaţio-timp. Trebuie să ajungem în Antarctica Veche! Totuşi, aveţi grijă să nu vă rătăciţi, staţi aproape de mine. Încă nu ştiu ce plănuieşte Stheno, dar presupun că tot ce vom vedea va fi o capcană! Aveţi grijă! Îi îndrumă Ashley.

Ruptura spaţio-temporală ar fi putut să dureze şi luni, dar Ashley era atât de pregătită pentru ceea ce avea să urmeze încât reuşi să o definitiveze în mai puţin de zece minute. Murmurul vrăjitoarelor era atât de plin de şoc încât Ashley nu se putut stăpâni să nu surâdă.

Călătoria era la fel de ciudată. Fără sunet, fără imagini, fără lumină, fără întuneric, fără absolut nimic, doar un ţiuit puternic în urechi şi senzaţia de imposibilitate de a mai respira. Era ca şi cum aveai să vomiţi, dar nu puteai din cauza propriului tău corp. Ashley nu îşi putu stăpâni un alt potop de lacrimi când îşi aminti că Ian o iubea, iar ea îl iubea pe el. Gândurile ei după ce citise bileţelul erau făcute vraişte. Se aruncase pe pat, dar nu pentru că se simţea obosită, ci pentru că însăşi fiinţa ei nu înţelegea naivitatea ei, nu înţelegea cum putuse să fie atât de nesăbuită încât să creadă că el nu o iubeşte. Cine ar fi făcut un asemenea lucru unei persoane la care nu ţine? Durerea era groaznică, dar în comparaţie cu durerea ei sufletească era o nimic toată. Îşi puse mâinile instinctiv în jurul ei şi aşteptă finalul. Lumina puternică de la capătul tunelului.

Zăpada era rece, iar aerul aproape că îţi făcea pielea să îngheţe.

–          Elena, o strigă Ashley, te rog – creează o barieră în jurul nostru. Trebuie să ne protejăm dacă vrem să nu ajungem îngheţaţi la întâlnire.

Elena îi răspunse dând din cap afirmativ. Deodată frigul se disipă în aer, iar în locul lui apăru binemeritata căldură. Deşi trecuseră numai cinci minute de când frigul le acaparase trupurile cu toţii se simţeau îngheţaţi. Ashley păşi în afara barierei pentru a-i oferi suport din afară. Pentru ea frigul nu reprezenta un impediment. Era mai rece ca el, aşa că mersul prin frig era chiar relaxant. Fulgii microscopici dansau în bătaia leneşă a vântului. Forme unice râdeau în aerul îngheţat. Era un peisaj de vis scris de o mână cu multă imaginaţie.

***

 

–          Vise purtate de zâmbete în gânduri de iarnă, întuneric mai întunecat decât smoala însăşi, viaţă eternă scrisă în sânge, adună-te Putere a Întunericului în Mâna mea şi prin tine fac legământ cu Întunericul, fie ca toţi nesăbuiţii ce ne stau în cale să piară prin Puterea stăpânită de noi! Akuma, te invoc!

Vocea lui Stheno se pierdu treptat printre stâncile din jurul lor. Era prea târziu, de acum totul avea să se schimbe!

***

Dintr-o dată furtuna de zăpadă care se iscă în jurul lor nu mai era o furtună oarecare. Începuse, iar începutul însemna un nou sfârşit. Ashley simţea cum puterea şamanilor este absorbită din adâncurile Pământului, cum viaţa Terrei este absorbită de o forţă flămândă care avea să sosească cât de curând. Era ultima şansă de a mai face ceva.

–          Elena, condu-i pe toţi acolo unde trebuie să ne întâlnim cu toţii. După ce vă uniţi căutaţi-mă acolo unde peşterile se închid în trecut şi viitorul este scris cu cerneală invizibilă. O să merg acolo, voi încerca să opresc totul, îi spuse Ashley cu o voce tremurândă Elenei.

Elena dădu din cap în semn că înţelesese unde trebuiau să se întâlnească şi îi făcu semn să aibă grijă.

–          Vom fi acolo cât de repede putem, răspunse aceasta şi toţi o priviră uluiţi căci nu mai scosese atât de multe cuvinte de când se afla în preajma lor. Era tot timpul tăcută şi vorbea doar din semne.

Cu toţii erau frustraţi căci nu mai înţelegeau nimic. Ashley pleca singură, iar ei aveau să fie „the back-up plan”.

–          Ashley, să nu îndrăzneşti să te sacrifi…, dar vocea lui Claire se sparse undeva în abis căci Ashley nu mai era acolo.

Nu îşi putea folosi vrăjile în interiorul barierei create de Stheno, cel puţin nu cele care constau în încercarea de a folosi atât de multă magie, aşa că acum alerga cu disperare. Încerca să ajungă acolo cât de repede putea, dar ştia că va fi prea târziu. De ce se temea cel mai tare era că nu ştia dacă Akuma va lua forma neantului sau va încerca mai întâi să intre în corpul lui Stheno. Ar fi fost irascibil timp de câteva minute, iar acela ar fi fost singurul moment în care ar fi putut să mai facă ceva. Aici nu mai era vorba de certuri de copii cu părinţii atunci când iei o notă mică la şcoală, deşi Ashley nu experimentase niciodată asta, aici era vorba de o miză în care nu îţi era permis să pierzi nici dacă asta ar fi constat în propria-ţi distrugere.

„Ian, îmi pare rău!”

Locul era atât de întunecat, peştera atât de bine ascunsă încât intrarea era aproape imposibilă, dar cineva trebuia să facă şi asta. Când ajunse în sfârşit la altarul lui Stheno îl observă pe Ian care zăcea în inconştienţă şi pe Stheno pe podea cu răsuflarea tăiată. Ochii aproape că îi ieşeau din orbite şi zbiera îngrozitor de tare. Durerea pe care o simţea era inegalabilă. Răul încerca să îi ia corpul pentru a reuşi să ajungă în lumea pe care dorea atât de mult să o distrugă. Ashley încercă să se apropie, dar o barieră invizibilă sigila locul ca pe ceva sfânt. Nu putea decât să aştepte şi să vadă cum Întunericul o va omorî pe Stheno după care va trece la aviditatea Sa pentru Forţa Vitală a lumii.

–          Neant dus în irealitate, abis contopit cu…vorbele lui Ashley pieriră.

–          E prea târziu copilo! Mi-a fost dor de această lume infectă atât de mult. E bine să ştiu că am propriul meu comitet de întâmpinare. Dar unde îmi sunt manierele. Akuma, încântat să te cunosc Ashley Smith – fiică a lui Eileen.

Vocea demonului era atât de sfidătoare, atât de plină de sine. Ashley era încremenită. Corpul lui Stheno se îndreptă către ea şi îi sărută în bătaie de joc mâna. Picioarele refuzau să i se mişte, dar minte îi fugea de acel loc atât de repede. Ochii lui Stheno erau acum de un galben deschis aproape de aurul lichid.

–          Akuma, îţi poruncesc să părăseşti această lume!, porunci ferm Ashley.

–          Tupeu? Mama ta nu te-a învăţat că nimeni, absolut nimeni, nu se poate pune cu Akuma? Mă faci să râd! Dar eşti atât de specială! Vino, alătură-te mie şi devino parte din distrugerea acestei infecţii!, continuă la fel de sfidător demonul.

–          Nici dacă asta ar însemna ultimul lucru pe care îl voi face! Nu voi permite distrugerea acestei Planete niciodată!

–          Puternică, tenace, vioaie, dar oare cât mai poţi să suporţi? Presiunea aceasta este insuportabilă pentru oricine, dar tu stai în faţa mea de parcă nu s-ar întâmpla nimic. Eşti puternică, îmi place!

Zâmbetul lui Akuma era aproape imposibil de crud. Puteai să vezi cum venele din jurul ochilor lui se dilataseră atât de mult încât îţi dădeau impresia că vor exploda în orice secundă.

–          Trupul acesta e slab, dar sunt sigur că te pot bate şi fără să apelez la alte trupuri. Aşa că să te văd.

Mâinile lui Ashley se încleştară, iar cuvintele vrăjite ieşiră din gura ei ca o furtună. În mâinile ei se formase o sabie din lumină pură, dar Akuma nu avu nici o reacţie.

–          Cine crezi că a inventat aia? Mama noastră a creat-o pentru mine şi Eileen, dar Eileen nu i-a studiat puterile aşa cum am făcut eu. Ştiu fiecare lucru pe care îl poate face acel lucru chiar dinainte să îl gândeşti! Frumos truc totuşi. Ai grijă, mâinile tale nu cred că o să reziste mult.

Sângele se prelingea rapid pe mâinile lui Ashley. Forţa sabiei era imposibilă. Aproape că îi sfâşia corpul numai având-o atât de aproape de trupul ei. Se aruncă asupra lui Akuma, dar acesta pară lovitura de parcă ar fi fost nimic. Totul se derula atât de repede încât ochii abia treziţi ai lui Ian nu puteau să urmărească mişcările fără să nu cadă din nou în inconştienţă.

Deşi nu avea nevoie de aer plămânii lui Ashley tânjeau după puritatea oxigenului, era aproape imposibil să vezi cum puterea ta scade, iar adversarul nici măcar nu se clintise. Tot ce încerca Ashley era în zadar, fiecare lucru făcut era doar o altă nanosecundă pierdută.

–          Nu pot să mă dau bătută! Trebuie să îi salvez pe toţi!

–          Frumos ideal, dar imposibil de atins! La revedere domnişoară Smith!

Lovitura lui Akuma veni atât de rapid, atât de imposibil de văzut încât pumnul lui aproape că îi sfâşie trupul lui Ashley. O lăsă la podea şi apoi o privi dezgustat:

–          Destul de puternică. Ar fi trebuit să fie moartă!

–          Un. Singur. Lucru. Poate. Să. Mă. Ucidă! Răsufla greu Ashley. Nu se mai putea controla.

–          Şi nici măcar nu şti care e. Drăguţ, dar nu numai Cercul Închis îl ştie şi îl posedă, ci şi eu o fac. Singurul lucru care te poate ucide, micuţă domnişoară Smith, este o lacrimă a unui demon. Şi ghici cine este demonul de aici! Zâmbi provocator Akuma.

Ashley încremenise. Nu mai ştia ce să mai facă. Ian nu îi spusese de asta. Dar de unde avea Cercul Închis lacrimi de demon…, dar ideea îi fulgeră  mintea atât de năucitor de repede:  LIORA! Liora îşi sacrificase şi ea sufletul pentru Akuma, aşadar avea posibilitatea de a procura lacrimile lui. Lumea se învârtea de acum cu tot cu Ashley. Nimic nu era bine. Dar asta nu o împiedica să atace din nou.

Loviturile ei erau parate atât de uşor încât Akuma nici măcar nu se mişca. Corpul lui era în exact acelaşi loc.

–          Ştii, e chiar distractiv, dar m-am plictisit! Îmi pare rău de prietenii tăi şi de lumea asta a ta, dar e timpul să fac ceea ce am de gând să fac fără să mai stau la taclale. A fost frumos să ne întâlnim. Acum dacă îmi permiţi..

Dar Akuma nu mai termină sau Ashley nu mai putu auzi, căci de acum tot ce mai putea vedea era podeaua. Căzuse. Îşi aruncă instinctiv mâinile în jurul ei, dar observă că nu îşi mai simte mâinile, totul dispăruse. Era făcută bucăţele şi nici măcar nu simţea durerea.

–          Nu o poţi simţi încă pentru că nu am permis să simţi ceva până nu terminam. Ştii arăţi chiar mai bine aşa, glumi macabru Akuma. Îmi pare rău de iubitul tău, dar va trebui să te vadă aşa. În ultimele tale clipe. A, şi nu te obosi să îţi cureţi propriul sânge şi aşa nu îmi prea plăcea podeaua, era prea urâtă. La revedere! Ai grijă să nu distrugi pereţii cu urletele tale de durere!

Şi apoi totul se stinse. Durerea era atât de cruntă, atât de oribilă, atât de grea, de ciudată. Vedea cum propria ei mână zăcea la douăzeci de centimetri de faţa ei. Era dezmembrată şi încă mai trăia. Trupul îi era sfâşiat, iar ea urla atât de rău încât totul se cutremura. Totul avea să se termine… nu mai era nimic din ceea ce putea face. Urla din ce în ce mai tare, dar nimeni nu avea să o audă. Totul era terminat!

–          Ashleeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeey!!! Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!  Vocea lui Ian se sparse de undeva din stânga ei. Nu putea să îl vadă, dar ştia că el o vedea pe ea.

O ultima lacrimă se scurse din ochii ei.

–          Ah, se auzi vocea lui Akuma, am uitat să te omor! Cât de nesăbuit am fost. Poftim!

Îi deschise buzele şi o lacrimă se prelinse pe gura ei. Apoi încă una şi încă una până când gura lui Ashley avea destulă cantitate încât să moară de douăzeci de ori. Vru să scuipe, dar Akuma o prinse de gât atât de rău încât fu nevoită să înghită. Simţi cum „otrava” îi omora de acum fiecare celulă din corp.

–          Nuuuuuuuuuuu! Termină-teeeeeeeeeeeeeee! Omoară-mă pe mine! Nu! Nu! Nu! Opreşte-te! Nu! Ashley! Nu! Nu! Nu! Nu!

Îşi observă cum mâna i se învineţi şi apoi simţi cum aceeaşi culoare de cenuşiu îi acoperea tot corpul. Totul avea să fie atât de simplu. Durerea dispăruse, iar acum somnul părea singura opţiune care îi mai rămăsese.

„Să mori în propriul tău sânge… Îmi pare rău, am încercat! Îmi pare rău, chiar îmi pare! Vă rog fugiţi, nu mai are rost! La revedere copii mei!”

Ashley le trimisă tuturor gândul şi apoi se stinse.

–          Nu! De ce! Nu! Nu! Vocea lui Ian era la fel de spartă, cuvintele aproape că erau doar nişte şoapte. Nu putea să creadă că Ashley a lui murise chiar în faţa lui.

–          O minte atât de puternică! Nu cred că am mai văzut aşa ceva niciodată în viaţa mea! Fiică a lui Eileen, arrienă şi transformată în vampir. Nu pot să cred! A fost ceva… spectaculos…. Dar apoi vocea lui Akuma se opri transformându-şi faţa într-un zâmbet diabolic. De acum totul va fi şi mai uşor! Muritorilor, totul se va termina astăzi, iar tu – vampir idiot – vei fi cel care îmi va căra puterea. Stheno e mai slabă de cât credeam, aşadar voi avea nevoie de tine! Nu e nevoie să îţi cer permisiunea. Îmi va face plăcere să te omor şi pe tine după aceea…

Dar Akuma nu mai avu timp să termine, căci ceva ciudat se întâmpla. În jurul lui Ian se adunase atât de multă lumină încât ar fi orbit şi un orb. Buzele lui se mişcau atât de repede, atât de ciudat încât îţi era imposibil să înţelegi ceea ce spunea. Rupse lanţurile cu care era legat, iar apoi toate rănile i se vindecară instantaneu. Luă o poziţie defensivă, iar Akuma surâse.

–          Asta o să fie interesant. Să te văd…

Dar, din nou, cuvintele îi rămaseră în aer, căci Ian se evaporă. Era lângă trupul lui Ashley. Îl atinse cu atât de multă grijă, cu atât de multă blândeţe încât orice inimă s-ar fi rupt de tristeţe în acel moment. Akuma era şocat de viteza imposibilă a lui Ian. Nici măcar el nu văzuse când acesta trecuse atât de repede lângă Ashley.

–          Aşadar, încă mai ai putere. Să te văd…

–          Ai omorât-o! Vei plăti scump pentru asta.

Îşi ştearsă apoi buzele şi apoi îşi înţepă un deget. Sângele picura uşor din tăietura mică din degetul mare a lui Ian. Incantaţiile curgeau atât de repede şi într-o limbă pe care lumea o uitase de mult. Limba facerii.

Tot trupul lui Ian fu înconjurat de o barieră care emana atât de multă putere încât ar fi făcut pe oricine să cadă la picioarele lui.

–          Poate sunt orb, dar şi tu ai fost surd. Nu ai ascultat tot trecutul meu, Akuma, iar acum vei plăti atât de mult pentru ce i-ai făcut ei încât nici măcar moartea nu te va mai putea salva! Te-ai atins de fiinţa care a fost creată din sora ta, te-ai atins de fiinţa căreia i-am jurat iubire eternă, iar asta nu se va termina aici. Caesar, Kay, Adrianne, Alistair, Thea – bine aţi venit! Vă aşteptam!

Akuma îşi întoarse privirea spre peşteră şi observă siluetele tuturor. Cei patru regi, Thea şi animalele de companie ale lui Ashley: şase vrăjitori, un vârcolac, două suflete pereche şi o manipulatoare.

„Drăguţă artilerie, dar nimeni nu se compară cu Akuma.”

–          Oare? Replicară Dante şi Leon la unison.

–          Citiţi şi minţi. Drăguţ. Îmi pare bine să vă cunosc pe toţi, dar mă aşteaptă distrugerea lumii şi nu aş vrea să întârzii. Sunt punctual de obicei.

–          Ai grijă cum vorbeşti, Akuma, îi răspunse la fel de superior Kay.

Akuma încercă să plece, dar o barieră îi bloca ieşirea.

„Când…”

–          Când nu erai atent. Nimeni nu ţi-a spus, nu-i aşa? Akuma, îmi pare bine să te revăd. A trecut ceva timp, nu-i aşa?  Răspunse atât de simplu Ian.

„Nu se poate! Nu! Asta nu este…”

–          Ba este! Bine ai revenit fiule, spuse Ian.